KorAP: Find »[drukola/base=zâmbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...844 845 846 ...945 >

23,608 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

Titlul conține un mesaj cifrat. E ca-n romanele medievale cu cheie: autorul a ascuns un indiciu într-o anumită porțiune a cărții. Trebuie doar să știi unde să cauți. Să găsești cheia.“ „Și Dumneavoastră ați găsit-o?“ „Da.“ Am zâmbit frumos, savurându-mi victoria. „Referințele nu sunt la un moment cronologic, și nici la vreo sugestie simbolică despre timp. Titlul trimite la o pagină a capitolului. Într-o după-amiază de august. În ce zi se desfășoară acțiunea? Într-o după-amiază

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
arhitectul bulgar al vechii Primării din Balcic. S-a prăpădit prin 1913, dar numele lui a rămas gravat pe clădire, pe ditamai cărămida de la intrare. Astea sunt datele. Acum să punem cap la cap lucrurile.“ „Vă ascult, dom’ profesor.“, a zâmbit tânărul Lupu, cu-o superioritate care știam de unde vine. Altfel n-am mai fi fost la masă, așteptând momentul potrivit. Era nevoie de multe paranteze, pentru a ajunge la el. Ca într-un roman bun. „Fred Vasilescu și Ladima lucrau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de Ladima și Vasilescu. Un aparat cu mărime variabilă. Aparatul de citit printre rânduri. Sau, cum spunem noi astăzi, un nanocomputer. Ladima și Vasilescu puseseră mâna pe-un nanocomputer, în anul 1927.“ „E cât se poate de corect.“, mi-a zâmbit din nou tânărul Lupu, de data asta mulțumit. „Se zice că marile spirite se întâlnesc. Ei bine, iată, în sfârșit, un adevăr verificat. Este o plăcere să ne revedem după atâția ani: și eu, și Dumneavoastră, altfel. Încă o dată, felicitări

