25,430 matches
-
soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sânge. O inimă duioasă pe care neantu-o doare, Din tot ce-a fost lumină orice fărâmă strânge ! Iar soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sânge. Icoana ta în mine potir arzând mi-apare ! Mallarmé, care prin decantarea extremă a realului și prin transmutarea sensurilor cuvintelor datorită contaminării lor sensice și fonemice "divina transpoziție", a tentat să ajungă la "tenebrele absolute" înțelese ca "Neant", încredințează muzicii identitatea acestui Gol; dar "Neant", care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
trăsnet", atestă și René Char. În poezia Cerească atingere, Lucian Blaga descrie astfel dicteul: "Ce arătare! Ah ce lumină!/ Stea albă-a căzut în grădină,//necăutată, neașteptată: noroc,/ săgeată, floare și foc.// ...S-a-ntors ah! în lume o stea./ Mi-s arse mâinile de ea." Universul poetului este o pagină albă, fecioară, care "suferă" o săgetare iluminatoare, un dicteu care este totodată revelarea unei armonii (floarea) și a unei arderi spirituale (foc). Vorbind despre fenomenologia inspirației, Nietzsche afirmă în Ecce homo despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și rugi: Cenuși pe care vântul le spulberă, cenuși.... antidotul fiind detașarea, viețuirea în sublimitatea poeziei: Surâs și puritate ! o, răsărit divin ! În cupe scânteiază câte-un imens rubin ! Fă dintr-un ram de santal o harpă să vibreze Și arde altă creangă, ca să ne parfumeze ! Deschiderea cosmică din Divina Comedia, având loc în viziunea mitologiei creștine, reflectată în tripticul Paradisul, Purgatoriul, Infernul adică de la haosul răului la armonia celestă, are drept ghid al suișului iubirea profană divinizată "che move il
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al gândului, proiectând mitic și transfigurând poetic universul și ziua umană un izvor nesecat al emoției intelectuale: "Lumea e albastră haină,/ în care ne cuprindem strânși în taină,/ ca vraja sângelui să nu se piardă,/ ca vraja basmului mereu să ardă". Poetul primește de la Marele Anonim "diferențialele divine", asemenea razelor Unului din viziunea lui Hölderlin, și cu acestea creează un univers transfigurat, ca răspuns la disanalogia ontică dintre misterul avar și realul uman, exercitată de "frânele transcendentale" divine. În volumele "Poemele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cu rezonanță de nemărginire transmută lucrurile printr-o magie rară în peisajul albastru al nesfârșiri: "Inima tresare și răspunde-n Ursa Mare"; ".Oaspeți suntem/ în tinda luminii/ cu cerul vecini"; S-a întors, ah! în lume-o stea/ mi-s arse mâinile de ea"; În seara aceea ceva se schimbase nespus/ aici-n pământeana epocă/ și-n megieșe ținuturi lunare de sus". Dacă Arghezi vrea să se simtă în infinit "acasă", Blaga ar voi să-și facă zare din pridvor. El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
răstoarnă-n infinit". Dar cosmicul este la Blaga de natură mitică, un spațiu al povestei: "O, lumea este o albastră haină/ în care ne cuprindem strânși în taină,/ ca vara sângelui să nu se piardă,/ ca vraja basmului mereu să ardă". Astfel transferul mitopeic devine un leitmotiv fundamental: "iunie este/ verde poveste"; "Jinduiesc la câte-un astru/ răsărit ca o ispită... peste basmul în risipă"; De la basmul sângelui spus/ Întoarce-ți fața către perete/ și lacrima către apus"; "O fată frumoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ales de Richard Strauss, exercită magia ființării pure. Bucuria creației Pindar afirma că poeții, dotați fiind cu privilegiul de a primi insuflarea zeilor, pot afla divinele adevăruri pe care muritorilor nu le este dat să le priceapă. Cine înfăptuiește frumosul arde slava lui cu văpaia imnurilor de glorie." Urmând lui Pindar, Hölderlin scrie în romanul Hyperion, una din cele mai semnificative poeme privind bucuria darului divin al creației: Numai o vară, una singură, dăruiți-mi, puternice Zâne, Și-o toamnă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
eu slăvit-am cu credință Că-mi fu fidelă draga mea, Că-n lume-i Doamnă Dragostea. Și-i plină de recunoștință. Cu cei mai buni, a mea simțire Și fiecare gând lucrară Ca-n cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară. Nu un nedemn alegi în mine. Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veșnicii. Alte hipostaze ale justiției poetice Există o justiție poetică a iubirii al cărei țel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
