KorAP: Find »[drukola/base=transcendență & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...83 84 85 ...98 >

2,444 matches

Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591

și de a te dărui celuilalt prin sentimente altruiste, de comuniune. „A-fi-cu-ceilalți” presupune anularea izolării și a singurătății, ceea ce reprezintă primul pas către deschidere și eliberare. A te elibera Înseamnă „a-fi-tu-Însuți” și „a-fi-propriul-tău-stăpân”. Libertatea este siguranță. Ea este calea către transcendență, așa cum am arătat mai sus. Dincolo de aceste aspirații ale oamenilor către eliberarea interioară și fericire, să analizăm modalitățile practice de realizare ale acestor stări pe care le-am numit experiența fericirii. Fericirea este o stare către care se tinde permanent

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
dată de despărțirea definitivă de celălalt. În cazul acesta, timpul interior comun, cel care unifica existența noastră, s-a rupt și el definitiv, iar eu rămân singur. Dorul este un sentiment trăit, o funcție sau o experiență sufletească raportată la transcendență. El aduce În planul duratei temporale limitate, planul sau nevoia eternității. Dorul este unificator și consolator, asigurând În felul acesta stabilitatea, integritatea, echilibrul și forța interioară a persoanei umane. Problematica persoanei Persoana mea nu este permanent aceeași. Ea nu este

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
refuzând o viață absurdă. Viața Încetează de a mai fi o sursă de plăceri, de stimuli pozitivi. În plus, persoana nu va mai avea unde și pentru ce să construiască sau să-și proiecteze idealuri. Suicidul reprezintă Închiderea sau blocarea transcendenței. Aceasta este problematica care Închide omul modern În limitele sale, transformând Însăși natura sa fundamentală. Persoana-limită Așa cum, prin situații-limită, Înțelegem acele situații de viață care Închid perspectivele ontologice ale individului, trebuie să acceptăm faptul că orice persoană angajată În situații

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
reprezentată prin comuniunea mistică, acea relație de intimitate dintre persoana umană și persoana divină, dintre om și Dumnezeu. Rugăciunea, practica isihastă, extazul mistic, toate reprezintă o deschidere interioară a persoanei umane În plan sufletesc și spiritual. Este un act de transcendență, o depășire a umanului limitativ și o unire cu divinitatea. Ea este o experiență ontologică și spirituală unică. Prin rugăciune Eu intru În relație cu divinitatea, pe care o primesc În interioritatea mea. Această Întâlnire dintre om și Dumnezeu este

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
vor Înlocui vidul prezent. Imaginarul va compensa, În aceste cazuri, absența dată de izolare. Dar dincolo de aceste situații Închise, limitative, faptul de a fi condamnat la singurătate este compensat prin situațiile deschise care, În plan interior, vor oferi persoanei perspectiva transcendenței supreme, prin apropierea și comuniunea cu Dumnezeu. Toate acestea dovedesc Încă o dată faptul că persoana este În mod virtual deschisă către comunicare și Însoțire. Acest aspect este revelat de dublul persoanei, la care ne vom referi În continuare. Dublul persoanei

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
cu Înțeleptul. Dar În timp ce Înțeleptul cultivă valorile morale ale profanului, sfântul cultivă valorile spirituale ale sacrului. El reprezintă exemplul unei vieți de devoțiune, cultivând iubirea, respectul față de legile morale și divine, dar, mai cu seamă, sfântul oferă perspectiva deschiderii către transcendență, către Cetatea lui Dumnezeu, prin iubire și prin comuniunea dintre oameni și divinitate. eă Omul politic este personajul al cărui rol de a conduce treburile cetății. El aplică legile și veghează respectarea lor. Rolul său este de a gestiona puterea

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
se produc, dar, dincolo de acestea, omul aspiră permanent către salvare. Asemenea cetății. Salvarea nu este dată numai de conservarea valorilor materiale, ci și de conservarea ființei cetății prin păstrarea valorilor sale morale și spirituale, culturale și religioase care o definesc. Transcendența este perspectiva care se deschide pentru depășirea destinului. Este actul de „trecere” din registrul sufletesc al ființei În registrul moral și spiritual. Această aspirație a salvării o vedem proiectată În cetatea ideală. Cetatea ideală Cetatea ideală este o imagine simbolică

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
simbolică a salvării și perpetuării existenței ființei umane și a cetății sale. Ea este simbolul anulării perisabilului și a timpului. Este ieșirea din „situațiile Închise” ale vieții și intrarea În perspectiva unor „situații deschise” ale eternității. Este Împlinirea aspirațiilor de transcendență ale Omului. Omul știe, simte, vede că nu poate schimba lumea aceasta. Din acest motiv, el caută să se proiecteze ca existență eternă În transmundanitatea de dincolo de aceasta lume. Această proiecție este asigurată de perspectiva valorilor morale care au o

