22,190 matches
-
se simt ca și când și-ar fi recâștigat viața. Terapia electroconvulsivă Poate că cea mai controversată formă de tratament pentru depresie este terapia electroconvulsivă, sau ETC, care a fost introdusă în secolul al 20 lea, fiind inițial tratament pentru schizofrenie. Medicii italieni Ugo Cerlettii și Lucio Bini au hotărât să experimenteze folosirea ETC pentru tratarea schizofreniei, considerând că ECT putea calma schizofrenia, așa cum un atac de epilepsie ii poate calma și seda pe epileptici. În cele din urmă, medicii au demonstrat că
by Camelia Dindelegan [Corola-publishinghouse/Science/1025_a_2533]
-
aceeași colecție a apărut: • Controverses autour du Deuxième sexe de Simone de Beauvoir, Simona Necula • Didactica aparteneței, Cătălina Mihalache • La Dimension humaine de l'histoire. L'Héritage intellectuel de Alexandru Duțu, Laurențiu Vlad (sous la direction de) • Machiavelli și Renașterea italiană. Studii, William J. Connell • Studenți români la Universitatea Liberă din Bruxelles (a doua jumătate a veacului al XIX-lea - prima parte a secolului al XX-lea), Laurențiu Vlad În pregătire: Studii de istorie culturală, Roger Chartier 1 Ron Eyerman, "Intellectuals
[Corola-publishinghouse/Science/84940_a_85725]
-
tablouri, în versuri. B. era considerat una dintre personalitățile reprezentative ale spiritualității sibiene din primul deceniu al secolului al XX-lea datorită vastei sale informări în materie de literatură națională și europeană, traducerilor exemplare din limbile germană, engleză, franceză și italiană, cunoștințelor temeinice în muzică și pictură, precum și reputației de conferențiar de elită. Liric prin structură, manifestă predilecție pentru poezia vieții interioare. Versurile au muzicalitate, imagini poetice sensibile, discreție în investigarea și transpunerea trăirilor sufletești. Temele preferate sunt dragostea, considerată ideal
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285816_a_287145]
-
de dragoste (1935), romanul Logodna (1940), studiul Alexandru Călinescu, poet al tristeții (1937) și, în colaborare cu Virgil Chirnoagă, o cărticică pentru copii ( Poveste c-un pitic, doi oameni din Lună și-o împărăție). De asemenea, a tradus din scriitoarea italiană Antonia Pozzi (Cuvinte, 1941). Stabilindu-se la București în 1942, C. se va dedica exclusiv criticii literare. Invalid de război, se stinge prematur, în urma unui accident. O selecție din critica sa apare postum, sub titlul Basoreliefuri (1977). Alte două volume
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286212_a_287541]
-
Colecția Civitas 23 Leonardo MORLINO este profesor universitar de Științe politice și, din anul 2012, prorector al Universității LUISS "Guido Carli" din Roma. A fost primul președinte italian al "Asociației Internaționale de Științe Politice" (20092012). Morlino a scris pe larg despre schimbările de regimuri politice, procesele de democratizare și calitatea democrației din diferite zone ale lumii. Autor, coautor și editor a peste 200 de articole de specialitate și
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
ediție în limba română INSTITUTUL EUROPEAN Iași, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13, O. P. 1, C.P. 161 euroedit@hotmail.com.; www.euroinst.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MORLINO, LEONARDO Democrație și democratizări / Leonardo Morlino ; trad.: lb. italiană Elena-Laura Voicu, lb. spaniolă Alina Sturzu. - Iași : Institutul European, 2015 Bibliogr. ISBN 978-606-24-0086-6 I. Voicu, Elena-Laura (trad.) II. Sturzu, Alina (trad.) 321.7 Reproducerea (parțială sau totală) a prezentei cărți, fără acordul Editurii, constituie infracțiune și se pedepsește în conformitate cu Legea
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
ancore" indicate mai sus devenind indispensabile pentru atingerea acelui obiectiv. Este cazul Italiei, unde s-a atins doar o legitimitate limitată sau exclusivă, în timp ce dominația de partid a caracterizat raportul cu grupurile de interese, organizate și neorganizate. Procesul de consolidare italian este, așadar, o consolidare prin intermediul partidelor politice. Într-un efort de a acapara puterea, partidele caută să obțină sprijinul diverselor sectoare ale societății civile, dezvoltând, printre altele, propriile organizații, relații cu grupurile de interese, controlul resurselor de stat. Pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
partizane. În Spania, procesul s-a desfășurat în moduri foarte diferite. Spre deosebire de cazul Italiei, partidele au fost relativ neutre în selecția cererilor venite din partea grupurilor de interese și au fost, din punct de vedere organizatoric, mult mai slabe decât cele italiene. Vorbim despre partide foarte slab structurate, cu un nivel intermediar de stabilizare la nivel sistemic, acesta fiind cel mai redus dintre cele patru cazuri considerate, deși, la scurt timp după instaurarea noului regim, a fost atinsă o legitimitate pe scară
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
