2,308 matches
-
respectă minima moralia, când trișează la rândul ei, coborând, zeitate cum e, în rândurile gloatei capricioase sau vanitoase. Deoarece, credem noi împreună cu alții, gloria - ca o formă înaltă a succesului! - trebuie să fie o răsplată a orgoliului, și nu a vanității, orgoliu văzut întotdeauna ca un „cărăuș al unor mari poveri”, ca o formă de neocolit a servituții. Iar când Immanuel Kant, acest înnoitor al filozofiei, acest „antidogmatic” prin revoluționarul său „criticism”, vorbește de Datorie - die Pflicht - ca o sarcină majoră
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
filozofiei, acest „antidogmatic” prin revoluționarul său „criticism”, vorbește de Datorie - die Pflicht - ca o sarcină majoră, ineluctabilă a omului moral, are în vedere, într-un fel, acest orgoliu de care vorbim și care adesea este prost înțeles, ca ambiție sau vanitate pur și simplu. Aș spune, ca să rezum: orgoliul de a fi „asemănător” cu ceilalți! Orgoliul de a fi în Istorie, în existență, orgoliul de a atinge ceea ce se cheamă adevărata „individualitate”, element constitutiv al profilului european. 6 Debutul literar, cu
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
unii scriitori evrei marxizanți, atrași de vivacitatea sa ideatică, dar și de faptul că el, în ciuda suferințelor, nu condamna „sistemul”, dar cel mai apropiat prieten, i-a fost, se pare, Nicolae Manolescu. Și eu, bineînțeles, dar el, cu o copilărească vanitate, ținea să-mi sublinieze uneori: - Știi, eu țin mult la prietenia ta, dar marele meu prieten este Nicki! Adică Manolescu și, imediat după revoluție, în primii ani, pe mine m-a mirat adesea faptul că excelentul critic, care mi-a
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
marii săi ctitori, francezul H. de Balzac și contele rus Lev Tolstoi. Dacă eram „cât de cât abil”, m-aș fi lăsat, cu o bună teatralitate a „modestiei”, specialitate a creatorului sudic și balcanic ce-și convertește nu rareori enorma vanitate, uneori justificată, în aere ipocrit-popești, conformându-se unui clișeu răspândit în mediile mic-burgheze, cel al „artistului harnic și modest”, al „marelui creator, simplu și modest” etc. A fost, nu contest, și ambiția mea socială, dorința de a conduce o revistă
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
este acela de a încerca ceea ce numesc eu „exercițiile de radicalizare”, adică de a întoarce pur și simplu pe dos o problemă, o situație, un fapt, oricât s-ar dovedi această „nouă perspectivă” „jenantă” sau chiar compromițătoare pentru orgoliul sau vanitatea mea și a „rațiunii” mele, pentru bunul meu instinct social. M-am înșelat eu?!... S-au înșelat, se înșală ceilalți?! Dacă e adesea dificil să răspunzi „onest” la o asemenea dilemă, atunci când ea te privește doar pe tine și o
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
persoane; cărțile mele o fac mai bine! 11 Luptele literare?!... Aproape fiecare dintre foștii martori sau foștii „eroi”, actanți, le interpretează după... firea, memoria, rolul jucat, dar și după vechile interese de grup sau personale, nemaivorbind de cei cărora propria vanitate le joacă nu puține feste și care, voit sau, mai știi, poate chiar nevoit, mai mult sau mai puțin involuntar, „aranjează” trecutul propriu, dar și istoria, în funcție de acele o mie-și-una de pârghii ale orgoliului!... sau încercând să „repare” greșeli absente
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
ca cea a westernului cu gust de melodramă. Ideea că ambele părți ar putea fi la fel de rele l-ar aduce la disperare pe justițiarul occidental. Poate că maniheismul nostru nu-i decât o viclenie a ego-ului, o atitudine inspirată din vanitate. În loc să lase lucrurile să curgă, să se facă și să se desfacă, așa ca la asiatici, fanfaronul intervenționist simplifică lucrurile ca să-și poată umfla mușchii în public. Lăudărosul își atribuie puterea de a influența mersul lucrurilor într-un sens sau
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
Sadoveanu consideră că ambianța de la "Capșa" nu e "tocmai boierească". Noncitadinul stabilit la București, om al pădurilor și apelor, e stingher. Lui G. Călinescu, care-l revăzuse în redacția Adevărului literar (la 3 februarie 1937) i se părea plin de vanitate și superbie: Se vede cât de acolo că este încredințat a fi cel mai mare scriitor" (Scrisori și documente, 1979). Chiar în același 1937 (la 24 decembrie, aflat la cură la Karlsbad) un Sadoveanu care dăduse Hanu Ancuței, Zodia Cancerului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
