KorAP: Find »[drukola/base=murmura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...83 84 85 ...188 >

4,695 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

simții adiind, trecând în cursul apei. În liniștea amurgului, de pretutindeni, de pe dealuri, începură a crește chiotele și a tremura prin văzduh; se încrucișau peste vale, parcă se depărtau, și ecourile deșteptate clocoteau prelung. Vin flăcăii și fetele de la cules... murmură, nemișcat, moșneagul. O vreme valea se deșteptase în tremur; apoi chemările se răriră, slăbiră, se stânseră. În tăcerea care se întinsese pretutindeni până în depărtări nesfârșite, pe roșața din fund, din apus, începură a trece rațele sălbatice. Veneau din zarea Dunării

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scunde, cu lacrimi și tânguiri. Și femeile și bătrânii blăstămau pe străini, pe goi, și-și aminteau de toate chinurile din urmă, de cele pe care le apucaseră și de cele pe care uneori, sara, la focurile iernii, cărturarii le murmurau de pe cărți, cu glasuri tărăgănate: istorii triste din pribegii fără sfârșit. I se împietrea și ei inima și nu i se părea nefiresc că, din întunericul și tristeța vieții lor, copiii neamului, când ies la lumină, privesc pieziș în juru-le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
istorii triste din pribegii fără sfârșit. I se împietrea și ei inima și nu i se părea nefiresc că, din întunericul și tristeța vieții lor, copiii neamului, când ies la lumină, privesc pieziș în juru-le și scuipă cu un blăstăm murmurat spre biserica creștinului. În clipele acelea i se părea departe tare de la ea până la altă lume, de la ea și până la străinii curați și veseli ai mahalalei. I se părea departe. Căci ei treceau nepăsători privind în altă parte, fără griji

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o mâncare bună, la care nici vinul nu lipsise. Ieșeau pe o rohatcă, se plimbau până sub dealul Ulmilor, și se întorceau cu un buchet de flori, vesele și ațâțate. Tineri palizi, stângaci în hainele lor nouă, treceau pe lângă dânsele murmurând frânturi de cântece; și Haia, alăturea de Tudorița, nici nu se uita la ei. Apoi prietinia între cele două fete se strânse și mai tare. Într-un rând, în amurg, Haia intrând fuga în casa picherului, se opri uimită în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o privea cu grijă. Ce ai tu, Haie? Spune, poate te doare ceva? poate-ți trebuie ceva... Nu-mi trebuie nimic!... strigă fata cu hotărâre. Să mă lăsați în pace. Și Rifca dădea din cap, ori strângea din umeri și murmura singură prin colțuri: Numai dracu poate să știe... Așa fată cu toane și cu mofturi încă n-am văzut... După ce se întunecă bine, fata se sculă și se găti repede la oglindă; apoi ieși, ca-ntr-o izbire de vânt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fată? Unde te duci? Am să te spun lui tatu-tău și are să fie rău de tine... Fata încrunta sprâncenele fără să răspundă, se dezbrăca repede și se înghemuia într-un colț, cu ochii ațintiți în tavan. Iar maică-sa murmura somnoroasă: — Mi se pare că umbli pe drumuri rele!... Spune macar unde ai fost... Tu ai să dai de dracu... Ce-aveți cu mine? dați-mi pace! Am fost și m-am plimbat... răspundea cu o tresărire de mânie în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
totdeauna dragi din trecut, și într-o sară de gemete, de amar și de disperare, amintirile acestea căzuseră cu mângâieri line peste inima chinuită. Se ruga multă vreme; din sufletul ei izvora tălmăcirea tuturor năcazurilor și a râvnilor ei; buzele murmurau încet, și ochii priveau neclintiți, mari, înecați într-un văl de suferință, de iertare și de nădejde. Și târziu, în așternut, ghemuindu-se, după ce stânsese lampa, asculta cum trec pe-afară învăluirile, suspinele și glasurile nelămurite ale vântului de început