de asemenea, printr-o anumită continuitate în comportamentul electoral. În același timp, forța de muncă a societății civile și dezvoltarea unui adevărate mașinării clientelare de către partidul dominant subliniază similitudinile dintre procedeul de consolidare grec și cel italian. Totuși, spre deosebire de cazul italian, Partidul Comunist a fost mult mai restrâns din punct de vedere electoral și forța lui s-a diminuat progresiv, în timp ce dreapta a devinit democratică, nicidecum neofascistă. A fost, așadar, o legitimitate cvasi-incluzivă și nu una exclusivă: în acest sens, Grecia
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
jos" a procesului 51. În al doilea rând, explicarea procesului se referă în primul rând la factori care fac parte din tradițiile țării, precum și la alții, care apar mai târziu, în timpul instaurării sau chiar al consolidării. Astfel, în cazul consolidării italiene, în care rolul central este jucat de către partide, factorii hotărâtori se regăsesc în cele două decenii de mobilizare de masă de tip cvasi-totalitar, în mobilizarea ulterioară antifascistă din timpul instaurării democratice, în puterea ideologiei comuniste, socialiste și catolice, în prezența
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
la bun sfârșit; • protagoniștii diferitelor combinații între legitimare și "ancorare" definesc modelele de consolidare (prin intermediul partidelor, prin intermediul statului sau prin intermediul elitelor). Studiile de caz demonstrează, de asemenea, ca punctul final al consolidării depinde de alegerile făcute de către elitele politice. Elitele italiene s-au dovedit a fi mai conservatoare (simțindu-se mai amenințate) și au încercat să mențină o oarecare continuitate; elitele portugheze au fost mai inovatoare, deoarece acestea au fost mai puțin amenințate, chiar dacă, la sfârșit, cei care au promovat inovarea
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
și reacțiile negative față de regim sunt aspectele cele mai importante de analizat pentru înțelegerea crizei; • criza este cauzată de slăbirea "ancorelor", de dispariția treptată a altor obstacole din calea schimbării și de apariția unor factori stimulativi (Morlino, 1998: 339). Cazul italian de la sfârșitul anilor optzeci și începutul anilor nouăzeci este un exemplu bun pentru toate ideile afirmate până acum53. Rezumând, percepția ineficienței și exprimarea nemulțumirii de către mase au fost cele mai semnificative din Uniunea Europeană începând cu anii șaptezeci. Cu trecerea timpului
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
social-democrații. Dar acest lucru s-a datorat contextului favorabil dezancorarii, marcat de dispariția anumitor condiționari și apariția unor factori stimulativi. În ordine cronologică, primul factor a fost păstrarea, în memoria colectivă, a fascismului. De la nașterea sa la mijlocul anilor patruzeci, democrația italiană s-a bucurat de o legitimitate indirectă, ca răspuns (împărtășit de majoritatea forțelor politice active din Italia) împotriva fascismului și a tot ceea ce a însemnat acesta în termeni de dezastru național. Timp de mulți ani, amintirea fascismului a avut un
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
în PDS (la începutul anilor nouăzeci), existența acelui tip de anticomunism nu mai avea sens. Alegătorii moderați au fost liberi să-și exprime, fără teamă, toată nemulțumirea, ascunsă ani de zile, manifestând, obligați să voteze pentru DC (reper al democrației italiene până atunci 54). Odată cu cei doi factori indicați mai sus, se evidențiază o secularizare a societății și o de-ideologizare politică, adică două dintre cele mai obișnuite procese de schimbare din întreaga Europa Occidentală, urmate de "dezagregarea" culturii catolice și
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
ideologizare politică, adică două dintre cele mai obișnuite procese de schimbare din întreaga Europa Occidentală, urmate de "dezagregarea" culturii catolice și de declinul radicalizării conflictelor. Toate acestea au sfârșit prin a slăbi "ancora" partinică, atât de importantă pentru înțelegerea consolidării italiene. Articularea unei societăți civile din ce în ce mai complexe și mai autonome, multiplicarea centrelor decizionale cruciale, importanța crescândă a Uniunii Europene și a deciziilor luate la aceste reuniuni (în special după Actul Unic din 1987, și, mai ales, după intrarea în vigoare a
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
de o practică continuă a "subguvernării", facilitată de existența unui sector economic public foarte dezvoltat. În noua situație, o criză economică prelungită a declanșat o criză a întregului sistem clientelar și a slăbit astfel o altă "ancoră" majoră a consolidării italiene. Ca rezultat, noi grupuri și mișcări -"Liga de Nord", "Mișcarea referendumului" (a lui Segni), verzi, neocomuniști etc. - au găsit mai multe oportunități pentru a atrage simpatizanți și votanți anterior atașați "ancorelor" partinice și clientelare tradiționale. Al treilea factor stimulativ, rezultatul
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
factor stimulativ, rezultatul referendumului din aprilie 1993 (privind legea electorală pentru Camera Deputaților), a subliniat existența unei cereri de schimbare (în sensul realizării unei formule majoritare). S-a sperat că o astfel de soluție ar îmbunătăți eficiența instituțională a democrației italiene. Referendumul a avut ca efect punerea în mișcare a mecanismului "rezultatelor așteptate". De fapt, dacă socialiștii au fost "loviti mortal" de investigațiile privind corupția, creștin-democrații a fost doar parțial "raniți", deși au rămas divizați pe plan intern (să nu omitem