tauri, vaci cu lapte etc. A câștigat cu cojocăria, în iarna trecută, 9000 lei. Cizmele aninate la locul de onoare, în grindă. Adam Munteanu [DEVA]* Neostenitele și obositoarele clopote din Deva... Te pătrund, ca picurări de plumb bat ceasuri întregi Vanitate provincială. Înainte femeile din Deva, chiar cele din aristocrație, se plimbau pe stradă și eșeau la grădină cu capul gol. Decând a venit nevastă-mea, s-au deprins să puie pălărie, căci ea n-a vrut să umble altfel. Băeți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
e în insolență. În general oamenii supuși preferă să fie insolenți, nu mulțămiți, iar cei mici sufără mai degrabă impilarea decât umilința. De aceea făgăduiala și bunăvoința celor mari fac mai puțini ingrați decât serviciile reale; căci bunăvoința se adresează vanității, pe când serviciile nevoilor curente. Rezultă că trufia își crează mai mulți dușmani decât oprimarea. Asta explică întrucâtva scăderea Domnilor și succesul revoluțiilor. Obișnuit, indulgența pentru cunoscuți e mai zgârcită decât mila pentru necunoscuți. Orice națiune are două categorii de reprezentanți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
vrea să i se pretindă o artă cu tendință; s-a produs oare, în desfășurarea timpului nostru, o artă valabilă străină de preocupările și tendințele epocii? Discuția ar porni iar fără folos. Pictorii și sculptorii renașterii au fost dirijați de vanitatea și de interesele protectorilor lor; literații au închinat ode măririlor timpului. În epoca putredă a burgheziei, pictura cea "mai artistică" toată natura moartă și poezia se izola la hermetism. Ne-a fost dat nouă celor de azi să participăm la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
a trimis un sol care să încheie pacea cu turcii. Turcii l-au primit bine la Constantinopol, dându-i dovezi de înaltă apreciere persoanei sale și, prin el, considerației de care stăpânul său se bucura în capitala Imperiului Otoman. Măgulind vanitatea solului, care sosea după plecarea sultanului în Asia, turcii reușesc să-1 convingă pe nobilul ungur, că una din marile dorinți ale sultanului și adevărata bucurie a acestuia era să-1 vadă pe reprezentantul unuia din marii regi, care stăpânesc peste semințiile
Ştefan cel Mare şi Sfânt – domn al Ţării Moldovei : (1457-1504) by Manole NEAGOE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101012_a_102304]
-
constituiau steagurile capturate, pe care domnitorul le trimitea regelui polon, regelui ungurilor și papei de la Roma. Ajutorul pe care Ștefan îl solicita îl interesa mai mult decât trofeele luate în timpul luptei, care ar fi avut rostul, cel mult, să măgulească vanitatea biruitorului, sentiment străin marelui voievod. Dar cererile voievodului moldovean rămân fără răspuns. Mai mult chiar, Matei Corvin, cu toate că suzeranitatea lui nu era decât formală, își asuma meritele obținute de Ștefan la Vaslui. Din felul în care anunță creștinătății victoria de la
Ştefan cel Mare şi Sfânt – domn al Ţării Moldovei : (1457-1504) by Manole NEAGOE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101012_a_102304]
-
adânc umilitor pentru cine câștigase, cu câteva luni în urmă, o biruință care salvase Ungaria”. I. Ursu considera că pentru apărarea țării în fața agresiunii turcești, „Pentru acest ideal, el n-a rezistat să-și sacrifice mândria personală și să satisfacă vanitatea medievală a aceluia, pe care l-a săgetat la Baia”. De fapt, Ștefan cel Mare a făcut o singură concesie: nu se mai intitulează „domn prin grația lui Dumnezeu”, ci numai voievod și „dominus terre Moldaviensis”, adică stăpânul țării, a
Ştefan cel Mare şi Sfânt – domn al Ţării Moldovei : (1457-1504) by Manole NEAGOE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101012_a_102304]
-
fond, viața este suportabilă numai dacă te pui cu întreprinderi nemăsurate. Benedetta Craveri: În "Exerciții de admirație" citim că "a scrie este un viciu". În ce constă acest viciu ? Cioran: Unii scriu pentru a susține o teză, alții scriu din vanitate, eu am scris întotdeauna numai ca să scap de o profundă angoasă, pentru a mă lupta cu un soi de neliniște interioară. Când mă aflu în lume, sunt sociabil, vesel, dar prin temperament sunt un deprimat. Acum, aproape nu mai scriu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1535_a_2833]
-
tuturor trupelor aflătoare pe teritoriul român întâmpina obiecțiuni serioase la Stavka. Brătianu a trebuit să lupte mult ca să obție acest punct și a luptat cu toată înverșunarea. Aceasta nu era pentru el - cum o susțineau aliații - numai o chestie de vanitate. Brătianu știa cum sunt rușii; el știa din trecut, din istorie, ca și din nenorocita experiență a tatălui său, ce însemna pentru o țară mică, cum e a noastră, ca să aibă soldați ruși pe teritoriul ei. Știa ce pretenții vor
Românii şi politica externă rusească : un secol din istoria Tezaurului românesc "păstrat" la Moscova : (studiu şi documente) by Viorica MOISUC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100997_a_102289]
-
