2,251 matches
-
Însă imprevizibil azi, peste tot În lume unde numele și-a cucerit meritata audiență. Și aici, bineînțeles, la Berlin, oraș de care sunt legate perioade semnificative ale zbuciumatei sale existențe. În Berlin și-a căutat Musil mereu, În condiții materiale apăsătoare, locuința visată... O locuință care, cum notează În Jurnal, „dacă ar fi avut vreun locatar Înaintea mea, să fi vrut să fi fost eu acela”. În imobilul de pe centralul Kurfürstendamm 217, care Îi păstrează amintirea printr-o placă comemorativă, Musil
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Întoarce la Viena, Însoțit de logodnică, unde Îl aștepta postul de bibliotecar, procurat de tatăl său. Scriitorul acceptase soluția fără iluzii, de vreme ce nota În Jurnal că se simte, „În sfârșit, sub șenile”. Nu va suporta, de altfel, decât trei ani apăsătoarea corvoadă. Când revine, căsătorit, la Berlin, În 1914, plonjase deja În mult mai riscanta identitate de „scriitor profesionist”. Drumul obișnuit al bursierilor scriitori, compozitori, pictori, invitați acum la anualul Program artistic berlinez, către frumoasa clădire În care se află, astăzi
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Într-o stânjenire maladivă. Stăteam sub un șoc absurd care contrazicea cordialitatea și euforia generală. Tulburarea, panica inexplicabilă, timorarea, transpirația rece și migrena m-au azvârlit afară din pavilionul zgomotos și festiv. Părăsisem, după doar vreo zece minute, evenimentul. Traumă apăsătoare, mă consideram singurul vinovat pentru dezastrul acelei seri atât de reale și ireale totodată. Un fel de irațională premoniție a ceva Încă obscur, care aparținea doar viitorului? Sau aparținea, de fapt, unui trecut hibernat, de care Încă nu mă vindecasem
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
că „toate istoriile sunt pe sfârșite, istoria noastră, a tuturor, este ne-narabilă”. Urgența găsirii romanului Îl acaparează cu atât mai intens. * „Când se va elibera de text, se va elibera, Într-o anume măsură, de el Însuși, poate, și de apăsătorul simțământ care din nou Îl copleșea și Îl Însoțea, ca un trist deziderat, peste tot și mereu, ca umbra pierdută a unui Peter Schlemihl.” * Peter Schlemihl apăruse, În urmă cu două veacuri, ca un pribeag, În portul nord-german și pe
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
după un mort, am urmat pe mama, acum liniștită și împăcată cu destinul ei. Odată cu căderea serii am ieșit din curte. Nu mai era mișcarea de altădată. În jur sâlășluia pustiul, lucrurile se părăginiseră și parcă peste toate plutea atmosfera apăsătoare a mortului, care a rămas departe. A înserat de-a binelea. Soarele scăpătase de mult după dealuri și printre pomii bătrâni dln grădină cobora furișându-se noaptea. Singur m-am urcat atunci pânâ în vârful dealului din fundul grădinii. Jos
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
nimeni nici un cuvânt, vedeam cum pe fiecare dintre noi îl munceau gânduri din trecut și-l dezgustau priveliștile prezentului. În jurul uniformei lui Bidianu se instituise o răceală de gheață și pe fiecare minută creștea golul din jurul lui. în această atmosferă apăsătoare mi-am adus aminte de cuvintele pe care Constantin Papanace i le-a spus chiar lui Bidianu în casa lui Petru Ponta de la Berlin: Dacă n-ați îmbrăcat uniforma Frontului Renașterii Naționale ca lon Mihalache, o s-o îmbrăcați voi mai
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
privit în jur, dar nu mi-am dat seama unde eram. Tot ce știam era faptul că mă aflam în interiorul unei clădiri, dar atâta lucru putea să spună și un copil de școală primară. Un interior ciudat și o atmosferă apăsătoare. În jur, totul de bună calitate, fără nici un semn de uzură. La fel ca liftul. Pardoseala era acoperită cu marmură sclipitoare. Pereții erau crem, ca brioșele pe care le mâncam la micul dejun. De ambele părți ale coridorului se vedeau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ale cercului sunt cunoscute ca piațeta de nord și piațeta de sud. Deși considerate un întreg, ele sunt atât de deosebite, încât lasă impresia că n-au nici o legătură una cu alta. În piațeta de nord atmosfera e cumplit de apăsătoare, poate din pricina liniștii misterioase care domnește în jur. În comparație cu ea, atmosfera din piațeta de sud nu poate fi definită nicicum. Aici nu simți nimic, totul pare extrem de confuz. Casele sunt mai rare, iar straturile de flori și piatra de pavaj
