2,445 matches
-
în final a fi un eșec total, după ce forțele Steagurilor au fost în imposibilitatea de a-i suprima pe rebeli. Oficialii locali din provincii, cu acordul guvernului imperial, au format noi armate, care s-au dovedit de succes în zdrobirea rebeliunilor. China nu a reconstruit o armată centrală puternică, însă oficialii locali au devenit de multe ori lideri militari, care și-au folosit puterea militară pentru a conduce într-un mod independent provinciile lor. Ca răspuns la calamitățile din imperiu și
Istoria Chinei () [Corola-website/Science/326725_a_328054]
-
mai cuprinzătoare, asa-numita „Reformă de o sută de zile” (1898), dar aceasta a fost la scurt timp răsturnată de către conservatorii conduși de Împărăteasa văduvă Cixi printr-o lovitură de stat militară. La începutul secolului XX, o mișcare anti-străini conservatoare, Rebeliunea Boxerilor, s-a revoltat violent împotriva influenței străine în China de Nord. Grupul a procedat în a-i ataca pe creștinii chinezi misionari, precum și ambasadele străine din Beijing. Guvernarea Qing s-a aliat cu Boxerii, în timp ce aceștia mărșăluiau spre Beijing
Istoria Chinei () [Corola-website/Science/326725_a_328054]
-
următorilor câțiva ani, Yuan a început să elimine adunările naționale și provinciale și la sfârșitul anului 1915 s-a declarat împărat. Ambițiilor imperiale ale lui Yuan li s-au opus cu înverșunare subordonații săi și confruntându-se cu perspectiva unei rebeliuni, a abdicat martie 1916 și a murit în luna iunie a aceluiași an. Moartea lui Yuan în 1916 a lăsat un vid de putere în China, guvernul republican a fost risipit. Acest lucru a inaugurat Era Militariștilor, în care o
Istoria Chinei () [Corola-website/Science/326725_a_328054]
-
care el, de asemenea, a luptat. Un alt eveniment important a fost în 1417 când a făcut la Copenhaga o posesiune regală asigurându-i astfel statutul de capitală a Danemarcei. În 1434, fermierii și minerii din Suedia au început o rebeliune națională și socială, care a fost folosită de nobilimea suedeză în scopul de a slăbi puterea regelui. El a trebuit să cedeze atât la cererile din Holsteiners cât și a Ligii Hanseatice. În Norvegia, o rebeliune condusă de Amund Sigurdsson
Eric de Pomerania () [Corola-website/Science/326763_a_328092]
-
Suedia au început o rebeliune națională și socială, care a fost folosită de nobilimea suedeză în scopul de a slăbi puterea regelui. El a trebuit să cedeze atât la cererile din Holsteiners cât și a Ligii Hanseatice. În Norvegia, o rebeliune condusă de Amund Sigurdsson (1400-1465), s-a răzvrătit împotriva regelui Eric și a oficialilor săi; au asediat Oslo și castelul Akershus. Când nobilimea daneză s-a opus domniei sale și a refuzat să ratifice alegerea sa ca Bogislaw al IX-lea
Eric de Pomerania () [Corola-website/Science/326763_a_328092]
-
Constantinople was besieged. Sultan Hamid 's own guard and the officerless Constantinople Army Corps he hâd bribed were conquered. Hamid was dethroned and Mohamed V., subordinate to the Constitution and the Committee of Union and Progress, reigned în his stead. " Rebeliunea a izbucnit la mijlocul lunii aprilie, când, sub conducerea liderilor Junilor Turci, Corpul de armată al 3-lea din Macedonia a plecat în marș spre Constantinopol. Încercarea sultanului de înăbușire a rebeliunii a eșuat și a dus la creșterea popularității mișcării
Revoluția Junilor Turci () [Corola-website/Science/326767_a_328096]
-
