2,631 matches
-
posibil miracolul. Ludovic este fructul unei uniuni dinastice: bunicii paterni au fost Henric al IV-lea și Maria de Médicis, care erau franco-navari și florentini iar bunicii materni au fost Filip al III-lea și Margareta de Austria, care erau spanioli și austrieci, ambii din Casa de Habsburg. La naștere, Ludovic a primit titlul tradițional pentru moștenitorul tronului francez, cel de "Delfin al Franței". Nașterea lui Ludovic a fost urmată, doi ani mai târziu, de cea a lui Filip, mai întâi
Ludovic al XIV-lea al Franței () [Corola-website/Science/298942_a_300271]
-
care se va încheia în 1604 prin tratatul de la Londra. Chiar dacă a fost condusă de favoritul reginei Robert Dudley, nu a adus un ajutor puternic. Strategia lui a fost să sprijine pur și simplu olandezii în timp ce trata în secret cu spaniolii. După sosirea sa în Olanda, Dudley se opune olandezilor care doreau să ducă o campanie ofensivă și o înfurie pe Elisabeta acceptând postul de guvernator general din mâinile Statelor Generale ale provinciilor de Jos. Elisabeta consideră că este un truc
Elisabeta I a Angliei () [Corola-website/Science/298980_a_300309]
-
ca o favoare de la Dumnezeu și ca o dovadă a inviolabilității națiunii, sub conducerea unei regine fecioară. Însă această victorie nu a fost un punct de cotitură al războiului, care a continuat și de multe ori a fost în favoarea Spaniei. Spaniolii continuă să controleze Țările de Jos, iar amenințarea unei invazii rămâne prezentă. Sir Walter Raleigh după moartea reginei a declarat că prudența ei a fost un obstacol în războiul împotriva Spaniei: "Dacă regina ar fi crezut în oamenii săi de
Elisabeta I a Angliei () [Corola-website/Science/298980_a_300309]
-
război ca și în scribii ei, am fi redus pe vremea ei acest mare imperiu în bucăți, iar regii lor în smochine și portocale, ca în vremurile bune. Dar Maiestatea sa a făcut totul pe jumătate și din invaziile meschine, spaniolii au învățat să se apere și și-au văzut propriile slăbiciuni". Chiar dacă unii istorici au criticat-o pe Elisabeta pentru aceleași motive, de cele mai multe ori judecata lui Raleigh a fost considerată nedreaptă. Elisabeta a avut motive bune să nu se
Elisabeta I a Angliei () [Corola-website/Science/298980_a_300309]
-
acordă sprijin militar. Aceasta este prima sa intervenție în Franța după retragerea trupelor militare de la Le Havre în 1563. Succesiunea lui Henric al IV-lea este contestat de către Liga Catolică și Filip al II-lea, iar Elisabeta se teme că spaniolii ar putea prelua controlul porturilor franceze din Canalul Mânecii. Cu toate acestea acțiunea militară în Franța a fost dezorganizată și ineficientă. Peregrine Bertie ignorând cele mai multe din ordinele reginei, se rătăcește în nordul Franței cu o armată de 4000 de oameni, fără
Elisabeta I a Angliei () [Corola-website/Science/298980_a_300309]
-
reginei: toate acțiunile ei au fost drepte, iar caracteristicile mai puțin apreciabile au fost ignorate sau puse pe seama stresului. Istoricii recenți au avut o abordare mai nuanțată a suveranei. Domnia sa este renumită pentru înfrângerea Armadei spaniole și pentru raidurile împotriva spaniolilor din 1587 și 1596, dar unii istorici amintesc și eșecurile militare pe uscat și pe mare. În Irlanda, forțele militare regale au învins în cele din urmă, dar metodele aplicate au contribuit la scăderea popularității reginei. Decât o apărătoare curajoasă
Elisabeta I a Angliei () [Corola-website/Science/298980_a_300309]
-
