KorAP: Find »[drukola/base=zâmbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...843 844 845 ...945 >

23,608 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

Alianțele se formau pe loc, rânduri întregi căutau să mă supună, în grup, mișelește. Fetele se uitau fix, cu cârligele de rimel în colțul ochilor; băieții, mai puțini și mai prudenți, mă urmăreau pe sub sprâncene sau bretoane. Nu le mergea. Zâmbeam neclintit, mă plimbam printre ei, sfidând amfiteatrul desfăcut îndrăzneț, ca un fluture Cap-de-mort. În plus, aveam ochii verzi și, dacă nu mă născusem fiul unei vrăjitoare, asemenea lui Corto Maltese, fusesem oricum inițiat în tainele privirii: cinci ani în „Autotransport

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Îmi pierdusem, una după alta, bucuriile. Când Maria mă invitase în cofetăria belgiană din spatele Universității numai ca să privim cum vânzătoarea îmbracă o mănușă de catifea roz și de-abia atinge pralinele și fondantele aliniate pe platourile aurite, o invidiasem. Îi zâmbisem rezonabil, ca ultimul dobitoc, dar mă simțeam mort pe dinăuntru. În ochi îi sclipea ceva, poate iubire, poate magia momentului, poate dorința de-a săruta catifeaua pătată de pudra trufelor, cu religiozitatea unui credincios apăsându-și buzele de mâna papei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ani, s-a terminat cu dulceața și pupăturile: simplu, brusc, ineficient, așa cum se termină totul în viață. Odată cu începerea școlii, ne-am mutat la bloc, cărând după noi lăzi și geamantane, ca-n război. Bunică-meu înjura, apoi încerca să zâmbească, zicându-mi: „E mai bine așa“. Nu, nu era mai bine, auzeam dimineața ușa trântindu-se și tropăituri pe scări, iar când mă trezeam i se profila șapca gri la colțul străzii și sub ea fața transpirată, prinsă în mulțimea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ora de citire că e „conducătorul nostru iubit“. Arăta rezonabil în poza aia alburie de deasupra tablei: tinerel, voios, cu părul pus grijuliu pe bigudiuri. Nici nu se sinchisea de noi. Băieții îl bombardau pe-ascuns cu cretă, și el zâmbea în continuare, ca un tembel. Parcă-mi ardea mie să-i sar în brațe și să mă pupe sub ureche (așa auzisem că proceda cu pionierii care-i duceau flori)? Tăceam, făcând pe prostul, dar știam eu mai multe. De-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
supărare. Îmi făcea o concesie. Nu sufeream concesiile. Mi se păreau un semn de slăbiciune, o umilință reciproc asumată, pe care n-o cerusem și de care nici una dintre părți nu reușea să mai scape. Mă simțeam obligat, șantajat să zâmbesc și să merg mai departe, duhnind a parizer, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Până la urmă, am evadat din subsol, ieșind în lumina toxică a „Universității“. Am tras adânc în piept, umplându-mi plămânii cu aer din centru: rece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dar fiecare cadru îmi încărca memoria cu un minuscul bâzâit de fond, în care recunoșteam vocea altcuiva. L-am întrebat odată pe Mihnea dacă nu crede că cineva ne omoară lent cu povești, infectându-ne creierul pe-ascuns. Mi-a zâmbit, cum numai prietenii buni știu s-o facă. Nu eram singurii care trăiam la limită, hrănindu-ne din amestecul păstos de minciună, adevăr și invenție. Dacă ai fi urcat într-un „Tarom“ și-ai fi deschis prima valiză, ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pierdut în noapte, hoțește. Ne-au trebuit vreo două săptămâni să-l convingem pe Ovidiu să vină din nou cu cheile. Nu-i greu de-acceptat că un asemenea om există; tu vei fi una cu pământul, iar el va zâmbi mai departe, modest și înțelegător. Mai greu e să-ți imaginezi că și-a cumpărat un calculator și știe să-l și folosească; sau poate îl folosea altcineva în locul lui? Bidileanu Ovidiu avea acum, ca și mine, 38 de ani

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dar n-au luat nimic.“ „Tu de unde știi toate astea?“, s-a interesat Maria. Era întrebarea logică. „Treaba mea. Din muzeu lipsește totuși ceva.“ „Parcă ziceai că n-au luat nimic...“, m-am băgat și eu în discuție. Mihnea a zâmbit din privirea aia ciudată, la fel de schimbătoare ca el, cu care înnebunea fetele și motanii. Îi juca tricolorul în ochi. „Nu, n-au luat. Toate hărțile sunt la locul lor pe pereți. De-aia nici n-a venit poliția.“ „Nu-nțeleg