Committee of Union and Progress, reigned în his stead. " Rebeliunea a izbucnit la mijlocul lunii aprilie, când, sub conducerea liderilor Junilor Turci, Corpul de armată al 3-lea din Macedonia a plecat în marș spre Constantinopol. Încercarea sultanului de înăbușire a rebeliunii a eșuat și a dus la creșterea popularității mișcării în rândurile trupei și la răspândirea ei în întreg imperiul. Pe 24 iulie, sultanul Abdül Hamid a anunțat restaurarea constituției. Cele mai importante rezultate ale Revoluției Junilor Turci din 1908 au
Revoluția Junilor Turci () [Corola-website/Science/326767_a_328096]
-
măsură s-a dovedit tardivă. În urma conflictului, otomanii au pierdut controlul asupra Albaniei, Macedoniei și Traciei vestice. Pe 5 august 1912, guvernul a hotărât să suspende activitatea parlamentului. Chiar mai înanite de aceasta, parlamentarii au votat „Legea prevenirii banditismului și rebeliunii”, care era gândită să prevină mișcările secesioniste. Noile create miliții au fost însărcinate cu punerea în practică a măsurilor antibanditism. Mai târziu a fost creată pentru același scop o nouă organizație: Teșkilat-i Mahsusa. În ciuda alegerilor parlamentare, personalități din perioada prerevoluționară
Comitetul Unității și Progresului () [Corola-website/Science/326804_a_328133]
-
ale procesului de turcificare promovat de autorități a fost politica de recolonizare internă. Legea cu privire la relocarea populației din 1934, care a vizat pentru început regiunea Dersim, a avut consecințe dezastruoase pentru populația locală. Etnocidul din Dersim este deseori confundat cu Rebeliunea din Dersim, care a avut loc în timpul acestor evenimente. În zilele noastre, cultura distinctă a regiunii Dersim a fost în cea mai mare parte distrusă și supraviețuiește numai în rândul locuitorilor originari din regiune care s-au refugiat în străinătate
Panturcism () [Corola-website/Science/326875_a_328204]
-
Robert Guiscard, s-a recăsătorit cu Sichelgaita. Ca urmare, întâiul născut lui Guiscard a fost dezmoștenit. Potrivit "Breve chronicon Northmannicum", în 1079 lui Boemond i-a fost încredințat comandamentul unei unități militare. În același an, luând parte la suprimarea unei rebeliuni feudale împotriva tatălui său, a demonstrat un curaj considerabil, deși nu a obținut succese militare importante fiind învins de unul dintre conții normanzi răsculați. Așa cum a subliniat biograful lui Boemund, el a început să joace un rol de sine stătător
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
1821. Intențiile de extindere a influenței rusești în regiune erau privite ca niște amenințări geostrategice majore de către diplomația britanică și austriacă, care a încercat pe toate căile să împiedice intervenția țaristă, în speranța că otomanii erau capabili să pună capăt rebeliunii elene. La sfârșitul anului 1824, pe tronul de la Sankt Petersburg a venit împăratl Nicolae I, care a inițiat o politică externă mult mai agresivă, ceea ce a forțat Regatul Unit să intervină. Britanicii s-au temut ca rușii să nu fie
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
asigurată independența acesteia. Contextul istoric bătăliei de la Navarino a fost determinat de Războiul de Independență al Greciei. Acest conflict începuse în 1821 prin revolta naționaliștilor greci - Eteria - împotriva Imperiului Otoman, care stăpânea Grecia de aproape trei sute de ani. În 1827, rebeliunea grecilor părea că va fi înăbușită. Sultanul Mahmud al II-lea a reușit să reușit să scoată conflictul din impas. El a reușit să-și convingă puternicul vicerege al Egiptului, Muhammad Ali Pașaa, (care era din punct de vedere legal
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