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
neliniștită. Având capacitatea de a reflecta asupra sa, omul se Întreabă asupra destinului său și proiectează speranțele sale În salvarea printr-un miracol. Având Însă și spirit, omul se deschide. Neliniștile sale interioare pot fi anulate sau compensate prin deschiderea transcendenței. Nu mai este o simplă proiecție a speranței, ci este un transfer, un „salt” care-i dă certitudinile continuității existenței sale Într-un nou registru cel al imperisabilului. Spiritul creează și mișcă totul, așa cum spunea și Vergiliu (Eneida, VI, 726-727Ă

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
de-a face cu o secvență reprezentată prin următoarele: intenție - acțiune - rezultat. Această schemă poate fi reprezentată și În felul următor: Motivație Acțiune Realizare (decizieă (mobilizareă (Împlinireă eă Ultima caracteristică a puterii, corelată forței sufletești, este calitatea de a conferi transcendența, deschidere a Eului personal. Puterea este resimțită de persoană ca o stare de plenitudine a eului, dar și ca o stare de depășire a realității. Puterea afirmă și oferă un statut special eului personal. Ea este trăită ca o deschidere

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
un caracter altruist, de deschidere, prin care eul personal intră În relație cu ceilalți, realizând o situație de „altruism moral”; că este orientată către realizarea unui ideal uman, personal de autoîmplinire, de schimbare sau chiar de autodepășire de natura unei „transcendențe” sau a unei „transsubiectivități” personale; dă este orientată către realizarea unui ideal mistic, de comuniune cu divinitatea, de „Întâlnire cu planul sacru”, care este tot o „transcendență”, dar care vizează „intrarea umanului În planul divin”. Spuneam că orice acțiune psihomorală

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
uman, personal de autoîmplinire, de schimbare sau chiar de autodepășire de natura unei „transcendențe” sau a unei „transsubiectivități” personale; dă este orientată către realizarea unui ideal mistic, de comuniune cu divinitatea, de „Întâlnire cu planul sacru”, care este tot o „transcendență”, dar care vizează „intrarea umanului În planul divin”. Spuneam că orice acțiune psihomorală este cuprinsă, ca desfășurare, Între intenție și act. Trecerea de la intenție la act este comandată de voința persoanei respective, de decizia acesteia de „a face” un anumit

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
să renunțe la bunurile exterioare, mulțumindu-se cu sine, să aibă Încredere În sine și să-și fie suficient lui Însuși, să stimeze și să se bucure de ceea ce are”, spune Seneca. În creștinism, soluția mântuirii este plasată În perspectiva transcendenței, prin promisiunea intrării În viața de dincolo, În Cetatea lui Dumnezeu. Condițiile care se cer a fi Împlinite au fost anunțate mulțimilor de către Iisus În Predica de pe munte. Fericirile viitoare sunt condiționate de modelul vieții creștine, În centrul căreia se

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
și proiecția acesteia În registrul aspirațiilor ideale. Aceasta ar fi, dincolo de plăcerea trupească și de Împăcarea sufletească, Împlinirea spirituală a omului. Această a treia dimensiune a iubirii o realizează comuniunea persoanei umane cu modelul arhetipului divin, este deschiderea mea către transcendență. Dacă pentru primele două situații, plăcere și Împăcarea am nevoie de prezența unei alte persoane, În cazul Împlinirii mele, iubirea este cea care mă ajută să trec, dincolo de mine și de lume. Iubirea mă proiectează În spațiul aspirațiilor mele de

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
ne sperie, ci trebuie Înțeleasă și acceptată. Acest punct de vedere va schimba complet atitudinea omului față de propria moarte. Ceea ce reprezintă moartea, ca perspectivă, este o problemă mult mai importantă decât faptul de a muri. Această reflecție deschide calea unei transcendențe creștine, prin comuniunea omului cu Dumnezeu, prin actul de trecere de la viață la moarte. Referitor la aceste aspecte, D. Stăniloae scrie următoarele: „Eu mă gândesc mult la moartea mea. Două lucruri mă preocupă mai mult când mă gândesc la perspectiva

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
moment, Începe reflecția asupra vieții. Refuzând răul, și aspirând la bine, persoana va Înlocui valorile lumii reale, naturale, cu valorile spirituale, de factură morală. Odată cu aceste valori, persoana va descoperi o existență pură, dincolo de viața lumii temporale, proiectată În perspectiva transcendenței, o lume a spiritului pur, lipsită de griji și suferințe, din care orice fel de contradicție a dispărut. Aceasta este realitatea metafizică. Conflictul dintre persoană și lume este anulat prin perspectiva transcendenței, al deschiderii de dincolo de moartea ființei. Dar această

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
pură, dincolo de viața lumii temporale, proiectată În perspectiva transcendenței, o lume a spiritului pur, lipsită de griji și suferințe, din care orice fel de contradicție a dispărut. Aceasta este realitatea metafizică. Conflictul dintre persoană și lume este anulat prin perspectiva transcendenței, al deschiderii de dincolo de moartea ființei. Dar această moarte va reprezenta nu Închiderea pe care o presupune perisabilitatea, ci deschiderea, ca formă de trecere dincolo, În registrul eternității, care anulează destinul, ca Închidere. Această speranță escatologică se transformă În năzuința