forțele terestre cu atacuri de pe mare. Navele Royal Navy asigurau sprijinul de artilerie în luptele terestre purtate în apropierea țărmurilor. Totuși, aceste operațiuni erau limitate de măiestria comandanților și de egalitatea de efective a forțelor terestre. Astfel, luptătorii de gherilă spanioli neexperimentați nu au reușit să se bucure de avantajele pe care le-ar fi avut în urma colaborării cu marina britanică. Conflictul a continuat și în sfera războiului economic, a Sistemului Continental împotriva blocadei navale britanice a porturilor franceze. Din cauza neajunsurilor
Războaiele Napoleoniene () [Corola-website/Science/304489_a_305818]
-
răsărit a Franței, față, de exemplu situația din 1790, când 800.000 de soldați erau destinați aceleiași misiuni, pe un front mult mai scurt. Napoleon a obținut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli și i-a silit pe englezii depășiți numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârșească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără
Războaiele Napoleoniene () [Corola-website/Science/304489_a_305818]
-
plus, în sud, Regatul Neapolelui al lui Murat și cel al Italiei al lui Eugène de Beauharnais aveau o forță combinată de cam 100.000 de soldați. Din Spania erau în retragere între 150.000 - 200.000 de francezi din fața spaniolilor și britanicilor. Pe toate fronturile, aproximativ 900.000 de francezi se înfruntau cu un milion de soldați ai aliaților plus rezervele strategice care se formau în Germania. Trebuie luat în considerare faptul că pe trupele germane care erau de partea
Războaiele Napoleoniene () [Corola-website/Science/304489_a_305818]
-
În Transilvania este semnalată prezența aproape simultană a unei colonii armenești. Cronicarii maghiari Simon de Kezai și Thuroczi scriu că, în timpul ducelui Géza (972-997) și al regelui Ștefan I (997-1038), s-au stabilit în regat, pe lîngă boemi, poloni, greci, spanioli și alții, un număr de armeni care au fost înzestrați cu privilegii și cu titluri nobiliare: ""Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore Ducis Geizae et Sancti regis Stephani, quam diebus regum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae, Bessi, Armeni etc.
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
de mercenari, va fi ucis din ordinul împăratului. Ca și Mihai Viteazul, Wallenstein a căzut victimă Habsburgilor, ostili oricărei politici independente în zona pe care o dominau. Din 1635 intra în luptă și Franța, care-i avea ca adversari pe spanioli (atât în sud, cât și în nord, în Flandra). Ea trimitea trupe în Germania, dar și ajutoare bănești în Portugalia și Catalonia, alimentând, astfel, focare de revoltă împotriva Spaniei. Din cauza ostilității Imperiului habsburgic față de protestanții cehi, românii din Moravia au
Războiul de Treizeci de Ani () [Corola-website/Science/303487_a_304816]
-
secolul al XV-lea mari imperii, bine administrate, în America Centrală și de Sud. Cultura Maya târzie este împărțită într-un număr de state separate. Sunt slăbite în sec. XV de conflicte politice și cucerite în secolul al XVI-lea de spanioli. Imperiul Maya, centrat în zonele joase tropicale din ceea ce este acum Guatemala, a atins apogeul puterii și influenței sale în jurul secolului al VI-lea. Civilizația Maya a excelat în agricultură, ceramică, scriere, sistemul calendaristic și matematică și a lăsat în
Civilizația mayașă () [Corola-website/Science/303499_a_304828]
-
maya, conduse de Xiu de Uxmal, se răscoală împotriva domniei sale severe în 1441.Unificarea politică a exclus Yucatanul, în timp ce 18 orașe-stat mici se luptau între ele. Epidemiile și catastrofele naturale au fost o altă cauză a slăbirii statelor înaintea invaziei spaniolilor. În ținuturile înalte ale Guatemalei de azi se aflau statele dominate de tolteci-Quiche, Cachiquel și Tzutuhil, având capitalele la Utatlan, Izimche și Atitlan. Triburile toltecilor s-au așezat și în teritoriile actuale Nicaragua, în nord-vestul Hondurasului și în El Salvador. În ciuda