a fost susținerea intervenției marilor puteri în conflictul din Grecia. Totuși și Parisul împărtășea unele dintre temerile Londrei cu privire la expansiunea rușilor și sprijinea cel puțin de fațadă integritatea teritorială otomană În ciuda lipsei de entuziasm al miniștrilor englezi și francezi față de rebeliunea grecilor, ei trebuiau să facă față unei uriașe presiuni din partea opiniei publice, favorabilă elenilor. Indiferent de interesele strategice pe care încercau să le apere guvernele lor, grecii erau în ochii celor mai mulți britanici și francezi niște creștini care luptau eroic să
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
diplomația britanică și austriacă (sub conducerea lui Castlereagh și Metternich) a avut ca obiectiv nonintervenția marilor puteri în conflict. Obiectivul celor două puteri era împiedicarea intervenției militare a Rusiei în sprijinul grecilor, pentru a acorda un răgaz otomanilor pentru înfrângerea rebeliunilor . Această abordare a fost la început un succes, datorită faptului că împăratul Alexandru I se opunea oricărei mișcări revoluționare. În ciuda sprijinului fervent al cauzei elene în cercurile naționaliste ruse, Alexandru I nu s-a arătat dornic să îi provoace pe
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
a devenit cumnatul țarului după ce s-a căsătorit cu sora Mariei, Ana. Morozov era foarte nepopular; în general detestat de moscoviși a fost acuzat de vrăjitorie. În mai 1648 moscoviții s-au ridicat împotriva lui în ceea ce s-a numit Rebeliunea Sării; s-au adunat în fața Kremlinului și au cerut să le fie predați consilierii nepopulari. Au dat foc caselor celor pe care voiau să-i linșeze iar focul s-a întins pe cuprinsul Moscovei provocând mari pagube. Tânărul țar a
Alexei I al Rusiei () [Corola-website/Science/325597_a_326926]
-
a rupt relațiile diplomatice cu Anglia și a acceptat refugiații regaliști în Moscova. De asemenea, el a interzis comercianții englezi în țara sa și a oferit asistență financiară pentru "văduva neconsolată a gloriosului martir regele Carol I". Ca urmare a Rebeliunii Sării, Alexei a convocat Adunarea Pămâmtului. Adunarea a ales o comisie care să întocmească un nou cod juridic, Ulozenie din 1649. Acest cod de legi a încheiat procesul prin care șerbia s-a instituit legal. Țăranii și urmașii lor au
Alexei I al Rusiei () [Corola-website/Science/325597_a_326926]
-
Mesagerii lui Haakon au venit la Olaf, și i-au spus că Haakon își pierde popularitatea în rândul populației. Olaf a decis că există o bună oportunitate de a acapara puterea în Norvegia. Sosind în Norvegia, el s-a alăturat rebeliunii împotriva Haakon, în urma căreia regele a fost ucis. Olaf în același an cucerește Norvegia, și într-un mod râvnit susține răspândirea creștinismului. De la el a primit botezul descoperitorul Americii, Leif Eriksson, care a adus din Norvegia un episcop și a
Olaf I al Norvegiei () [Corola-website/Science/325760_a_327089]
-
urmă de confruntarea din Golful Navarino. Pentru completarea punerii în aplicare a tratatului, a fost deplasată în zonă o „forță de interpunere” terestră franceză. În 1821 grecii s-au ridicat la luptă împotriva ocupației puterii suzerane - Imperiul Otoman. La începutul rebeliunii, grecii au câștigat o serie de victorii și și-au proclamat independența în 1822. Victoriile elenilor s-au dovedit însă efemere, pe de-o parte pentru că insurgenții s-au fragmentat rapid în mai multe facțiuni rivale, care au început să
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
Ruyter) înainte de a se stabili în orașul Bridgewater din comitatul Somerset pentru a practica medicina. Romanul se deschide cu Peter Blood îngrijindu-și mușcatele în timp ce orașul se pregătește să lupte pentru Ducele de Monmouth. Nu vrea să ia parte la rebeliune dar în timp ce îngrijea o parte din rebelii răniți în Bătălia de la Sedgemoor, Peter este arestat. În urma unui proces este condamnat de celebrul judecător George Jeffreys de trădare sub pretextul că ""dacă orice persoană aflată într-o răzvrătire împotriva Regelui iar