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Nu vezi pe nimeni intrând sau ieșind. Să fie acela un oficiu poștal la care nu mai sosesc scrisori? Aceea o firmă de minerit ce nu angajează mineri? Cel de colo un crematoriu în care nu se incinerează? Poate liniștea apăsătoare e de vină, poate ea dă clădirilor impresia că sunt părăsite. Ori de câte ori trec pe-acolo, am senzația că sunt privit pe furiș de oameni pe care nu-i cunosc și care-și țin respirația ca să nu-i simt... Și apoi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ăia de Întunegri despre care nu mi se spusese decât că locuiesc în subteran. Ar fi fost bine să știu măcar cum arată și ce obiceiuri au, ca să mă pot apăra în caz de nevoie. Mă mai înnebunea și tăcerea apăsătoare din jur. Cu lanterna în mâna stângă și cuțitul în dreapta, am luat-o pe drumul care mergea de-a lungul râului. Când am văzut-o pe fata cea dolofană, îmbrăcată în costum roz, întâmpinându-mă în capul scării de aluminiu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
lăsa era că acel craniu se conecta chiar la centrul Pământului. Tăcea, dar privea undeva, într-un vid nemărginit. Mă uitam la el atent, dar nu mi se părea că ar vrea să-mi spună ceva. Aerul din jurul meu era apăsător. Emana o tristețe greu de exprimat în cuvinte. — Bine, mă apuc de citit. Oricum, se pare că n-am de ales. Am luat craniul în mână și am încercat să-i mai estimez o dată greutatea. Fata a zâmbit ușor, mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
podul vechi și am luat-o amândoi spre sud. Sălciile de pe malul râului se legănau în bătaia brizei reci de primăvară. Lumina lunii cădea vertical, făcând să sclipească pietrele de pavaj de la picioarele noastre. Aerul era umed și atmosfera părea apăsătoare. Părul ei era prins într-o coadă pe care o adusese în față și o vârâse în palton. — Ai un păr tare frumos! am zis. — Mulțumesc. — Nu ți l-a mai lăudat nimeni? — Nu, ești primul. — Ce senzație ai când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
tot mai bine, sunt tot mai mulți, de forme și soiuri diferite. Pe ici-colo, flori înflorite de mărimea unui vârf de deget. Dacă nu s-ar auzi din când în când ciripitul păsărelelor, liniștea mormântală ar fi de-a dreptul apăsătoare. Am pornit pe cărare. Copacii erau tot mai deși și formau o boltă ce mă împiedica să văd Zidul. Nu mai aveam cum să merg de-a lungul lui. Am luat-o pe un drum mic, am traversat podul vechi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ușor din cap și m-a privit fix. — Nu există nici un „dincolo“, preciză ea. Chiar n-ai înțeles atâta lucru? Suntem la capătul lumii. Capătul lumii. Țintuiți aici pe vecie. M-am întins și-am privit cerul. Mereu înnorat și apăsător. Singurul cer pe care mi-e permis să-l văd. Pământul de sub mine e rece și umed de la ploaie, dar miroase a proaspăt. Câteva păsărele și-au luat, zgomotos, zborul din tufișuri, au trecut Zidul și au dispărut spre sud
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Absolut totul e gata să înfrunte anotimpul dur. Semnele iernii se lasă peste oraș ca o membrană invizibilă. Vuietul vântului, tremuratul frunzelor și al ierbii, tocurile care răsună pe piatra de pavaj în liniștea nopții... toate se pierd sub greutatea apăsătoare care nu prevestește nimic bun. Nici măcar apa râului pe care o ascultam cu plăcere cum se izbește de mal nu mă mai alină. E vorba de o retragere instinctivă de dragul conservării, o închidere în propria carapace, un fel de sfârșit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Poate m-a slăbit febra... dar nu putea fi numai ea de vină. Mai existau cu siguranță și alte cauze. Iarna făcea ca totul în jurul meu să pară straniu de greu și nu reușeam să mă integrez în lumea aceea apăsătoare. De pe dealul pe care se afla locuința mea se zărea în diagonală partea de vest a orașului. Râul, turnul cu ceas, Zidul, iar în zare, Poarta. Ochii mei slăbiți nu puteau distinge prea multe din spatele lentilelor întunecate, deși mi-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Aveam senzația că doar eu și biblioteca mai rămăsesem pe lume și că toate celelalte lucruri dispăruseră. Am fost uitat de toți, aici, la capătul lumii. Am întins mâna, dar n-am atins nimic. Un gol imens în jur. Iarna apăsătoare se simțea și în încăperea aceea. Totul părea țintuit în cuie. Dușumeaua, masa... totul. Stăteam singur pe întuneric și aveam senzația că membrele mi se înmoaie, iar capul se contractă și se dilată după bunul lui plac. Nu mai aveam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mania număratului - am auzit un zgomot asurzitor care venea dinspre picioare. A răsunat de parcă ar fi aruncat cineva într-un zid cu o halcă imensă de carne de vită prăjită. M-a izbit o umezeală stranie. Apoi, brusc, o liniște apăsătoare de rău augur. Se apropia cu siguranță acel ceva îngrozitor. Așteptam, agățat de stâncă. Era fără nici o îndoială huruitul apei. Răsuna de parcă ar fi ieșit toată apa din sutele de găuri peste care trecusem. Și nu era deloc puțină. În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