aperta: Totul este intim Aceasta desparte Așa este ocrotit poetul Temerarule! ai voi față în față Să-i vezi sufletul Te-ai ruina în flăcări. Fiind flacără, intimitatea prea mare cu spiritul desparte. Or, aceasta este poezia: treci dincolo de tine arzând, te ruinezi în inefabil. Această ambiguitate stă de veghe poetului, "păstrân du-l" în orizontul sacrului. Aflăm aici o semnificativă ilustrare a triadei dialectice teză, antiteză, sinteză miezul fenomenologic al filozofiei hegeliene, gânditorul născut în același an și prieten cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ce sens plecarea ? Dar transfigurarea prin poezia absolută face să tacă vocile deznădejdii și ale tăgadei: Surâs și puritate! O, răsărit divin! În cupe scânteiază câte-un imens rubin! Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze Și arde altă creangă, ca să ne parfumeze! Hafiz, de asemenea, deplânge vanitatea lucrurilor omenești: De la pahar la buze totu-i deșertăciune Și ale lumii jocuri sunt tot deșertăciune... A faptei noastră roadă e doar deșertăciune... Paharnici și prieteni sunt doar fantome vane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a durerii: Fiece fir de iarbă e-o carte ce așteaptă Să-i afli înțelesul din slova ei cea dreaptă. ...Cine-nțelege crinii și limba lor divină, Ca să-i întrebe: "Draga-mi de unde o să vină?" ...În cupe ceru-albastru așa intens ardea Că-n clipa-aceea Zuhra cu trup de nea dansa. Poezia salvează pe poet și conferă demnitate vieții și universului: Că ești sărac și singur, prin beznă că ți-e mersul, Nu fi mâhnit ! Bogat ești: ai Dragostea și Versul! ...Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
singur, iar pe Adam neliniștit că s-a născut, scria într-unul din sonete: "Când sufletul mi-e fără frâu și fără ghid, rațiunea oarbă și șchioapă, este de mirare că primul foc pe care-l întâlnesc mă face să ard ca un fulger ? Și dacă sunt mereu egal cu ceea ce mă mistuie și mă răpește mie însumi, astfel încât posed această artă a frumuseții smulsă cerului și care poate învinge natura, vina este a celui care m-a creat pentru foc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
infinit de tragic: " Nimeni nu este de vină, nimeni !" Suflați voi, vijelii, până ce vă crapă obrajii ! Urlați ! Și izbucniți, voi, ploilor în cascade, Potopiți clopotnițele noastre !... Voi, flăcări de pucioasă, iuți ca gândul, Iscoade ale trăsnetelor ce despică puternicii stejari, Ardeți cărunta-mi țeastă! Tu, tunet, care zgudui tot, Turtește-a lumii groasă rotunjime, Sparge al firii teasc, distruge dintr-odată Toate semințele ce-l fac ingrat pe om! (Regele Lear,III, 2). O altă meditație a răscolitoarei tulburări a conștiinței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de boltă în gândirea poetică a lui Bruno. Iată alte texte în acest sens din opera amintită: "Nobilul foc mă nalță și mă mântuie de natura inferioară... Mereu voi fi asemenea Phoenixului... Prin lumina intelectuală sufletul meu suie iluminând și arzând prin dumnezeiască iradiere... Cu focul împreună mă mistui și înapoi în eter mă întorc.... Pentru a ajunge dincolo de stele și de empireul ceresc de sub eter nu este nevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mâinile, de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Situația mă depășește complet pe mine, care nu sunt fratele mai mic, ci fiul femeii cu riduri fine în jurul ochilor. (Încă) atât de fine... Sunt gri, ochii lui David. Reci. Nu migdale. Cratere cenușii. Cazane cu smoală în care ea arde sub ochii mei. Și ai tatei. Oare tata se bucură? Privirile noastre nu se intersectează. Oare va trebui să traversăm? Să facem conversație? Și, dacă da, cine va traversa, noi sau ei? Știu că vrea să mă întrebe (din ochi
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
de oameni care navighează spre Nord, tentați gastro nomic și nu numai, orbiți de opulența vasului pe care s-au îmbarcat, netemători, ahtiați după bucătarul rus, un erou în sine, fără îndoială posesorul unei vieți care depășește orice imaginație. Alexandre arde de nerăbdare să-l cunoască, să-i prezinte omagiile lui de proaspăt parizian care mănâncă eleganță pe pâine, să-i spună cât de tare îl admiră, cât de mult îi admiră ideile și ce bun, Doamne, dar cât de bun
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
