2,386 matches
-
alcătuite din întregi corpusuri de cunoaștere care creează obiectul în numele căruia vorbesc. Mai exact, între formațiunile discursive și realitatea socială există o relație dialectică: realitatea socială stimulează constituirea unor corpusuri de cunoaștere care să o descrie, însă acestea afectează prin însăși articularea lor realitatea descrisă. Accentul cade mai pregnant pe forța discursurilor de a fasona realitatea pe care se presupune că o reflectă. Analiza de față încearcă să surprindă relația intimă dintre textul manualelor de istorie și contextul politico-cultural. Examinând conexiunile și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
națiune, sistemul educațional și memoria colectivă. Premisa teoretică pe care se fundamentează întreaga analiză este că regimul politic, prin intermediul sistemului de învățământ public de stat pe care îl organizează, promovează o anumită concepție asupra națiunii care are efecte semnificative în articularea identității colective în special prin construirea unei anumite imagini despre trecut. Între regimul politic, sistemul educațional public de masă, identitatea națională și memoria colectivă, există așadar numeroase fire ideologice și conexiuni instrumentale, în sensul în care statul utilizează educația publică
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
enunță faptul că modul în care trecutul este gestionat în conștiința istorică a unei comunități sociale este condiționat de o serie de cadre societale (cum ar fi regimul și organizarea politică, gradul de dezvoltare și centralizare a statului, nivelul de articulare instituțională a sistemului de învățământ public de masă, ideologia prevalentă în conștiința publică etc.). Memoria colectivă este supusă efectelor sculptative ale acestor cadre societale, conținutul său luând forma pe care o permite natura acestora. Premisa teoretică a abordării noastre, care
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
să fie descrise ca alcătuind o "pedagogie a obedienței" propovăduită de autoritățile statale și justificată prin recursul la o teologie politică în care principiul axial este "dreptul divin al regelui". În principatele danubiene, procesul de etatizare a educației și de articulare a unei rețele organizată statal de școli publice primare și gimnaziale s-a produs cu o întârziere de o jumătate de secol. Dacă în Transilvania, inclusă în sfera geopolitică a Europei Centrale, instituirea statală a învățământului public a debutat în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Europe nord-vestică. Până în momentul revoluționar de la 1848, atât în Transilvania, sub impulsul reformativ inițiat de Curtea vieneză, cât și în principatele danubiene, s-au pus bazele unei infrastructuri educaționale sub jurisdicția statului. Autoritățile statale s-au angajat în procesul de articulare a unei rețele de unități școlare prin intermediul cărora au promovat loialitatea politică a subiecților lor și acceptarea status quo-ului social prin intermediul unei "pedagogii a obedienței" centrate pe ideea de patriotism civic, în care fiecare trebuia să își accepte cu recunoștință
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
politicum, i.e., un instrument politic pus în slujba statului. Modificând conținutul literaturii didactice de până atunci, care era aproape în exclusivitate religioasă, autoritățile statale au păstrat cucernicia față de cele sfinte, dar au direcționat-o și înspre puterea temporală. În contextul articulării unei "pedagogii a supunerii" față de stăpânire, autoritățile statale au promovat prin medium-ul literaturii didactice un patriotism civic definit ca obediență civilă față de ordinea prestabilită. Cetățeanul model era cel care își iubea patria, definită în termeni teritoriali-politici, și nu etnici
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
naționalism etnic herderian-fichtean-humboldtian" este justificată, dincolo de motivele pragmatice deja expuse, și de dorința de a evita construcții lingvistice rebarbative. Simplitate estetică - aceasta este esența idealului de parcimonie expresivă pe care îl profesăm și în cazul de față. În paralel cu articularea progresivă a infrastructurii instituționale prin extinderea și consolidarea rețelei de unități școlare, autoritățile statale sunt interesate acum și de uniformizarea și standardizarea învățăturii. În acest sens, este încurajată publicarea de îndreptare, îndrumătoare, sau chiar tratate de pedagogie, care să modeleze
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
dramă istorică în patru acte, începând cu Epoca formării naționalității române, trecând prin epoca Slavismului și mai apoi a Grecismului, sfârșind, în cele din urmă, în Epoca Românismului (deschisă de revoluția de eliberare națională din 1821). Putem conclude că odată cu articularea statului național, întregul trecut românesc a fost turnat în matrițe naționaliste, în timp ce identitatea națională, anterior definită aproape în întregime de originea romană, a fost pe deplin românizată. Fără să renunțe la romanitatea originară (vezi secțiunea în care se discută chestiunea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