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Noi am găsit-o. Computerul există, nu-i o invenție. Și Camil Petrescu ne spune și unde e: la Balcic, în clădirea vechii Primării, sub piatra cu numele lui Bonceff.“ „Mă rog, unde era.“ Spunând asta, tânărul Lupu a mai zâmbit o dată, triumfător, cu toată fața. Doar în cărți întâlnești asemenea surâsuri. Apoi s-a aplecat sub masă și-a ridicat de-acolo o sacoșă de piele. Știam toți trei ce este în ea. IV. Tuzla. Noiembrie 2005 Camil Petrescu nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cap). În plus, câteva din pramatiile gălăgioase îmi puneau întrebări-încuietoare, luate de prin Hristea și Ciompec, la care trebuia să caut răspunsul acasă și să-l aduc data viitoare. Cu fiecare ocazie când mă încurcam, clasa trepida de fericire. Se zâmbea feroce, cum numai copiii se pricep s-o facă. Răfuielile continuau dimineață după dimineață, ei pregătind capcanele și mustăcind în germană, eu inventând teme grele (gen: „Caragiale - jocuri cu mai multe strategii“) și confiscându-le CD-playerele și jocurile de buzunar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-o la loc sub masă. „Mai țineți minte ce ne-ați povestit la ore despre Camil Petrescu și Patul lui Procust?“ „Da. Credeam că-n spate nu se-aude. Erați prea ocupați să-nvârtiți zarurile.“ „Le-nvârtim și-acum.“, a zâmbit ironic Lupu, „Dar pe alte mize, mult mai serioase. Nu mi-ați răspuns însă la întrebare.“ M-am uitat la Maria, nu știa nimic, nu-i spusesem. Am mai luat o gură de bere (se borșise de tot, spuma dispăruse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
S-a făcut. Toată lumea-i OK?“ Toată lumea nu era OK. Habar n-aveam unde mergem. Ploua cu găleata, farurile abia reușeau să taie drumul prin beznă, nu știai ce urmează, ca într-un roman cu fascicole. Maria nu încerca să zâmbească, dar nevroza pândea. Tânărul Lupu strângea la piept sacoșa cu obiectul de preț. Puteai să pui pariu că ar fi dat orice să nu se-afle cu noi, închis într-o mașină, noaptea pe-o șosea spre nicăieri. Doar Mihnea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și s-a vărsat pe plajă: cearșaf lângă cearșaf, șlapi peste șlapi, radiodifuzor lângă radiodifuzor. N-aveai loc să arunci un ac. Dacă ajungeai după ora nouă, priveai marea doar din poze sau de sus, prin geamul de la recepție. Oamenii zâmbeau fericiți, își miroseau picioarele unii-altora, beau bere și jucau table. Toți ascultau „Radio Vacanța“; nu se prindea alt post. Hotelurile sclipeau, puseseră și neoane pe ele, să li se vadă seara numele. Acum erau pustii, descojite, nu se uita nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-n sufragerie, doarme liniștit pe dulap.“ „Nu te cred.“, am protestat, „E-o imensă tâmpenie ce spui. Pe Brutus eu l-am dus cu mâna mea la «Hanul cu Tei».“ „Știi că am view-cam-uri instalate peste tot în casă?“, a zâmbit Mihnea. „Știu.“ „Și că filmează totul, în timp real?“ „Da.“ „Ia cască ochii-aici.“ Mi-a deschis un fișier și-a mărit imaginea. Obiectivul se mișca dintr-o parte în alta, dar camera era ușor de recunoscut: sufrageria lui Mihnea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-o pe poezie?“ „Și una, și cealaltă. E reuniunea celor mai importanți juriști din țară care fac literatură. Avem și invitați din străinătate.“ „Avem?“, am apăsat eu cuvântul. „Da. Am onoarea să mă număr printre invitați.“, a recunoscut tânărul Lupu, zâmbind precis și corect. A scos din buzunarul de la piept o hârtie mică și cartonată, cu margini aurii. Arăta frumos, ca la nuntă. Pe mijloc scria citeț, cu litere bucălate: „D-lui Lupu Andrei, avocat, Baroul Constanța.“ Restul nu mai conta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dat peste cap toată perioada interbelică.“ „Cam așa ceva...“, am confirmat. „OK, să presupunem că lucrurile stau așa, cum spuneți voi. Aparatul-minune, care poate schimba soarta lumii. Atunci de ce nu l-a folosit Camil Petrescu în interes personal?“ Tânărul Lupu a zâmbit și s-a așezat în capul patului. „Ba l-a folosit.“, a explicat el. „Îngăduiți-mi să vă contrazic. Ați citit Jurnalul lui Sebastian?“ „Bineînțeles.“, i-a răspuns Maria. „Vă mai amintiți ce zice despre Camil?“ Până și eu îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
De când citești tu Biblia?!“, m-am mirat. „Ei, asta-i... De când am descoperit că între teologie și matematică există mai mult de-o legătură! Mai bine hai să ne concentrăm pe-avertismentul ăstuia...“ „Ești sigur?“, l-am întrebat, fără să zâmbesc. Îl invidiam când găsea ceva înaintea mea. „Nu.“, mi-a întors-o, „Da’ algoritmii mei or să fie. Ia vezi mai departe ce zice, până mă duc eu la budă.“ L-am lăsat să plece și m-am lipit de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pune întrebări, nu iese prin nimic în evidență. Un simplu spectator, printre alte câteva sute. La sfârșit, ne deschide ușa în culise și mergem toți patru peste scriitoraș.“ „Cine ne garantează că o să fie singur acolo?“ „Eu.“, a revenit Mihnea, zâmbind cu gura până la urechi. Ne-a arătat spre laptop. Nici nu-l observasem, îl ținuse sub masă; mergea non-stop, ca un aparat de înregistrare. L-a ridicat și ni l-a împins în față. „Blochez ușile de acces în culise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mâneci scurte), plătea scump. O vedeam a doua zi la serviciu c-un ochi vânăt sau cu pete verzi-violacee înflorind pe picioare, ca după insolație. Ne uitam la ea cu și mai mult interes, cu admirație. Nu-i păsa, ne zâmbea la fel de serios când ne dădea restul cincizeci de bani la o franzelă. Tanti Leana venise odată cu cartierul, ne născusem toți în poala ei ca într-o copaie blândă de cocă și-asfalt. Pe sub halatul de amidon, pulpele puternice fremătau, așteptându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu lipseau din cartier. Se hârjoneau sub nasul nostru, bine-mersi, ca pe-o plajă. Unele săreau coarda (așa i-au spart lui „Bucată“ un dinte), altele plonjau de pe garduri