califi, te pierzi în mirajul vitrinelor cu evantaie, te așezi pe o bancă în Parque María Luisa și citești un pliant despre corride, îți așezi mai bine ochelarii de soare pe nas, îți dai cu puțină cremă, să nu te arzi și pleci, poate, mai departe, în orașul ăsta cu portocali, da, și tramvaie, și trăsuri, și Fnac și Maestranza și fiecare pas te duce înapoi, mult, mult înapoi, înainte de mudéjari, de catargele care împânzesc portul cenușiu, dintr un tablou de
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
războinicii până la porțile Cetății Parfumurilor, pentru gloria lui Allah și a lui Al Walid Abdalmelek, după mine au botezat muntele Jabal Tariq, eu i-am dus pe dreptcredincioși la izbândă, eu am visat zi și noapte cum în iadul păgânilor arde sufletul lui Isabel Perez, văduva lui Theodomer, ucis de mâna mea, la Guadalete, eu i-am adus-o, de păr, lui Musa, eu i-am aruncat-o la picioare, eu i-am ales numele, Omalissan, și eu m-am bucurat
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
el, pasămite. Copilul avea buza despicată. Semn rău. Neștiind ce să facă nici cu el, nici cu mama lui, i-a lăsat liberi. Ar fi fost prea mare bătaia de cap să-i trimită înapoi. I-a lăsat liberi și, arși de sete, de oboseală, de spaimă, de neștiință, de somn, de durere multă, uite-i că au ajuns, noaptea, neștiuți, în inima grădinii de portocali. Un alt dar de nuntă. O nuntă silită a regelui cu fiica cea tânără, mult
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
acolo de când lumea, ca și cum ar fi știut că va veni, că va rămâne pironit nu de farmecul ei, ci de stranietatea tabloului căruia nu are cum să-i rămână indiferent... Bonjour! Je m’appelle Léa. Vocea lui. David simte lacrima arzând în colțul ochiului și clipește des, scurt. Să o sufoce, ar vrea. S-o usuce de-acolo, din colțul ochiului stâng, unde-a adus-o vocea unui frate antipatic și absent, absent și antipatic, mă rog, nu contează, contează că
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
da, el e, înainte ca ochii lor să se întâlnească, înainte să-și simtă, din nou, cerul gurii năpădit de un gust ca de piersică și tălpile mângâiate de lavandă și trupul încins, parcă, într-o mătase grea, care o arde până la os, până când rămâne numai ea, numai suflet, în pâcla subțire a nopții care mijește a ziuă. El era. Omul ușor adus de spate, cu umeri lați și barbă nerasă, îmbrăcat ca în urmă cu douăzeci de ani. Ochii lui
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
Își recapătă suflul. Câteva zile, imaginează rețete cu fervoarea din tinerețe și redesenează febril interioarele saloanelor de pe Thule. Pe urmă însă, țărmul îl cheamă din nou, așa cum îl che mase, odinioară, Nordul. Așteaptă. Pe urmă, încearcă iar. Fiecare coborâre îl arde ca o întoarcere în Infern. Îi pune câte cinci ani pe umeri. Îl aduce de spate. Îi vălurește pielea de pe gât. Îi încărunțește barba din ce în ce mai neîngrijită. Orașele, toate, sunt fierbinți ca niște cazane din care iese smolit și singur. Ochii
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
zici dacă mai e ceva. Nu o condusese. Ușa se închisese aproape fără zgomot în urma ei, dar pașii care fugiseră pe scări îi sunaseră cunoscuți. Nervoși. Rapizi. Pașii unui om cu obraji foarte roșii, căruia-i zvâcnește capul și-i ard vârfurile urechilor. Opțiunea de a alerga pe scări după ea. Ridicolă. De domeniul unui trecut bărbierit și cu cămăși curate. Post it-ul abandonat pe covor. Amintirea turmalinei. Alex, Alex depevremeacânderaufrați. Gândul că pe ei doi îi mai avea pe
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
Se ridica și pleca mai departe. Se simțea de multe ori singur. Imaginea lupului înțelept apărea din neant, alinîndu-i dorul și încurajîndu-l să-și urmeze destinul. Își găsise, fără să fi căutat anume, model și sprijin în lupul necunoscut, și ardea de nerăbdare să-l întîlnească aievea. Mergea de ceva vreme pe urmele înțeleptului. Nu ținuse socoteala zilelor, dar era sigur că nu trecuse un sezon întreg de cînd plecase. Pornise la primele semne ale primăverii, și plăcuta climă a anotimpului
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
atunci, cu tot curajul lui de lup neînfricat, direct către cercul de foc. Se piti la marginea lui, închizînd ochii și adunîndu-și coada și picioarele, transformîndu-se miraculos într-un ghem zemuind de apă care se rostogoli în viteză peste pămîntul arzînd. Se învîrti peste margine o dată înainte, și înc-o dată înapoi, și înc-o dată, și înc-o dată, potolind focul pe-un petec cît o spinare și rupînd ieșire lațului nemilos. Se îndreptă către vietatea căzută fără vlagă, la pămînt. Îi căută
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]