Odiseea căpitanului Blood () [Corola-website/Science/325847_a_327176]
-
văzute ca și continuări ale unor evenimente ce au avut loc în roman. Peter Blood și aventurile sale sunt bazate pe câteva persoane, în special Henry Morgan și Thomas Blood, precum și Henry Pitman, un medic care a fost capturat în timpul Rebeliunii Monmouth, vândut ca sclav în Barbados, a evadat și a fost capturat de pirați. Totuși, spre deosebire de Peter Blood, Pitman nu s-a alăturat piraților și în cele din urmă s-a întors în Anglia unde a scris memorii celebre ale
Odiseea căpitanului Blood () [Corola-website/Science/325847_a_327176]
-
Barbados, a evadat și a fost capturat de pirați. Totuși, spre deosebire de Peter Blood, Pitman nu s-a alăturat piraților și în cele din urmă s-a întors în Anglia unde a scris memorii celebre ale aventurilor sale. Consecințele amare ale Rebeliunii Monmouth sunt cuprinse predominant și în romanul "Micah Clarke" al lui Arthur Conan Doyle.
Odiseea căpitanului Blood () [Corola-website/Science/325847_a_327176]
-
său știri despre război. Presa galbenă a acoperit extensiv subiectul revoluției și de multe ori inexact, dar condițile din Cuba erau suficient de oribile. Insula se afla într-o depresiune economică teribilă și generalul spaniol Valeriano Weyler, trimis să zdrobească rebeliunea, a mânat țăranii cubanezi în lagăre de concentrare, astfel conducându-i la moarte. S-a vociferat o luptă pentru doi ani, iar Hearst a luat credit pentru conflict atunci când a izbucnit. La o săptămână după ce America a declarat război Spaniei
Jurnalismul galben () [Corola-website/Science/325082_a_326411]
-
Astfel, el a acordat sprijin în martie 1077 alegerii ca anti-rege a lui Rudolf de Rheinfelden. Papa și împăratul s-au reconciliat formal în 1076, însă în anul următor ostilitățile au fost redeschise. Ca o consecință a repetatelor acte de rebeliune ale lui Welf, Henric l-a declarat ca fiind depus din Ducatul de Bavaria. Cu toate acestea, sprijinit de către fidelii săi din Bavaria și ajutat de tatăl său din Italia, Welf a reușit să se mențină pe poziții, sfidând actul
Welf I de Bavaria () [Corola-website/Science/325112_a_326441]
-
trecut. Printre acestea era așa-numita „Problemă Orientală”, rezolvarea deselor răscoale ale ienicerilor și ale luptelor dintre ulemalele influente în imperiu. Deasemenea, sultanul a trebuit să facă față conflictelor interne cu sârbii, grecii, albanezii, egiptenii, sirienii și alții, să înăbușe rebeliunile unor pașale, care visau să fondeze regate noi pe ruinele Imperiului Otoman. Sultanul înțelegea că, odată cu creșterea problemelor care măcinau imperiul, se apropia momentul în care monarhia avea să fie răsturnată, dar considera că acest eveniment avea să se petreacă
Declinul Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/325186_a_326515]
-
domniei lui Mahmud, sultanul a intrat în conflict cu Wăli al Egiptului și Sudanului, Muhammad Ali, care era din punct de vedere legal vasal al Imperiului Otoman. Sultanul i-a cerut lui Muhammad Ali să se alăture luptei pentru înfrângerea rebeliunii grecilor, dar nu a plătit prețul pe care îl ceruse egipteanul pentru intervenția trupelor sale. în 1831, Muhammad Ali a declarat război suzeranului său și a reușit să preia controlul asupra Siriei și Peninsulei Arabice în următorii doi ani. În
Declinul Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/325186_a_326515]