21,448 matches
-
În 1991, datorită unei rate a natalității net superioare (de 11 ori mai mare decât cea din comunitățile sârbă și croată), cei 1.728.000 de albanezi din Iugoslavia reprezentau 16,6% din populația Serbiei. Majoritatea albanezilor iugoslavi trăiau În provincia autonomă Kosovo din Serbia, unde reprezentau 82% din populația locală; alături de ei trăiau doar 194.000 de sârbi, care aveau cele mai bune slujbe și locuințe, precum și alte privilegii sociale. Pentru naționaliștii sârbi, Kosovo avea o semnificație istorică: era ultima
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
constituente exista un echilibru atent calculat, asigurat mai Întâi de figura charismatică a lui Tito și apoi de președinția prin rotație. În martie 1989, Miloševiæ a trecut la desființarea acestui aranjament. El a forțat adoptarea unui amendament constituțional prin care provinciile Kosovo și Vojvodina, până atunci autonome, erau „integrate” În Serbia, dar Își păstrau cele două locuri În cadrul președinției federale. De acum Înainte, În orice dispută Serbia putea conta pe patru dintre cele opt voturi federale (Serbia, Kosovo, Vojvodina și docila
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aceleași probleme insolubile care le dăduseră dureri de cap lui Woodrow Wilson și colegilor lui la Versailles, cu 70 de ani În urmă. Catalizatorul, cum anticipaseră mulți, a fost Kosovo. În anii ’80 au avut loc, mai ales În capitala provinciei, Priština, demonstrații și proteste sporadice ale albanezilor față de felul cum Îi trata Belgradul. Instituțiile le-au fost desființate, liderii lor și-au pierdut slujbele, iar traiul zilnic le-a fost afectat de reguli aspre de menținere a ordinii și, din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
durat zeci de ani, dar astăzi, pe câmpul de luptă din Kosovo, putem spune că lucrurile s-au schimbat”. Câteva luni mai târziu, În urma unor ciocniri sângeroase Între poliție și demonstranți, soldate cu morți și răniți, Serbia a dizolvat Adunarea provinciei Kosovo, plasând regiunea sub controlul direct al autorităților de la Belgrad. Evenimentele din sudul țării afectau direct deciziile luate În republicile din nord. Deși soarta albanezilor le stârnea cel mult o compasiune moderată, Zagrebul și Ljubljana erau Îngrijorate de ascensiunea autoritarismului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
legat de o serie de eșecuri și politicienii naționaliști din Belgrad Îi reproșau compromisul cu „dușmanii”Serbiei, Miloševiæ a revenit la Kosovo. În primăvara anului 1997, raportorul ONU pentru drepturile omului din regiune, Elisabeth Rehn, semnala un dezastru iminent În provincia Kosovo: Belgradul persecuta majoritatea albaneză, respingând toate solicitările de autonomie teritorială și refuzând populației locale până și minima reprezentare instituțională. Dincolo de conducerea batjocorităși neputincioasă a moderatului Ibrahim Rugova, tinerii albanezi (sprijiniți moral și militar de Albania) renunțau treptat la rezistența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tardivă În cazul precedent. În iunie 1998, Tribunalul pentru Crime de Război de la Haga a stabilit că sub jurisdicția sa intră și crimele comise În Kosovo (procurorul-șef Louise Arbour a susținut că, prin amploarea și natura lor, conflictele din provincie reprezentau, În termenii dreptului internațional, un război) și, pe 19 iulie, Senatul american i-a Îndemnat pe oficialii de la Haga să-l pună sub acuzare pe Miloševiæ pentru „crime de război, crime Împotriva umanității și genocid”. Plauzibilitatea acestor capete de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Serbia. Poate că impasul nu ar fi fost depășit dacă Belgradul nu ar fi supralicitat la Începutul anului 1999cu o serie de măceluri brutale: mai Întâi, pe 15 ianuarie, În satul Racak din sudul enclavei, apoi, În martie, În toată provincia Kosovo. Atacul de la Racak, În care au murit 45 de albanezi (dintre care 23 se pare că au fost executați), a declanșat În sfârșit - precum masacrul din piața Sarajevo - reacția comunității internaționale 11. După negocieri zadarnice la Rambouillet Între Madeleine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iugoslavă și cultul martirilor sârbi), rezultatul final nu era greu de anticipat. Pe 9 iunie, Belgradul a acceptat să Își retragă trupele militare și poliția din Kosovo, NATO și-a Încetat atacurile, iar Națiunile Unite au dispus ocuparea „temporară” a provinciei de către KFOR, o forță internațională de menținere a păcii coordonată de NATO. Ocupația provinciei Kosovo a marcat sfârșitul unui ciclu de războaie iugoslave lung de un deceniu - și Începutul sfârșitului pentru Miloševiæ. Ultimul și cel mai devastator eșec al proiectului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iunie, Belgradul a acceptat să Își retragă trupele militare și poliția din Kosovo, NATO și-a Încetat atacurile, iar Națiunile Unite au dispus ocuparea „temporară” a provinciei de către KFOR, o forță internațională de menținere a păcii coordonată de NATO. Ocupația provinciei Kosovo a marcat sfârșitul unui ciclu de războaie iugoslave lung de un deceniu - și Începutul sfârșitului pentru Miloševiæ. Ultimul și cel mai devastator eșec al proiectului naționalist sârb Îi subminase definitiv credibilitatea. La alegerile prezidențiale din septembrie 2000, el a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau patologice, ca În cazul vecinilor mai puțin norocoși (În această privință, comparația dintre Ungaria și România este grăitoare). și desigur că miracolele transfomării economice care erau palpabile În anumite capitale - Praga, Varșovia sau Budapesta - nu au fost egalate În provinciile mai Îndepărtate. Ca Întotdeauna, adevăratele granițe din Europa Centrală și de Est nu se aflau Între țări, ci Între centrele urbane prospere și zonele rurale oropsite. Mai revelatoare decât diferențele dintre experiențele statelor foste comuniste sunt similitudinile dintre ele. La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