devreme ai spus că ești mulțumit de viața pe care o duci. — A fost o figură de stil. Orice armată are nevoie de-un steag! Fata s-a gândit un pic la cele afirmate de mine. Înotam mai departe. Tăcerea apăsătoare guverna suprafața lacului subteran. Unde-or fi peștii? Peștii aceia cu gheare trăiesc sigur pe undeva, mi-am spus. Oare dorm liniștiți pe fundul apei? Sau înoată în vreo grotă specială? Nu cumva ne-au simțit și se apropie de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
îndreptând lanterna spre stânga. Avea dreptate. Se terminase zidul și se deschidea în fața ochilor noștri o întindere mare, întunecată. Dâra de lumină a lanternei a fost imediat înghițită de beznă. Aveai impresia că întunericul e viu, respiră, se zvârcolește. Era apăsător și scârbos ca o masă gelatinoasă. — Auzi? întrebă fata. — Da. Îi auzeam clar pe Întunegri acum. Nu era chiar voce ceea ce distingeam eu, ci mai degrabă aș putea spune că-mi țiuiau urechile. Sunetele sfredeleau bezna ca un burghiu și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
întrebi ce sens are să iubești? Ești convins că așa ceva îți dorești toată viața? Vrei și tu să fii fantomă? Dacă eu mor, tu devii un locuitor pașnic al orașului, captiv aici pe vecie. În încăpere s-a lăsat o liniște apăsătoare. Umbra a tușit iar. Nu o pot lăsa aici pe fată. Indiferent ce are sau ce nu are, eu o iubesc. Nu mă pot păcăli pe mine însumi și de aceea recunosc că voi regreta profund dacă plec acum, știind
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
un univers mirific, sideral, în care stelele, soarele, tăcerile, visurile și amintirile comunică obsesiv aspirația vibrantă spre înălțimi, frântă dramatic de limita condiției umane (Pământ și soare, Stele, Vis ultim, Liniști). Subtile acorduri lăuntrice transferă ambianței o melancolie difuză. Sentimentul apăsător al scurgerii timpului (Ornic ascuns), câteva aluzii erotice discrete (Intim, Eva), precum și nostalgia prezentă în câteva picturi naturiste, realizate într-o amplă paletă cromatică (Noapte brumată, Poveste din câmp), transpar de asemenea în poeme. În pofida unor imperfecțiuni formale, versurile cuceresc
FOCSENEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287060_a_288389]
-
spre fericirea omului”. ( F. M. Dostoievski ) ,,Bogăția mea cea mai de preț este tăcerea deplină, în care adun și cresc și păstrez ceea ce nimeni numi va putea lua prin foc sau prin sabie”. ( Johann Wolfgang von Goethe) ,,În fața frumosului, singurătatea devine apăsătoare”. ( Nicolae Steinhardt) ,,Natura creează pentru noi în fiecare zi tablouri de o infinită frumusețe, trebuie doar să avem ochi să le vedem...” (John Ruskin ) ,, Când l-au trimis părinții la învățătură, ulița l-a întovărășit până la colț; mai mult nu
ASCULTÂND TĂCERI… by IONEL SPÂNU, DOINIŢA SPÂNU () [Corola-publishinghouse/Science/286_a_571]
-
spre fericirea omului”. ( F. M. Dostoievski ) ,,Bogăția mea cea mai de preț este tăcerea deplină, în care adun și cresc și păstrez ceea ce nimeni numi va putea lua prin foc sau prin sabie”. ( Johann Wolfgang von Goethe) ,,În fața frumosului, singurătatea devine apăsătoare”. ( Nicolae Steinhardt) ,,Natura creează pentru noi în fiecare zi tablouri de o infinită frumusețe, trebuie doar să avem ochi să le vedem...” (John Ruskin ) ,, Când l-au trimis părinții la învățătură, ulița l-a întovărășit până la colț; mai mult nu
ASCULTÂND TĂCERI… by IONEL SPÂNU, DOINIŢA SPÂNU () [Corola-publishinghouse/Science/286_a_570]
-
instalează într-o perspectivă critică bine determinată: personajul principal este un tânăr activist la Centrul Universitar, victimă a inadecvării sale existențiale și, în cele din urmă, sociale. Eroul romanului respinge lumea în care trăiește, realitatea cotidiană devenind pentru el din ce în ce mai apăsătoare, până la a ajunge să-i distrugă eul. Analiza psihologică se centrează pe disecarea acestui psihism zdruncinat, aflat în cădere liberă și din punct de vedere moral, și din acela al desăvârșirii ca individualitate în lume. Nerealizat profesional, personajul intră în
GAFIŢA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287126_a_288455]