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
domol, în suferința ei amară. Eresurile vechi pluteau în juru-i nelămurite, izvorâte ca dintr-un trecut de negură. Câte-un răstimp, o cucerea din nou lunga domnie a trecutului; rămânea cu ochii țintă, măriți, ascultând o șoaptă tainică, din lăuntru-i. Murmurând cu creșteri și scăderi de voce, uneori Sanis se închina umblând pe lângă patul ei de zăcere. Întunecat, cu cornul din frunte plecat spre cartea deschisă, c-o mână înfășurată în curele, cu pânza vrâstată în spate, șoptea rugăciunile vechi, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a pune întrebări cu glas moale. Femeile răspundeau trudite, cu fețele ca de piatră. Iar jupitorul, în clipe de reculegere, înainte de a porni la crunta muncă a zilei, se trăsese într-un colț cu cele trebuitoare pentru rugăciune, și-și murmura în neștire silabele tremurate, bătându-se încet cu pumnul în dreptul inimii... Și Haia zăcea în perine, albă ca varul, cu ochii căzuți în orbite și pierduți în negura sfârșitului. Răceala morții o cucerea clipă cu clipă. Cântecul amintirii, 1909 Haia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încet-încet se întinse liniștea, și deasupra se bolti un cer albastru întunecos, bătut cu ținte mari de aur. Lepădatu sta pe spate în preajma vitelor, pe un maldăr de paie, în cojocul lui. Se uita la cer. În minte socotea și murmura numele florilor celor mai mașcate ale cerului, învățate de la bătrânii pe lângă care copilărise. Întăi nu se gândea la nimic; îi plăcea să se simtă așa singur; pe urmă parcă-i luciră la căpătăi ochii Marghioliței de la bordeiul din deal. Închise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
călugărița“ de la curte și Marghiolița lui Tenea. Un pas rar și mai greu le urma - și pe deasupra capetelor lor îmbodolite răsăriră șapca veche și luleaua lui Anton Neamțul și barba lui uriașă, fuior amestecat de fire roșcate și albe. Hei... murmură încet Isailă. La noi vine lume... Are să fie o leacă de sandrofie... Călugărița dădu repede din cap. —Bună ziua... Ce mai faceți?... —Sărut mâna... sărut mâna... mormăi în barbă Isailă. — Ia și noi, mai pregătim lumea pentru iernatic... zise Niță zâmbind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în vremea când știu eu, la Avrămeni, la boierii noștri... Îl știu eu. Am văzut și pe duducuță, când era mititică... și subțirică, și balaie. E o nepoată a dumnealui. —Vra să zică știi cine-i... și tot e adevărat, murmură călugărița plecându-și ochii în pământ. Îi știu, îi știu, urmă cojocarul, da’ cuconu Ionașcu trebuie să fie bătrân tare... Și cucoana știam c-a murit... —Ia-ia! mormăi neamțul. Cucoana bătrân nu este... duducuț fain, fain și dulce cum un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Aici cine poate trăi? Aici nu-s petreceri, aici nu-i muzică, nu-i teatru, ca la un oraș mare... Eu știu, eu am trăit altfel... Eu am trăit la Iași... Ceilalți o ascultau uimiți dintrodată. „Așa trebuie să fie...“, murmură cu părere de rău fata humelnicului. Călugărița își arătă dinții răutăcioși: — Așa este... Numai eu nu știu cum mi-am putut închide viața aicea... Apoi avu un râs vesel și privi iar pe flăcău: —Dumneata ce zici, Niță? Dă, ce să zic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
luă după ea rar, plecat din șale. „Hm! mormăi el... am să mă duc să întreb și pe Faliboga... Pe urmă dacă nu i-oi spune ș-a afla, se holbează urât la mine...“ Neamțul se gândea la ceva, și murmura neînțeles pe lângă ciubuc; se duse târându-și ciubotele grele. Din ușă, își întoarse barba mare, și zise cu mirare: Ce faci la tine, Niță Lepădat?... Aber mai venit la noi, la mora... stam de vorbă... De când rămas fără babă - urit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Dumnezeu... Ți-i bun cojocul? ai opinci largi?... te-i întoarce și tu cu spatele la ea și-i lăsa-o să treacă... Apoi altceva ce-i de făcut?... răspunse Lepădatu râzând. Vătaful trecu cu calul spre alte șoproane. Acuma în jurul curții murmura viață mai multă. Ciobanii aduseseră oile la vale, în perdele. Vitele toate erau îngrămădite în șoproane. Toată gospodăria întinsă a boierului se strângea la un loc de frica iernii. Vântul cel rău parcă-i răscolise pe toți. Umblau în toate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ridică-te și tu în vârful degetelor și vezi... Alei! Sandule! asta are să fie stăpâna noastră... Mândră duducuță!... Într-adevăr, cuconu Jor venea la moșia lui cu mireasa, și cu bătrânul, cuconu Ionașcu Razu. — Tot s-au adeverit vorbele, Iano... murmură Faliboga... De-acu cine știe ce-a mai fi!... Iona se întoarse spre vataf și-l privi pieziș, cu sprâncenele puțin încruntate. —De ce zici tu vorba asta, Sandule? —Hei, Iano, hulubița asta-i pasere de târguri - ș-are să desfacă pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
poate-a cânta Gheorghe Barbă la o nuntă... Tăcură. Nimeni nu mai întrebă nimic. Numai moș Irimia oftă încet în barbă: —Ei, apoi a da Dumnezeu!... În horn bubui vântul. — Are să vremuiască... zise Mihalache Prescurie. Tăcură iar. Apoi Sandu vătaful murmură cu glasu-i aspru: Hm! acuma unde-or fi boierii noștri?... Cine știe unde-s! Zice că țara ceea a talienilor e pe unde-i Marea caldă. Acolo nu ninge, și-i tot primăvară... Așa spunea odată boierul... Umblam noi călări la arat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sobă, lumina de la ferestre înflori spre cotlonul lui Culi. El o cunoscuse și o privea fără să zâmbească. —Culi, zise ea blând, am făcut toate bine. Atuncea el șopti ceva. Numai ea înțelese acel cuvânt- cel dintăi pe care-l murmurase el când începuse a cunoaște lumea și viața. De când îl rostise el întăi, douăzeci și opt de ani trecuseră. Cum a spus acel cuvânt, a ridicat și mâna dreaptă. Ea s-a dus la el și i-a pus palma ei încă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Am să-ți trimet medițină, și să mânci vârtos. — Da, domnule doctor, trupul îl simt eu că se face bine și am să ies la slujbă nu târzie vreme. Am în mine altceva. Atunci a oftat de lângă icoane nana Floarea, murmurând mai mult cătră sine: — Ah! durerea lui e pentru biata Ana, fie-iertată... S-a făcut tăcere. S-a auzit ornicul, tic-toc-tic, grăbindu-se zadarnic. Cei trei prietini s-au uitat unul la altul. Ieronim Dragu și-a pus un deget

