22,856 matches
-
constă, de regulă, dintr-un simptom izolat care provoacă o dezordine a personalității. Atacul este o manifestare comună pentru o mare diversitate de procese patologice. Perioada este faza care revine cu regularitate, de origine endogenă, la anumite intervale de timp, separate între ele de etape de acalmie sau de remisiune. Perioadele constau într-o succesiune regulată a fazelor. În sensul acesta pot fi menționate următoarele exemple: a) toate anormalitățile psihice asociate cu dezordinile personalității tind către periodicitate (stările compulsive, pseudologia fantastică
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
la gândirea care „conceptualizează”. De la logos la cogito. Apare, în cazul acesta, în constituirea limbajului științific, ca expresie a cunoașterii unui domeniu, un aspect interesant, care exprimă evoluția cunoașterii științifice. Cunoașterea, ca act de „gândire a obiectului” științei, se poate separa în două momente. a) momentul denominativ și descriptiv al limbajului, care este etapa unui „cogito pre-reflexiv”, când obiectul cunoașterii continuă să rămână „exterior” în raport cu gândirea mea; b) momentul explicativ, de conceptualizare, când obiectului cercetării i se atribuie o semnificație, fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ea exprimă teama și repulsia societății față de nebunie și de persoana nebunului. Constituirea și caracteristicile câmpului epistemologic în psihopatologie Limbajul unei științe are la baza sa intenția de a exprima obiectul cunoașterii respective. Prin „termeni lingvistici” obiectul cunoașterii respective este separat de alte obiecte și determinat, fiind integrat în felul acesta în câmpul unui domeniu de cunoaștere științifică. „Nebunia” reprezintă pentru psihopatologie un domeniu de „cunoaștere științifică”. Pentru M. Foucault nebunia este „o cunoaștere, întrucât toate aceste figuri absurde sunt în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
imbecilitate, melancolie. Un moment important este marcat în schimbarea și lărgirea vocabularului și a discursului clinic prin căutarea unei „baze heredo-biologice” în explicarea bolilor psihice. Este momentul introducerii conceptului de degenerescență mintală, prin care, în mod definitiv „nebunia morală” era separată de psihiatrie și psihopatologie. Apar termeni clinico-psihiatrici noi de tipul: degenerescență, dezechilibru psihologic, monstruozități, degradare psihică, atavisme. Școala Germană de Psihiatrie este însă cea care fixează terminologia bolilor psihice, construiește discursul clinic despre bolile mintale și instituie normele unui sistem
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
mai banale detalii, până la descoperirea și cunoașterea experiențelor sufletești interioare ale acestuia. e) Capacitate de a „reconstrui” în plan mintal, „istoria psiho-biografică” a „cazului clinic” studiat, în sensul integrării tulburărilor psihice actuale în contextul biografic al bolnavului respectiv, fără a separa „accidentul” psihopatologic de viața acestuia. f) O mare mobilitate adaptativă în relațiile cu bolnavul și familia acestuia, capabilă să stabilească un acord cu caracter de „plasticitate cameleonică” corespunzător oricăror circumstanțe care apar în cadrul acestor relații. g) Crearea unei atmosfere de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
diferit de acesta și de familia sa. Pentru copil boala introduce un personaj nou în viața copilului, medicul cu care acesta trebuie să comunice și să stabilească un tip nou de relații. În unele situații, copilul trebuie chiar să se separe de familia sa pentru a intra într-un mediu nou, necunoscut, care este spitalul. Relația „medic - copil” are un caracter ambiguu, pe care-l putem pune în evidență prin „testele de desen” sau prin „jocul de-a doctorul”. În aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și Psihopatologie se diferențiază două tipuri de cunoaștere științifică: modalitățile de cunoaștere curentă și metoda științifică. Le vom prezenta în continuare. 1) Modalitățile de cunoaștere curentă sunt reprezentate prin următoarele: a) Simțul comun care ne ajută să distingem și să separăm adevărul de fals; b) Apelul la autoritate, reprezentând acceptarea necondiționată a opiniei experților fără a o mai trece prin filtrul propriei judecăți, în mod automat și necritic. Ea reproduce spiritului vechiului dicton scolastic care afirma fără drept de replică: Magister
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
este conceput și înțeles sistemul personalității, ca mod de organizare. Pentru P. Sivadon, înțelegerea organizării, a structurii sistemului personalității, se realizează în conformitate cu următoarele principii: diferențiere și integrare, structurare, constanță și adaptare. Diferențierea semnifică faptul că funcțiile, primitiv confundate, se vor separa în forme distincte, individualizate, cu caracter complimentar și apariție succesivă. Integrarea ulterioară, într-o structură coerentă a diferitelor modalități funcționale, va constitui personalitatea. Prin structurare se înțelege că personalitatea este o totalitate organizată, o „formă” sau o „configurație” (Gestalt), respectiv