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
unul dintre liderii lor, Mario Segni, a fost printre principalii promotori ai referendumului). Mecanismul a fost evident în cazul DC-ului. De fapt, după aprobarea legii electorale, în august 1993, anticipând un impact bipolarizant, partidul tradițional de centru al democrației italiene s-a divizat în cinci segmente (dovadă clară a tendințelor existente în acel moment), aflate în căutarea unui spațiu la dreapta (lângă noul partid moderat, Forza Italia) sau la stânga (lângă moștenitorul vechiului PCI). Un amalgam complex de constrângeri, diminuate treptat
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
cazurile ilustrate mai sus, legitimarea politică se împletește cu alte legitimări și este (sau în mare parte) inclusivă. Ea prezintă, de asemenea, trei elemente specifice. Primul element este perceperea extrem de negativă a experienței autoritare anterioare, mai negativă decât în cazul italian și grec (în experiența spaniolă și portugheză evaluarea a fost în mare parte absentă) și acest fapt are loc mai degrabă la nivelul elitelor decât la cel al maselor (Morlino, 1998: 118). Al doilea este decizia fermă a elitelor de
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
menționa anumite atitudini culturale, răspândite la nivel de masă în diferite țări din sudul Europei, America Latină sau chiar Europa de Est - mai ales la clasa antreprenorială - conform cărora legile, fiind obstacole în calea realizării propriilor interese, nu trebuie respectate: o binecunoscută zicală italiană este fatta la legge, trovato l'inganno, adică "fiecare lege are o portiță de scăpare". Pe scurt, o analiză empirică a statului de drept (într-o țară democratică) ar trebui să fie efectuată cu atenție, datorită existenței unor tendințe contradictorii
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
la varii forme de protest (greve, demonstrații). Mai presus de toate, legitimitatea scăzută determină democrațiile contestate să adopte măsuri de autoapărare, care au de obicei un impact negativ asupra libertății din aceste țări. Experiența mișcărilor teroriste și reacțiile regimurilor democratice italian și german ilustrează foarte bine acest subiect. Există democrații în care sunt limitate, din ce în ce mai mult, drepturile sociale și dreptul politic prin excelență (votul) decizii luate de oligarhiile de partid, după cum există democrații în care informația este monopolizată de un singur
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
va fi tratată în capitolul următor. Nu se va aborda, însă, problema indicatorilor privind calitatea democrației, nu doar din cauza abundenței literaturii (să-i cităm doar pe Weir și Beetham, 1999, cu privire la cazul englez, Della Porta și Morlino, 2001, privind situația italiană, Altman și Perez-Linan, 2001, Lijphart, 1999, Foweraker și Krznaric, 2000), dar și datorită faptului că strategia de cercetare calitativ-cantitativă abordată aici ar necesită o detaliere a analizei cazurilor individuale în scopul de a justifica în mod satisfăcător variabilele utilizate. Concluzii
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
regimurile autoritare sunt (frecvent) transpuneri instituționale ale coalițiilor conservatoare (v. cap. 2), acest tip de moștenire este cel mai des întâlnit. Există, de asemenea, regimuri mai inovatoare sub aspect instituțional. Acestea sunt regimuri cu caracteristice totalitare, cum ar fi fascismul italian sau regimul militar din Chile. Dintr-un punct de vedere empiric, al doilea tip de moștenire, care are rădăcini istorice profunde, se consideră a fi autoritar în cazul în care a fost susținut prin deciziile și politicile regimului autoritar anterior
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
care l-a precedat. În acest sens, arhitecții democratizărilor percep clar nevoia de a diferenția noul regim de cel anterior. Această reacție specifică duce la o oarecare discontinuitate, fiind o formă de "moștenire". Un bun exemplu este reprezentat de Constituția italiană. După cum se poate observa din discuțiile din cadrul comisiei care a elaborat Constituția, numeroase propuneri și decizii reprezintă încercări de a contura instituții guvernamentale diametral opuse regimului fascist. Rezultatul a fost rolul important atribuit Parlamentului față de Guvern, ceea ce a condus la
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
comparativi (perioadă în care nu a avut loc activarea unor instituții autoritare de socializare). În ceea ce privește "inovarea" instituțională, Portugalia și Chile sunt caracterizate ca fiind sisteme extrem de inovatoare. Interesant este că, în ambele cazuri, a existat o asemănare periodică cu fascismul italian (un alt caz în care există o puternică inovație). Chiar și în Spania și Brazilia există regimuri destul de inovatoare, deși, în termeni comparativi, gradul de inovare este mai mic; în ambele cazuri constatăm, o dată în plus, că durata produce o
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]