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pe gustul tuturor: Germanic, Italicorum, Turcicorum, Hungarorum. Nu trebuia să fii expert în desen și caligrafie, ca să pricepi că autorul săruta mâinile mai multor stăpâni. Pe mijloc, tot jos, o lămurire și-un an: Totius DANUBII, A. 1766. A-ul zâmbea grăsuț și cârlionțat, încrețit de brațe și căciulițe; parcă ieșise de la coafor. Cuiva îi plăcuse așa, suflase din narghilea sau mișcase degetul cu inele prin aer, indicând curbele și rotocoalele dorite; sau poate autorul făcuse singur un mic exces de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ce vreau să spun.“ Nu era o ironie. În locul lui, aș fi fost chiar îngrijorat. „Lăsați complimentele reciproce și explicați-mi și mie!“, a protestat Maria, urmărind cu neîncredere șiroaiele de date de pe ecran. „Ce se întâmplă aici?“ Mihnea a zâmbit larg, cu înțelegere. Eram toți trei frumoși, deștepți, dar niciodată în același timp. Ar fi ieșit un dezastru și n-am mai fi avut ce povesti. „Știți episodul din Star Trek cu mucosul ăla mic, nepotul căpitanului sau ce era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
străine și să le deșir elegant. În pauză, lucrurile s-au complicat. Când m-am întors de la secretariat, n-am mai găsit-o pe Maria în bancă. Îmi călărea dezinvolt catedra, cu picioarele strânse într-o fustă lungă, gri, ticăloasă. Zâmbea, dar nu spre mine. Stătea picior peste picior, cu capul aplecat, frunzărindu-mi fișele. Nu-i descopeream gleznele, dar simțeam în palme rotunjimea genunchiului. M-am oprit în ușă. Imaginea curgea perfect, sobru, calculat. Mi se-ofereau o jumătate de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Maria, îi aflasem și numele printr-un subterfugiu, cerându-i ca din întâmplare răspunsul la o întrebare măruntă. Nu reușeam să-mi mut privirea, povesteam ce povesteam, și mă întorceam înspre geam, rândul întâi, scaunul al treilea. Mă înfrunta curajos, zâmbind potolit, ironic, câștigător. Ceva nu se potrivea, exista o distorsiune între corpul ei sfidător, sala 118 încărcată de tocilari, și dorințele mele nu tocmai didactice. Zâmbetul, ochii, hainele, postura - toate săreau în ochi, ca și cum ai fi mutat din greșeală un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Cineva crescuse în copilul ăsta frumusețea perversă a bunului-gust, cu-o pată de extravaganță, la fel cum cultivatorii de trandafiri obțin floarea sofisticată după altoiri repetate și-o injecție de violete în petale. Am ajuns lângă ea și ne-am zâmbit cu măsură, poate și cu ceva speranță. N-a auzit nimeni ce-am vorbit, se lansau câte cinci autori odată, iar panglicile festive plesneau în valuri de curent și-aplauze. Microfoanele bârâiau, vocile hotărâte sau emoționate se întretăiau prin zeci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
poți avea. Nu rămâneam singur cu el mai mult de câteva secunde, își întorcea corpul, profil sau semi-profil, interpunându-se între mine și-obiectul plăcerii mele. Înghițeam în sec. Maria își vedea mai departe de-ale ei: ciorapii, fusta, puloverele. Zâmbea din cap până în picioare, fără să miște un mușchi. „Ai terminat? Am voie să merg la baie?“ Urma ritualul pomădării. Puteam să stau liniștit, să citesc presa pe două zile. Baia se transforma într-un laborator secret, cu ușa închisă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
fină și delicată, poate Signac, poate Seurat, știa ea mai bine, doar cu asta se ocupa. Strălucea, dacă ar fi avut treizeci de bărbați prin preajmă, ar fi întors toți capul după ea. Ar fi mers înainte, mândră, importantă, admirată, zâmbindu-mi doar mie. „Arăți nemaipomenit azi!“, i-am zis, și nu mințeam deloc. „Adică ieri nu arătam bine?“, s-a încruntat ea. Gafasem. Cu femeile, trebuie să-ți alegi complimentele, să învârți cuvintele de zece ori în gând, înainte să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Până la urmă, am parcat lângă han, între doi stâlpișori. Apoi, înainte să fug spre biroul Mariei, l-am cedat pe Brutus portăresei. Părea o femeie de treabă, genul textilistă APACA, dată afară la cincizeci de ani. Mă știa, mi-a zâmbit frumos, numai bujori și mustăți. Am străbătut liniștit galeria, ocolind fotolii grăsuțe și mese de epocă, pictate în zece culori, cum se lucra pe vremuri. Sus, pe pereți, prinse cu sfori groase și holtșuruburi, atârnau câteva sute de tablouri, pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