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Evoluția cronologică a personalității și psihopatologia vârstelor Dinamica sistemului personalității este dată de etapele vieții individului. Viața unei persoane nu este liniară și continuă. Ea reprezintă o succesiune de etape cu caracteristici proprii care configurează perioade de viață bine determinate, separate între ele prin momente de criză psiho-biologică (de dezvoltare și de involuție) (Ch. Bühler, C Enăchescu). Având în vedere faptul că fiecărei etape de viață îi corespund caracteristici psihologice proprii, în sensul că fiecare vârstă are configurația sa proprie (model
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
operațional, fie că este vorba de un aspect de factură conceptuală (procesele de gândire propriu-zisă) fie că este vorba de un aspect de factură instrumentală (procesele de expresie propriu-zise). Ambele aspecte sunt intim legate între ele și nu pot fi separate; astfel încât, putem considera procesele intelectuale ca reprezentând mecanismele simbolice cerebrale (C. Enăchescu). Din aceste considerente, orice analiză psihopatologică a inteligenței trebuie să privească toate aceste aspecte și anume gândirea și expresia. Inteligența, din punct de vedere psihologic, este definită ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
care, individul se recunoaște ca „existență independentă” și ca „situație în lume”. Cele trei forme ale schemei corporale, sunt următoarele: 1) Schema corporală tridimensională, pe care individul o percepe în stare normală, de conștiință clară, ca pe ceva personal, net separată de lumea exterioară prin limitele corpului său. 2) Schema corporală intermediară este o formă de regresiune a schemei corporale tridimensionale, prin „intrarea” fenomenelor viscerale în câmpul conștiinței sale sub formă de cenestezii. Ea constituie forma intermediară de trecere de la normal
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
viu” sau „omul în carne și oase”, înțelegând prin aceasta omul determinat „în sine” și „pentru sine”, cu o identitate precisă, unică și irepetabilă. Aceasta este persoana umană. Gândirea umanistă re-așează în centrul problematicii sale omul considerat ca „ființă personală”, separându-l definitiv de „lucrurile materiale” cu caracter impersonal cuprinse în seria phyché-ului și reevaluând în felul acesta, seria phyché-ului. Acest punct de vedere schimbă complet atitudinea metodologică și construiește o nouă epistemologie a umanului având în centrul ei, așa cum spuneam
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a se comporta altfel decât în concordanță cu rigorile realității fizice, socioculturale și sufletești-morale, admise ca norme în cadrul unui grup social de referință. Tot ceea ce iese din „cadrele” acestui tip de persoană este de domeniul patologicului, reprezentând „persoana bolnavă psihic”. Separând nebunii de celelalte categorii de indivizi eliminați de societate, se recunoaște acestor persoane statutul medical de „bolnavi psihici”; un statut atribuit de psihiatrie, care îl va înlocui pe cel de „persoană normală”. Ideea de nebunie s-a format încă din
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în societatea vremii. În Epoca Iluministă „Nebunia” redevine o temă de interes pentru filozofie care încearcă să-i dea o explicație rațională, da fenomen sufletesc. Terenul este pregătit de R. Déscartes care, în lucrarea sa Les passions de l’âme separă „pasiunile” de sfera moralei atribuindu-le ca obiect de studiu al psihologiei. În același timp R. Déscartes propune, în lucrarea sa Reales pour la direction de l’ésprit măsuri educativ-formative și terapeutice-curative pentru viața sufletească. Iluminismul preia și dezvoltă aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
tensiune psihică. Gândirea sa este dominată de suspiciunea unei amenințări serioase a stării sale de sănătate. Se vorbește chiar de o „atitudine ipohondriacă” constituțională (Chrzanowski). Afecțiunea este mai frecvent întâlnită în perioada de involuție (Sattes). 5) Dezvoltările paranoide Ele trebuie separate de paranoia. E. Kraepelin a definit paranoia ca pe „o dezvoltare lentă a unui sistem delirant bine fixat, cu păstrarea unei clarități și ordini perfecte din punct de vedere formal a gândirii, voinței și acțiunii” având o cauză endogenă. Dezvoltările
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
legată de dorințele și modelele lor de gândire diferite în raport cu normele și idealurile morale ale adulților. Pentru adolescenți drogurile reprezintă un mijloc de mediere sau de transfer, efortul de a se uni cu ceilalți sau, dimpotrivă, dorința de a se separa de ceilalți, sau chiar de identificare cu modelul generației lor. Pentru tineri drogul devine un obiect de cult și un ritual psiho-social. El creează o nouă ambianță, o nouă lume cu regulile sale, un tip de organizare ce presupune următoarele
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
reale și acceptabile moral, aspecte care sunt contrare adevărului și imorale. Intuiția delirantă este interpretarea delirantă a realității în virtutea unor tendințe proprii bolnavului. Fabulația sau delirul de imaginație, cu caracter productiv. H. Ey consideră că ideile delirante nu pot fi separate de ansamblul personalității bolnavului, de structura sa mintală, de experiențele trăite de acesta, de viața sa afectivă. Toate aceste aspecte contribuie la formarea convingerii delirante a bolnavului respectiv, în virtutea lor ordonându-se reacțiile, acțiunile și comportamentul acestuia. În cadrul stărilor delirante