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
iartă greșalele celor slabi de suflet care, pentru nenorocire, reapătimire și năcazuri, neputându-le suferi, prea lesne cad întru desnădăjduire și se fac mai răi decât cei necredincioși... Rugăciunea aceasta, nana Floarea o știa încă pe de rost și o murmura cu ochii închiși, ajutând cetania greoaie a fiului său. De la acea sară și de la acea furtună, cantorul o cetise în toate zilele vieții lui. Puține și scurte fuseseră zilele acestei vieții. Puține și scurte și totuși întunecate de destule mânii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
noastre mediteranee, mă ajută să fiu acum aici, fără să aștept o răsplată în altă parte. E ceea ce am putea numi idealul oamenilor care s-au perindat, năzuind spre ceva mai bun. Pe morminte cresc florile vieții. —Ești poet, am murmurat eu cu o strângere de inimă. —Sunt urmaș al asirienilor și egiptenilor, a suspinat el, cu un accent pe care nu-l voi uita niciodată. Pe acest neguțător de antichități nu l-am mai văzut de atunci și nu-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aceste cuvinte a învălit panerașul în pânza de matasă în care fusese adus și a privit în tăcere spre doi din slujitorii săi de taină, care îl așteptau la treptele cerdacului. Ei au plecat frunțile. Cel mai în vârstă a murmurat: —E un dar femeiesc. Bărbații întrebuințează hangerul. Să dea vracii știre că robul a murit de inimă, a hotărât, întunecat, Mustafa șahzadè. Vtc "V" Când s-a vestit în serai de întâmplarea de la Amasia, Roxelana doamna s-a uimit nespus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mânia fără frâu îndeamnă în anume ceasuri pe domnii lumii să dea drumul izvoarelor de sânge, ca să nu mai rămâie neam omenesc trăitor sub soare! Icioglanii se retrăseseră. Sultanul se cumpănea înainte și îndărăt în locul său, clătinat de spaima singurătății. Murmura versete sfinte. O Allah! Ila Allah! singur mă aflu în valea mâhnirii... Chiamă pe rob sub lumina ta; contenește-i osânda. A lovit cu inelul gongul din dreapta sa. A poruncit negrului care s-a arătat sub perdeaua de catifea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

pentru mama, dar a decis corect. Știi că nu pot să fac asta, a spus pe un ton afectat. Sunt mama ta și ar fi un act iresponsabil. Cum vrei, a spus Helen. Apoi a privit prin binoclu și a murmurat: —Dumnezeule, ia te uită! Apoi: —Ptiuuuu drace! Ding dong! Ce fac acolo? Operație de amigdalită după metoda fetelor vesele? Mama țâșni de pe canapea și încercă să-i smulgă binoclul lui Helen. S-au luptat ca doi copii până când au dat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
avea să dispară în timp. Dar pentru asta există chirurgi plasticieni, am spus, repetând la rându-mi ce ne spusese doctorul. E adevărat, a aprobat mama. Dar vocea ei suna îndepărtată și înecată. Am deschis ochii repede. Era ghemuită și murmura ceva ce ar fi putut să fie „Biata ta fețișoară“. —Mamă, nu plânge! Nu plâng. —Bun. — Oricum, mi se pare că o aud pe Margaret. Și-a șters repede lacrimile cu un șervețel și a ieșit să râdă de noua

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]