5), iar I. Floru (1923) a identificat un "instinct național" ca forța propulsantă a istoriei românilor, D.D. Patrașcanu (1937) izolează un "instinct al neatârnării" ca principiul motor al istoriei naționale. După cum am arătat în secțiunile anterioare în care am urmărit articularea și evoluția ideii de independență în memoria națională românească, aceasta este intim sudată de întemeierea statalității. Basarab, devenit ulterior demontării mitului lui Negru Vodă, dintr-un succesor al acestuia în Basarab I Întemeietorul și izvor dinastic, este învestit ca figură
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
istoriei românești (1848-1947), ideea națională a suferit o serie de torsiuni concepționale, toate în sensul unic al radicalizării progresive a naționalismului românesc. Astfel, de la concepția primă a unui patriotism civic și a unui naționalism inclusiv, s-a trecut gradual către articularea din ce în ce mai strânsă a unui naționalism etnic exclusivist, fundamentat pe sânge și sol (Blut und Boden), cu puternice accente xenofobice. Expresia supremă a acestui "fanaticism naționalistic" îl reprezintă, desigur, antisemitismul devenit ideologie oficială a "Statului Național-Legionar" (1940-1941). Cariera seculară a ideii
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
XIX-lea, teza simplă a continuității etnice pentru care s-au bătut eroic cărturarii Școlii Ardelene nu mai era suficientă. Simpla afirmare a continuității populaționale în epoca post-aureliană nu mai putea satisface imaginarul politic al românilor, din ce în ce mai revendicativ în direcția articulării statale și a unificării politice. Astfel, încă de la I. Heliade Rădulescu (1861) este detectabilă configurarea tezei continuității statale a românilor. Motivat de același desideratum politic, N. Iorga a elaborat teza "Romaniilor populare", iar Programul... din 1975 a decretat existența paradoxalului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
au venit purtătoarele ideologice ale democrației și europenismului. În paralel cu centrarea discursivă pe aceste două idei forță, noua semantică a trecutului se sprijină și pe un al treilea pilon structural: anticomunismul. Vom urmări, în această secțiune finală a lucrării, articularea progresivă a discursului anticomunist ca retorică oficială de stat, singura legitimată simbolic pentru a fi pusă în circulație în forumul public. Simbolul oficializării noii ortodoxii discursive a anticomunismului este exprimat de comandarea și asumarea publică, de către Președinția României, a Raportului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
trecutului. Până atunci, memoria comunismului va continua să fie împărțită între o narativă elitistă care a dobândit hegemonie interpretativă în sfera publică, a comunismului ca traumă culturală, și o contra- memorie subterană, pasivă dar tenace tocmai prin lipsa ei de articulare discursivă și vocalizare politică, cuprinzând o narațiune întrețesută cu fire nostalgice evocând o viață mai bună. Paradoxul memoriei colective românești cu privire la trecutul comunist este că, în timp ce elitele politice democratice și intelectualitatea liberală se zbat în arena publică pentru a criminaliza
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
unitar român prin unirea principatelor dunărene din 1859. Sub impulsul "naționalismului etnic" care a luat avânt ideologic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și pe baza infrastructurii educaționale pilonată prin reforma intrucțiunii publice din 1864, asistăm la articularea memoriei naționale românești. Intensificat spre sfârșitul secolului al XIX-lea, procesul de fuzionare a concepțiilor particulare provincial asupra trecuturilor românești într-o unică viziune națională asupra trecutului românesc este complet finalizat până la facerea României Mari în 1918; iii) săvârșirea României
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
nu pe cel al naționalismului etnic. Punctul de coagulare a identității colective s-a mutat astfel la supra-nivelul european, apartenența la comuniunea de valori democratice occidentale primând în fața descendenței etnice românești. Alte concluzii care se degajă în urma analizei empirice a articulării discursive a memoriei naționale românești prin prisma literaturii didactice au un caracter mai propunțat teoretic. Conceptualizările care adresează problematica memoriei colective, încercând să surprindă natura relației dintre prezent și trecut și a modului în care se realizează gestiunea politică a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
era de constituție forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare și congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltați, nu erau aderenți. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor și scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte. Mai târziu, apare o ușoară incoordinare a membrelor superioare și tremurături ale degetelor, ale buzelor și limbii. Deși avea un mers șovăitor (ușoară ataxie), Eminescu nu ședea
Boala şi moartea lui Eminescu by Nicolae Georgescu () [Corola-publishinghouse/Science/829_a_1548]
-
Gestul este actor principal ori mediator, participând la reducerea distorsiunilor dintre reprezentare și formulare, la construirea modelelor de reprezentare și la învățarea acestora, deoarece semioza didactică implică atât capacitatea de reprezentare (obiectivare, valorizare), cât și pe aceea de formulare (alegere, articulare) din partea profesorului, ori de referențialitate și interpretare din partea elevului. Sensul și semnificația discursului didactic depind, în egală măsură, de înțelegerea întregului, dar și a părților alcătuitoare. Unitatea și integralitatea analizei semiotice rezultă din faptul că fiecare dimensiune se realizează prin