pe barele metalice de atârnat covoarele, altele plimbau câte-un cățeluș, zâmbind mârșav, caragialian. Nu le băgam în seamă. Mare greșeală! Mai târziu aveam să realizez că trebuia să mă uit cu mai multă atenție. Fetițele astea multe și mici, cu părul castron sau bucălat, îndesate în fustițe miniaturale și împinse pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Dacă cercetai detaliile, zăreai V-ul începând să se deseneze pe buza de sus, talia formându-se suplu, picioarele alungindu-se fără defect, gata să fie atinse. Nu trebuia decât să aștepți, și să culegi roadele. Din a doua poză, zâmbea mama ei, la cincizeci de ani, lângă capota unui Ford Mustang. Aici, fotografia fusese trasă în Kodakolor, roșul de flacără al Mustang-ului spărgea cerul albastru cu dungi albe, lipseau doar cele 51 de stele ca drapelul să fie complet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și-alte poze, cu Anca și Monica, prietenele ei cele mai bune din liceu, care o sufocau într-o îmbrățișare de celuloid. Le cunoșteam pe-amândouă. Anca era o pistruiată cu ochi albaștri, încărcați de melancolie. Când vorbea cu tine, zâmbea puțin și enigmatic, ca după o mică tristețe. Purta numai haine decolorate, moi și mâțâite ca sufletul ei: bluze lăptoase de in gălbui, pantaloni de catifea bej, pantofi-mocasin. Bineînțeles că n-avea nici o enigmă pe suflet, cu-atât mai puțin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
exista energie, mișcare, curgeau niște artere. Doamna Matei ținea banii închiși într-o agendă, iar agenda în bufetul de pe hol. Mărunțișul era adunat într-un săculeț sau o șosetă, nimeni nu știa exact și nici nu dorea să afle. Lumea zâmbea, uita de rivalitățile de scară sau pivnițe, îmbrățișată în sfaturi și calcule. Cartierul căpăta altă înfățișare, copacii se micșorau, blocurile vecine pierdeau din claritate, stinse și nelocuite. Oamenii deveneau brusc importanți, vocea li se auzea, ca a pensionarului care intră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mai apărea de Crăciun bunicul uitat prin Madagascar (și de care toată lumea credea că-i mort de-un deceniu), se mai schimbau căsătoriile între ele, de două, de trei, de câte ori era nevoie. Foștii soți deveneau acum cavaleri de onoare, participau zâmbind la ceremonie, cu mâna pe patrafir și lumănare. Mârșăviile se desfășurau amplu și relaxat, într-un consimțământ general: nimeni nu părea stânjenit de tâmpenia situației. Nici noi nu stăteam degeaba. Preluam cu umor replicile cele mai aberante: „Nu e ceea ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mă împiedica să particip cu eleganță și dezinvoltură, convins că nimeni n-are de pierdut. Cât despre povestea cu întăritul sfârcurilor, multă vreme am crezut (sau doar m-am prefăcut) explicația cu frigul de la aerul condiționat, până când, într-o dimineață, zâmbind cum numai femeile cumințite știu s-o facă, Maria mi-a explicat că se trăgea singură de ele la toaletă, pentru a atrage privirile bărbaților. Scena mi-era desigur dedicată, trebuia să fiu mândru că marea traversare se-oprea la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Vitalian trebuie să-i fi cunoscut în război pe toți: și pe Pavel Moruzov (veteranul colectivizării, care fusese medaliat pentru că își denunțase părinții țărani), și pe Zoia Kosmodemianskaia (care, înainte să-și doneze numele „Școlii Centrale“ din București, a rezistat zâmbind torturii hitleriste), și pe Alexei Matrosov (flăcăul cu aptitudini de detonator, acoperind o grenadă germană) și poate chiar pe Sașa Marinesko (teroarea Mării Baltice, călăul lui „Gustloff“ și „Steuben“). Dacă nu față-n față, măcar din povești. După alții, singurele proiectile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
premiu la Uniunea Scriitorilor sau moșteniseși un titlu nobiliar de la unchiul din Franța. Familia „Doctorilor“ păstra ramificații în toată țara, oamenii se recunoșteau și se salutau discret, ca-n legămintele de sânge ale sicilienilor. „Să trăiți, dom’ doctor!“ I-am zâmbit portarului, examinând cum se cumințește. Puterea legitimațiilor ăstora era mare, nelimitată, transmisă din vechime. Dacă le lipeai de parbriz, intrai cu mașina și-n curtea interioară. „Scuzați, nu v-am recunoscut, poftiți înăuntru, vorbesc io la fochist să dea mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
un Airbus 310. Claviculele mele de titan se odihnesc deasupra norilor. Îmi apăs venele fractale, sprayuri purpurii de globule curate. Într-una din ele, închisă-n capsula din gel polimeric, clocește bacteria morții. Iubita mea e-ntr-un Boeing 747. Zâmbește, gândindu-se la mine și la un amant. Căștile walkman-ului și filmul cu James Bond o adorm. Peste exact un minut și treizeci și opt de secunde, traseele noastre se vor intersecta la patru mii de metri unul deasupra

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cablu, ca OZN-urile. Tavanul tocmai beneficiase de-o renovare: crăpăturile fuseseră astupate, iar din vopseaua aprinsă străluceau științele și artele, disciplinele exacte și cele frumoase, în castroane placate în relief pe brâurile de mahon. În mijloc, plutind pe cupolă, zâmbeau doi îngeri cu sânii tari, ghipsați, perfecți, cum nu vezi în realitate: unul ținea sub braț o trompetă aurie, celălalt îi întindea o coroniță de-aceeași culoare. Se uitau la noi cu ochii scoși, împodobiți, fantomatici. Pe măsură ce festivitatea avansa, îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
bere sau apă minerală, și îți venea sloi, ca-n mijlocul lui august. Parcă se vorbiseră între ei. Clienții tușeau și beau. Dacă cereai la temperatura camerei, se uita ospătarul la tine ca la felul paișpe. Cezar ne-a mai zâmbit o dată, vizibil satisfăcut de ispravă, după care a țopăit la locul lui. Cu ocazia asta, am observat că purta un ciorap ca al lui Tonton, cu fir lung în vârf. Tonton era un personaj din Pif-urile vechi (îl chema chiar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]