Civilizația mayașă () [Corola-website/Science/303499_a_304828]
-
viitorul după felul în care se desfășura jocul. Jocul era probabil oarecum asemănător cu basketul deoarece mingea de cauciuc trebuia să treacă prin niște inele fixate în pereții laterali la o înălțime de până la 5 metri. Profitând de scindarea politică, spaniolii cuceresc ținuturile înalte ale Guatemalei în 1525 și Yucatanul în 1541, însă ținuturile joase ale Guatemalei scapă de cucerirea spaniolă până în 1697.Colapsul civilizației Maya este controversat, experții spunând că ei ar fi fost absorbiți de alte civilizații. Totul s-
Civilizația mayașă () [Corola-website/Science/303499_a_304828]
-
în 1525 și Yucatanul în 1541, însă ținuturile joase ale Guatemalei scapă de cucerirea spaniolă până în 1697.Colapsul civilizației Maya este controversat, experții spunând că ei ar fi fost absorbiți de alte civilizații. Totul s-a petrecut pe fondul sosirii spaniolilor în zona, cultura maiașă intrând într-un declin în acea perioadă. Totuși, o combinație de factori ar fi condus la această prăbușire, printre aceștia numărându-se și seceta. Ea ar fi putut fi cauzată de despăduriri masive pe care chiar
Civilizația mayașă () [Corola-website/Science/303499_a_304828]
-
antic, în secolul al XII-lea î.C., fiind folosit ca piatră prețioasă, obținându-se din minele de la Sikait și Sabara, de unde mai târziu furnizează timp de peste o mie de ani și europenilor smaralde, până când în secolul al XVI-lea spaniolii cuceresc America de Sud. In Asia este cunoscut de perși, turci și de dinastia mogulilor din India. In anul 1935 se reușește producerea smaraldului artificial numit Igmerald de firma IG Farben, Bitterfeld Germania. Cea mai frecventă utilizare a sa este de piatră
Smarald () [Corola-website/Science/304065_a_305394]
-
strâmtoare. Lungimea strâmtorii este de 8 km, în timp ce lățimea variază între 1,6 și 3 km. Numele său datează din 1848, din vremea căutătorilor de aur, cănd mii de aventurieri soseau cu vapoarele în Golful Sân Francisco. Până în acea perioadă spaniolii denumiseră strâmtoarea „"Boca del Puerto de San Francisco"”. În anul 1930 a fost construit renumitul pod " Bridge" peste strâmtoare. Strâmtoarea este mereu adâncita de efectul combinat al unei maree puternice și al curentului celor două guri de vărsare în golf
Golden Gate () [Corola-website/Science/304121_a_305450]
-
a fost locuită de nativii americani care au construit așezări atât în canion cât și în peșterile acestuia. Populația Pueblo consideră Marele Canion ("Ongtupqa" în limba Hopi) ca fiind un loc sfânt și de aceea întreprindeau pelerinaje către acesta[7]. Spaniolul García López de Cárdenas este primul european care ar fi văzut Marele Canion, în 1540. Prima expediție științifică de studiere a Marelui Canion a fost cea condusă de maiorul John Wesley Powell, din Armată Statelor Unite la finele anilor 1860. Powell
Grand Canyon () [Corola-website/Science/304194_a_305523]
-
s-au ascuns aici se numără “Barbă-Neagră” și William “Căpitanul” Kidd. De asemenea, “Black Șam” Bellamy și gașca lui de nelegiuiți au avut tabăra aici, chiar sub nasul unui guvernator britanic. Insulele Pearl de pe coasta statului Panama a atras lăcomia spaniolilor, printre care și Vasco Nunez de Balboa, datorită bogăției sale în perle și aur. Peste câteva decenii, Insulele Pearl au devenit un magnet pentru tot felul de pirați care veneau aici în căutarea bogățiilor. Insula Sân Jose este una dintre