by ALINA MĂRGĂRIŢOIU [Corola-publishinghouse/Science/949_a_2457]
-
pentru a comunica, asta chiar și atunci când vorbesc cu alți nevăzători. Și fac acest lucru toată viața lor, din copilărie până la bătrânețe". Prin această precizare, este ilustrat rolul gestualității nu numai în facilitarea înțelegerii mesajelor de către alții, ci și în articularea lor32. Ideea rădăcinilor biologice ale gesturilor este susținută de etologul german Irinäus Eibl-Eibesfeldt și prin explicația dată mișcării repetate a capului de sus în jos și de jos în sus pentru a exprima acordul unei persoane: ,,pur și simplu, instinctiv
by ALINA MĂRGĂRIŢOIU [Corola-publishinghouse/Science/949_a_2457]
-
va lua fraza. Aceste surse ale contextului emițătorului ar putea fi grupate În funcție de rolul pe care Îl au În producerea frazei În : 1) elemente care au rolul de a permite producerea celei mai economice forme a frazei (reducerea efortului de articulare, economia de timp). Am putea lua În calcul aici obiectele și stările de lucruri din mediul fizic comun emițătorului și interpretului, elemente aflate În conexiune semantică cu gândul pe care emițătorul dorește să-l comunice interpretului; ele Îi vor permite
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
vede semnificația cuvântului sau a propoziției ca rezultantă a ceea ce numește joc de limbaj. Acesta nu este altceva decât o Împletire a limbajului cu o anumită activitate, cu un context extern, În care locutorul și interlocutorul sunt antrenați. Actul de articulare a sunetelor, rostirea, este parte a acestei activități: „ ... vorbirea limbajului este o parte a unei activități, sau a unei forme de viață” <ref id = "39"> Ibid., p. 104 </ref>. Wittgenstein ne confirmă că limbajul singur - contextul intern nu ne conduce
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
de decodificare a enunțului lingvistic este forma logică, definită ca “un ansamblu structurat de constituenți asupra cărora se pot aplica ,.., operațiuni logice”<ref id=”136”>Sperber și Wilson 1989, p. 113 referință </ref> ; sau, mai simplu, forma logică este “o articulare de concepte” <ref id=”137”>Ibid., p.339 referință </ref>. Ea pare să joace un rol important În etapa de selectare a stimulului cel mai pertinent, În special atunci când adresantul nu este explicit menționat. În mod paradoxal, În pofida faptului că
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
de vedere este pur speculativ și privește aspectele formal-externe, de ordin lingvistic al psihiatriei și psihopatologiei, neafectând în nici un fel esența interioară a „obiectului epistemologic” al acestor discipline. Este pur și simplu o „dispută lingvistică” legată de dificultățile inerente de articulare între „fenomenul psihic morbid” și „denumirea” acestuia. Discursul psihiatric este unul de ordin clinico-medical. În comparație cu acesta discursul psihopatologic este unul de factură psiho-filozofică, urmărind descifrarea semnificației acestor tulburări psihice în planul umanului, nu ca pe niște boli, ci ca pe
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
lui Wernicke; ea este o tulburare de înțelegere a limbajului vorbit cu conservarea, limbajului interior și a vorbirii spontane, lecturii și a scrisului, anartria sau afazia motorie pură subcorticală sau afazia verbală a lui Head, privește funcția de elocuțiune, de articulare a limbajului, fără a fi însoțită de tulburări ale funcțiilor nominale sau sintaxice; limbajul interior, scrisul și cititul sunt păstrate, afazia Broca sau afemia este o tulburare de expresie motorie a limbajului, cu conservarea înțelegerii vorbirii, a scrisului și a
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
PSIHOPATOLOGIEI CU DISCIPLINELE UMANE Cadrul general Am militat în repetate rânduri în paginile acestei lucrări pentru apartenența psihopatologiei la domeniul disciplinelor umane. Acest fapt este important de subliniat nu numai în legătură cu natura obiectului psihopatologiei, ci în egală măsură pentru demonstrarea articulării acesteia cu celelalte discipline umane. Trebuie menționat un fapt esențial, specific tuturor disciplinelor umane, și anume că obiectul acestora este unic, el fiind reprezentat prin persoana umană. Diferitele științe umane se ocupă însă în mod specific de anumite aspecte ale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
dar mai ales de situații de competiție, mult mai greu de anticipat ca evoluție și succesiune a evenimentelor, conferă acestora un oarecare atribut de incertitudine, în care deciziile a priori sunt singura modalitate de intervenție. În astfel de situații imprevizibile, articularea lor cu portofoliul personal de cunoștințe trebuie să se facă extrem de rapid. Constatarea, observarea situației, prelucrarea, analiza și intervenția adecvată, in situ, depind în mare măsură de capacitatea de mobilizare a tuturor resurselor cognitive și focalizarea lor pe problema de
ANUAR ŞTIINłIFIC COMPETIłIONAL în domeniul de ştiință - Educație fizică şi Sport by Nicolae Neagu () [Corola-publishinghouse/Science/248_a_789]