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
întreaga problemă a psihosomaticii, în realitate coexistența somaticului și a psihicului, dovedesc că ele sunt inseparabile și complementare. Omul concret este o unitate somato-psihică, fapt admis de specialiști. G.R. Heyer (1932) afirmă că „lumea somatică și lumea psihică nu sunt separate, ci trebuie să le considerăm ca pe două forme de manifestare ale vieții”. Pe aceste considerente, același autor recomandă să se studieze cauzalitatea comună atât a fenomenelor psihice, cât și a fenomenelor somatice. R. Strasser (1950) afirmă că „într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Persoana nu este numai trup, ci și suflet, iar manifestările sale vitale sunt „psihosomatice”, susține V. Frankl. Pentru L. Binswanger, „corpul și psihismul nu sunt decât abstracții ale unității indisolubile ale ființei umane, ale ființei antropologice”. Ele nu pot fi separate decât arbitrar, și numai, din necesități didactice. Sensul bolii nu poate fi separat de sensul general al existenței umane. Acest sens se află înscris în interiorul psihobiografiei persoanei respective sau, după expresia lui L. Binswanger, a istoriei vieții interioare a acesteia
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihosomatice”, susține V. Frankl. Pentru L. Binswanger, „corpul și psihismul nu sunt decât abstracții ale unității indisolubile ale ființei umane, ale ființei antropologice”. Ele nu pot fi separate decât arbitrar, și numai, din necesități didactice. Sensul bolii nu poate fi separat de sensul general al existenței umane. Acest sens se află înscris în interiorul psihobiografiei persoanei respective sau, după expresia lui L. Binswanger, a istoriei vieții interioare a acesteia. Boala, în acest caz, depășește limitele sale pur și exclusiv medicale, înscriindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
simpatetică”, printr-un proces de inducție-transfer, suferința primei persoane, acuzând și ea, la rândul său, aceleași manifestări și suferințe. Această influență este anulată și starea de sănătate a persoanei induse se restabilește în situația în care cele două persoane sunt separate una de cealaltă. Se poate desprinde din cele mai sus prezentate că iatrogeniile reprezintă un domeniu absolut original, interesant și cu particularități proprii în sfera patologiei medicale generale. El cuprinde acuze somatice, psihice, psihosomatice sau combinate. Deși această categorie de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihice pure. Ele sunt, în primul rând suferințe psiho-morale, pe când celelalte sunt boli psihice. De primele se ocupă în primul rând psihopatologia, iar de celelalte, psihiatria. Prezența suferințelor psiho-morale a fost semnalată de numeroși specialiști. Aceștia fie că le-au separat de bolile psihice, fie că au căutat ca să le fixeze un „cadru” special. De regulă însă au fost în mod constant apropiate de bolile psihice și considerate ca înrudite cu acestea. În sensul acesta ele au fost considerate ca variații
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a bolnavului față de boala sa. Aceste considerente ne obligă să admitem faptul că cele două tipuri de limbaje sunt intim legate între ele, condiționându-se reciproc. Nu putem, nu trebuie, nu avem dreptul, deși în practică se face, de a separa cele două limbaje. O imagine globală a bolii, indiferent de natura acesteia, este dată numai din combinarea sintetică a informațiilor furnizate din ambele direcții. Nu ne putem limita exclusiv la limbajul medical, omițând chiar ca nesemnificativ „științific” limbajul psihologic. Este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
efortul medicului cu cel al psihologului, în acțiunea de susținere morală a bolnavului, în actul de restaurare terapeutică. Or, acest dublu aspect nu poate fi realizat decât dacă se cunoaște boala și personalitatea bolnavului. Aceste două aspecte nu pot fi separate. Datele mai sus expuse, privind „modelele pato-biografice” în psihopatologie dovedesc importanța cunoașterii, dincolo de aspectul clinico-medical al bolii, dimensiunea ontologică a acesteia, respectiv pato-biografica bolnavului. Acest punct de vedere actualizează atitudinea clasică a medicului care este îndemnat să vadă bolnavii nu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
epocilor istorice. Ceea ce caracterizează atitudinea medicală de factură psihiatrică este tendința de „a vedea” peste tot „tulburări psihice” și „personalități anormale” de diferite forme, intensități și stadii de evoluție. Prestigiul profesiunii medicale implică o notă de „savantă superioritate” care o separă de „profanii nespecialiști”. Această atitudine aduce o notă de mister care este proiectată asupra diagnosticului clinic și o notă de miracol asociată tratamentului bolii; ambele rezervate exclusiv medicului, considerat ca un maestru al „artei medicale”. În materie de boală mintală
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]