Piraterie () [Corola-website/Science/304219_a_305548]
-
de Pánfilo de Narváez a localizat gura fluviului Mississippi. În 1542, expediția lui Hernando de Soto a ocolit prin nordul și vestul statului (întâlnind gruprui Caddo și Tunica) și apoi a urmat fluviul Mississippi până la Golful Mexic în 1543. Interesul spaniolilor în Louisiana a rămas latent. În ultima parte a secolului al XVII-lea, expediții franceze, care aveau scopuri de ocupare, religioase și comerciale, au stabilit o așezare pe fluviul Mississippi și pe coasta Golfului Mexic. Cu primele sale așezări, Franța
Louisiana () [Corola-website/Science/303868_a_305197]
-
astăzi Nova Scotia, New Brunswick și Prince Edward Island din Canada), au venit în Louisiana ca urmare a expulzărilor de după războiul de 7 ani. Ei s-au stabilit mai ales în regiunea de sud vest a Louisianei numită acum Acadiana. Spaniolii, dornici să câștige de partea lor credincioși catolici, i-au primit bine pe refugiații din Accadia. Populația cajun îi are ca strămoși pe acești refugiați din Accadia. Loucuitori ai Insulelor Canare spaniole, numiți Isleños, au emigrat din Insulele Canare în Louisiana sub
Louisiana () [Corola-website/Science/303868_a_305197]
-
Saint-Domingue în 1763. Acțiunile lor revoluționare vor continua să aibă efecte asupra comerțului cu sclavi desfășurat de Louisiana și asupra politicilor referitoare la migrație în tot cursul perioadei revoluțiilor americană și franceză. Aceste două lupte democratice i-au speriat pe spaniolii care au guvernat în Louisiana din 1763 până în 1800. Ei au suprimat ceea ce ei au văzut ca activități îndemnând la răzvrătire și au interzis materialele subversive într-o încercare inutilă de a izola colonia de răspândirea revoluției democratice. În mai
Louisiana () [Corola-website/Science/303868_a_305197]
-
în calea transportului către est. Produsele puteau fi transportate cel mai ușor cu ajutorul unor șlepuri pe râul Ohio și pe fluviul Mississippi spre portul New Orleans de unde bunurile puteau fi încărcate în nave maritime. Problema cu această rută era că spaniolii stăpâneau ambele maluri ale fluviului Mississippi în aval de Natchez. Ambițiile lui Napoleon în Louisiana au implicat crearea unui imperiu al comerțului cu zahăr cu centrul în Caraibe. Conform Tratatului de la Amiens din 1800, Marea Britanie i-a restituit Franței proprietatea
Louisiana () [Corola-website/Science/303868_a_305197]
-
est al fluviului Mississippi și libera navigație pe fluviu pentru navele comerciale ale Statelor Unite. Livingston a fost autorizat să plătească maximum 2 milioane de dolari. Transferul oficial al Louisianei către Franța nu avusese încă loc, iar înțelegerea lui Napoleon cu spaniolii nu a fost un secret bine păzit. La 18 octombrie 1802, Juan Ventura Morlaes, ca intendent al Louisianei, a făcut publică intenția Spaniei de a revoca dreptul Statelor Unite de a depozita mărfuri la New Orleans. Închiderea acestui port vital pentru
Louisiana () [Corola-website/Science/303868_a_305197]
-
a ratificat tratatul referitor la Louisiana. O ceremonie oficială s-a ținut în New Orleans, la 29 noiembrie 1803, pentru a marca transferul. Cum teritoriul Louisianei nu a trecut niciodată în mod oficial din puterea Spaniei în cea a Franței, spaniolii și-au coborât drapelul, iar francezii l-au ridicat pe al lor. În ziua următoare, generalul James Wilkinson a acceptat posesiunea Louisianei în numele Statelor Unite. O ceremonie similară a fost ținută în St. Louis la 9 martie 1804, când tricolorul francez
Louisiana () [Corola-website/Science/303868_a_305197]