I-am arătat ecranul, explicându-i tot ce se întâmplase până atunci. Anagrama, telefoanele-surpriză, harta fraților „Brothers“, poeziile lui Bidileanu - toate se legau într-un fel, dar cum? „Spune-mi că ai vreo idee...“, m-am văitat. „Am!“, mi-a zâmbit Maria, după care m-a sărutat pe ureche. „Cât dai ca să-ți zic?“ „Ce vrei tu...“, am cedat. Era o imprudență, blândă și afectuoasă, dar totuși o imprudență. „Bine. Mai întâi, o ciocolată dietetică nemțească de la «Nik», cu cremă de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
colecțiile particulare românești. Vreo șase sute de tablouri, de la începutul secolului încoace. Toate numele mari: Tonitza, Grigorescu, Mützner, Țuculescu...“ „Și Luchian...“ „Exact. Și n-o să ghicești ce mi-a ieșit la microscop din foaia ta cu harta...“ „Ce?“ Eram surescitat, Maria zâmbea subțire, ca atunci când descoperi ceva rar și nu vrei să spui imediat. „Harta asta are-o problemă. S-au folosit două tipuri de cerneluri la desen, se vede după cum ți-a copiat imprimanta, grosimile diferă cu câteva zecimi de milimetru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cameleon bătrân: roz, maro, vișiniu, bleu, galben, lila. Nici anul ăsta, creatorii nu făcuseră economie de materiale, așa că se purta aproape orice, în orice combinație; doar muștiucul din vârf rămânea același. Maria jubila, înconjurată de-atâtea culori. Eu tăceam și zâmbeam frumos, aprobator. Mințeam cu toată fața, entuziast. Până la urmă, renunța și ne mutam în alt magazin, cu pantofi italienești și prețuri extraterestre. Aici lucrurile stăteau și mai rău, perechile sclipeau ca niște bijuterii nobile și delicate, nu mai puteai să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
prin apa călâie. Începea să nu-mi mai placă. „Trebuie să ies. Mi s-a răcit apa.“ Mă simțeam ca un moș plăpând și refractar. „Nu poți să te speli și să povestești în același timp?“, m-a prins Maria, zâmbind cu toată fața. Zâmbetul ăsta îmi lumina seara. „Știi bine că nu-mi reușesc două lucruri în același timp.“, am recunoscut. „Nu bine, în orice caz.“ Maria m-a mângâiat pe cap, liniștită, învingătoare. Nu reușeam să câștig tot timpul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
așteptam până răspundea. În general, nu află nimeni ce vorbești cu Scurtu la telefon. Conversația nu durează mult (două-trei minute, doar pentru prieteni și cunoscători), cuvintele rămân pecetluite, ca filele netăiate ale unei ediții princeps. Am închis, și i-am zâmbit Mariei. „Avem program. Mâine, mergem la Constanța.“ „Cum? De ce?“ „Stai să te-ntreb eu ceva înainte.“ Am tras o pijama pe mine și-am clămpănit din papuci spre dormitor. Maria a venit după mine. „Cum se face că nimeni n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
încruntat. Știa că-i ascund ceva. O zi frumoasă, rece, cu un soare splendid și mort. O începeam cum se cuvine: cu-o minciună. „Habar n-am ce vor de la noi.“ Nici eu nu credeam ce spuneam. Maria mi-a zâmbit: subțire, ironic, cum meritam. Apoi mi-a întors-o: „Tu ești șoferul. Scapă de ei, dacă ești atât de priceput.“ „Am o idee mai bună.“ Am format un număr, unul important. Tot ce urma din clipa asta avea să fie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
geamurile și-am luat-o și noi din loc. Nu știu de ce, dar îmi puteam imagina că Rapotan și Penciu n-aveau să ne mai deranjeze prea curând. „Cu ce se-ocupă băieții ăștia ai tăi?“, m-a întrebat Maria, zâmbind jucăuș. De parcă n-ar fi bănuit. „Cu furatul.“, am zis. „Și nu sunt băieții mei, sunt ai lui Andrei.“ „Aha. Și cam ce fură?“ „Tot ce le-aduce un ban. Dar nu sunt singurii. Ei doar o fac organizat, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
bine și-am început o conversație de formă, despre vreme, sănătate și-alte tâmpenii. Am hotărât s-o scurtez. „Cum merge cu colecția de ceasuri?“ Tânărul Lupu a rămas o fracțiune de secundă cu paharul în aer, apoi mi-a zâmbit. „V-a spus domnul Scurtu?“ „Bineînțeles.“, am mințit din nou, dezinvolt. „Ce mai e nou, care sunt ultimele achiziții?“ Schimbasem rolurile, acum el era profesorul. Vroiam să-l fac să vorbească, să se simtă bine că e băgat în seamă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dacă sunt descendenți aristocratici sau borfași de talie internațională. Așteptam să se termine calvarul, să pot trece la atac. „Și cât costă minunile astea ale tehnicii?“, s-a interesat Maria, strângându-mă și mai tare de mână. Tânărul Lupu a zâmbit firesc, profesionist. „Nu vă pot spune. Sunt prețuri confidențiale. Ceasurile de colecție arată ca mașinile de lux: strălucesc și nu ajung la îndemâna oricui. Te bucuri că le vezi prin reviste.“ „Sau în H sau IDM, la turci, cu 10 euro

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]