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
obiect, aparțin lumii empirice, iar ca subiect, aparțin unei lumi transcendente. Cel care sunt ca obiect, ca parte a lumii materiale, Îl raportez la viață, la dimensiunea biologică a existenței mele. Cel care sunt ca subiect, Îl proiectez În perspectiva transcendenței, la dimensiunea spirituală a registrului supraordonat al unei existențe eterne. Cel care, gândind, vede și descoperă acestea, este sinteza obiectului și subiectului, reprezentată prin persoana umană, care sunt eu. Or, prin aceasta, eu mă recunosc ca aparținând, În egală măsură

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
poate ști până unde merg”, susține D. Stăniloae. Din acest motiv, omul nu poate fi niciodată cunoscut În totalitate. El rămâne mereu un mare mister (D. Stăniloaeă. Înțelegem și descoperim omul În trei situații fundamentale care-i sunt proprii: experiența, transcendența și convergența. Experiența este trăirea integrală a persoanei În lume, ca parte a lumii, ca ființă conștiință care, deși se vede și se știe parte a lumii, se simte totuși separată de aceasta. Transcendența constă În faptul că persoana are

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
fundamentale care-i sunt proprii: experiența, transcendența și convergența. Experiența este trăirea integrală a persoanei În lume, ca parte a lumii, ca ființă conștiință care, deși se vede și se știe parte a lumii, se simte totuși separată de aceasta. Transcendența constă În faptul că persoana are tendința de a se depăși pe sine continuu. Ea nu poate accepta limitele care-i sunt impuse. Conștientă de existența acestor limite, persoana le opune nevoia afirmării dorințelor și aspirațiilor sale de a trece

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
dezvăluie permanent ca fiind ceva inepuizabil. Ea are mereu, așa cum spunea D. Stăniloae, un plus de noutate pe care-l comunică, Îl transmite și Îl oferă celuilalt, primind același lucru În schimb. Dacă vom accepta faptul că persoana este experiență, transcendență și convergență, va trebui să o considerăm, după D. Stăniloae, ca fiind o „unitate omnilaterală a contrastelor”, În care distingem următoarele aspecte: este ființă independentă, dar legată totuși de sursa supremă din care provine; este unitate, dar și complexitate; este

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
face ca aceasta să se depășească pe sine, dar și lumea (Die Stellung der Menschen im Kosmosă. Spiritul este cel care transformă viața persoanei În ideal. Semnificația umanului se descoperă În convergența dintre uman și suprauman, pe care o dă transcendența, susține J. Maritain (Humanisme intégrală. Este o concentrare a lumii, dar totodată și o dilatare a omului În lume. În felul acesta, doctrina umanistă unifică, În planul valorilor sufletești și morale, omul cu lumea, anulând astfel contradicția dintre ele. Persoana

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
contraste. El se definește și se caracterizează exclusiv prin unicitate, el este expresia unor tendințe În care vedem polarizate un singur tip de valori, care afirmă sau neagă natura umană. Ambii depășesc posibilitățile persoanei În lume. Amândoi se proiectează În transcendență, devenind astfel simboluri ale depășirii. Unul reușește, pe când celălalt se prăbușește. Eroul și personajul tragic sunt complementari, produse ale unei „separații interioare” a contradicțiilor persoanei. Ei exprimă, Într-o manieră concentrată, natura antropocentrică a persoanei care, Înfruntând suprarealitatea, vrea să

[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645

lângă casa poetului (unde apare imaginea unui "ochi mic, negru, răutăcios", aruncat într-o găleată ruginită, printre bulgări galbeni și pietricele) se mai întâlnește același energetism întunecat al demonicului ce pândește spectacolul sumbru al unei existențe total lipsite de fiorul transcendenței sacre. Nu e nevoie de nicio altă tentativă de explicitare a tragismului emanat de această conștiință a însoțirii perpetue cu un alter demonic, ostil și funest. Pe acest fundal cât se poate de liric în profunzime, energumenul Constantin Acosmei a

Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
hrănit,/ Ave Maria!// (...) ! eu de niciundelea venit,/ un venitic ce-i pământit/ nu îți las țiia, nu îți las țiia/ decât calvarul nesfârșit,/ Hristos prin sine-adeverit/ ești tu, Maria!". Deși fixată într-un cadru ideal [Baadul, legiferat drept o "desăvârșită transcendență a Morții / Argos al crimei/ Thebă a incestului,/ Egipt al robiei/ Canaan al făgăduinței/ mizeră drojdie a visului", în sfârșit, drept spațiul perfect de textualizare a morții ("așteptând să vină moartea/ treaz lucrez pentru gloria ei" La Baaad)], mitologia aceasta

Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]