În privința comparației cu personajul balzacian pe care mi-o propui, răspunsul meu este: situația nu mi se potrivește, nu gândesc așa. Nici o clipă nu mi-a trecut prin minte să mă iau la trântă cu marele oraș, n-am atâta vanitate și găsesc că e o zădărnicie fără seamăn să aspiri la așa ceva, să vrei "să cucerești" marele oraș. Oricum, eu prefer discreția și nu agreez cu niciun chip prim-planul. Despre mine îmi place să cred că nu sunt un
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
extrem de prozaice ale existenței noastre individuale și comunitare. La un moment dat, când eram ceva mai tânăr și mai necopt, am publicat un volum care avea în titlu numele lui Dumnezeu. Astăzi mi se pare o necuviință, un semn de vanitate nesăbuită să pronunț numele lui Dumnezeu în poemele mele. Când mă refer la el folosesc metafora, adresarea aluzivă. Să-i pronunț numele și să-l fac personaj în măruntele mele plăsmuiri verbale mi se pare astăzi inacceptabil, ar însemna că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
în afară de cea a lui Pygmalion; dar vedeți bine la ce trădare dureroasă duce această conștiință satisfăcută). Dacă la noi ratarea trece drept ceva sistematic, atunci e din cauza micimii de proiect. Sau din cauză că acesta e slujit nu de orgoliu, ci de vanitate. Pentru că orgoliul nu suferă satisfacții sub efort, compensații nemeritate, pe când vanitatea umblă după aplauze și le primește oricum. Un orgolios nu acceptă să fie lăudat pe nemerit, pe când un vanitos e dinainte pregătit pentru flatări. Orgoliul e o exigență interioară
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
dureroasă duce această conștiință satisfăcută). Dacă la noi ratarea trece drept ceva sistematic, atunci e din cauza micimii de proiect. Sau din cauză că acesta e slujit nu de orgoliu, ci de vanitate. Pentru că orgoliul nu suferă satisfacții sub efort, compensații nemeritate, pe când vanitatea umblă după aplauze și le primește oricum. Un orgolios nu acceptă să fie lăudat pe nemerit, pe când un vanitos e dinainte pregătit pentru flatări. Orgoliul e o exigență interioară înainte de a fi un păcat și un comportament. Iar pe dinafară
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
acceptă să fie lăudat pe nemerit, pe când un vanitos e dinainte pregătit pentru flatări. Orgoliul e o exigență interioară înainte de a fi un păcat și un comportament. Iar pe dinafară poate trece drept modestie, poate fi socializat ca modestie. În vreme ce vanitatea dă în fudulie iar fudulia, când e atacată, se apără elaborând scenarii de complot și traducând totul în injustiții. Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimele decenii a generat un "postmodernism original"... În spatele acestui "postmodernism balcanic
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
clipă prin minte să rămân pe acolo. Mi-a plăcut în Westfalia și în Renania de Nord, la Köln și la Münster; singurătatea de acolo era mai luxoasă și mai răsfățată, mai ales că fusesem primit ca poet. O mică vanitate, recunosc. De altfel, poeții români se stabilesc foarte rar în altă țară (spune-mi unul important), iar dacă o fac scriu din ce în ce mai slab poezie, exemplele îți sunt cunoscute, nu trebuie să le reiau eu. Toți se întorc sperând să ia
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
iar existenta, vorba unui vers din Cărtărescu, da, existenta există. Am acum pe masă câteva cărți în care cred (în treacăt fie spus: am avut uneori orgoliul mascat totuși că numai eu puteam spune anumite lucruri despre anumite cărți ce vanitate!) și despre care probabil nu voi scrie. Da, cred că asta e forma mea majoră de compromis. Cu literatura noastră e cam aceeași poveste precum cu industria din comedia lui Caragiale Cum vezi noua literatură română? E chiar nouă? În
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
care îi consider prieteni. N-am nici o încredere în colegi: știu că nu mă citesc. Altfel, probabil se mai găsesc câțiva inși care să citească critică literară de dragul ei și asta îți mai poate da senzația sau orgoliul creativității. O vanitate hrănită. Există critici care joacă totul pe un fel de narcisism ca și cum s-ar plasa într-un turn de fildeș seamănă cu acei poeți care spun că scriu, dar nu o fac pentru critici ca și cum cineva (autentic, adică adevărat) ar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
un afon care s-ar ocupa de muzică, la un ins cu o gravă defecțiune de vedere care ar expertiza pictura. Pornirea împotriva "scrisului frumos" în zona comentariului consacrat literaturii nu e decât o dovadă a unei insuficiențe încinse de vanitate. Din păcate, nu vă pot satisface pe loc dorința de a compune cele două decaloguri, unul având ca obiect poezia, altul având ca obiect critica. Frumos, dar greu! Nu mă simt în stare în ceasul de față, nici măcar de unul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]