relativă al celorlalți? Beatrice Webb (1925) Dispoziția scizionară a anilor ’90 nu se limita la țările din fostul bloc comunist. În Vest se manifesta aceeași dorință de eliberare din strânsoarea centralizării sau de a scăpa de grija concetățenilor nevoiași din provinciile Îndepărtate. Din Spania până În Marea Britanie, unitățile teritoriale În vigoare din Europa Occidentală au suferit o descentralizare administrativă considerabilă, deși toate au păstrat În linii mari forma unui stat național convențional. În anumite locuri, această tendință centrifugă apăruse deja cu decenii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1993, Catalonia, una dintre cele 17 regiuni spaniole, aducea țării o cincime din PIB. Mai mult de un sfert din investițiile străine În Spania luau calea Cataloniei, majoritatea ajungând În Înfloritoarea capitală Barcelona; venitul pe cap de locuitor În această provincie era de 20 de ori mai mare decât media națională. Independentă, Catalonia ar fi fost una dintre cele mai prospere țări de pe continentul european. Identitatea specific catalană s-a conturat În parte și dintr-o nemulțumire (ușor de exploatat) cu privire la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ori mai mare decât media națională. Independentă, Catalonia ar fi fost una dintre cele mai prospere țări de pe continentul european. Identitatea specific catalană s-a conturat În parte și dintr-o nemulțumire (ușor de exploatat) cu privire la sumele masive pe care provincia trebuia să le verse la vistieria țării, conform Fondului de Compensare Interteritorială Înființat În 1985 pentru ajutorarea regiunilor sărace din Spania. Dar Catalonia - ca și țara Bascilor, Galicia, Navarra și alte provincii autonome care căpătaseră curaj - a avut și foloase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ușor de exploatat) cu privire la sumele masive pe care provincia trebuia să le verse la vistieria țării, conform Fondului de Compensare Interteritorială Înființat În 1985 pentru ajutorarea regiunilor sărace din Spania. Dar Catalonia - ca și țara Bascilor, Galicia, Navarra și alte provincii autonome care căpătaseră curaj - a avut și foloase de pe urma destrămării identității „spaniole”. Franco exploatase până la epuizare gama tradițională de elemente naționaliste În elementele ei clasice (gloria imperiului, onoarea armatei, autoritatea Bisericii) și, după căderea lui, cei mai mulți spanioli erau sătui de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ci succese regionale pe un continent regionalizat. Dar În locul lor a apărut o formă mai periculoasă de separatism regional. Din 1970, prin aplicarea Întârziată a unei prevederi din Constituția postbelică, Italia a fost Împărțită În 15 regiuni, pe lângă cele cinci provincii autonome (Sicilia, Sardinia și cele trei districte de frontieră). Precedentul istoric era serios: Piemontul, Umbria sau Emilia aveau argumente istorice cel puțin la fel de solide ca Galicia sau Catalonia și, chiar dacă distincțiile lingvistice regionale atât de frapante cu câteva decenii În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săraci și subvenționați din sud pe care Îi disprețuia Liga. Așadar, dincolo de aceste antipatii reciproce și de iluziile susținătorilor mai temerari ai lui Bossi, nu s-a pus vreodată serios problema ca Italia să se scindeze sau ca vreuna dintre provincii să devină independentă. Aproape același lucru s-a Întâmplat În Franța, unde Mitterrand a realizat o descentralizare administrativă limitată și a inițiat tentative incoerente de dispersare a instituțiilor și a resurselor În provincii. Dintre unitățile regionale nou-apărute În Franța, nici măcar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să se scindeze sau ca vreuna dintre provincii să devină independentă. Aproape același lucru s-a Întâmplat În Franța, unde Mitterrand a realizat o descentralizare administrativă limitată și a inițiat tentative incoerente de dispersare a instituțiilor și a resurselor În provincii. Dintre unitățile regionale nou-apărute În Franța, nici măcar Alsacia sau zona bascilor francezi nu au dat semne că vor să se desprindă de Paris, În ciuda identității lor istorice distincte. Numai În insula Corsica a apărut o mișcare separatistă, bazată pe un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
adepți. Specificul Franței este că, În vreme ce politicienii și comentatorii din toată Europa exaltau acum, cel puțin formal, autonomia și guvernarea locală, la Paris orice zvâcnire de separatism regional provoca pe tot spectrul politic un val de dispreț neoiacobin. În plus, provinciile franceze cu cel mai pronunțat caracter distinct - Bretania, de pildă, sau munții depopulați din nordul regiunii Languedoc - erau și cele mai dependente, de zeci de ani, de mărinimia guvernului. Totul, de la cheltuieli de infrastructură pentru liniile ferate de mare viteză
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ardentă de a rămâne cu orice preț În Regatul Unit. Tragedia „problemelor” irlandeze s-a născut din obiectivele identice, dar de semn contrar ale radicalilor din ambele tabere: IRA Provizorie căuta să expulzeze trupele britanice din Ulster și să reunească provincia cu Irlanda independentă și catolică; unioniștii protestanți și voluntarii lor paramilitari urmăreau cu Îndârjire să Închidă gura „papistaștilor” și să prelungească sine die legătura de trei sute de ani cu Londra (vezi capitolul XIV). Dacă În ultimii ani ai secolului XX
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o națiune modernă și dinamică Încătușată Într-un stat anacronic și disfuncțional. Aceste două fațete ale identității flamande autoatribuite - minoritate lingvistică persecutată și dinam economic frustrat - erau acum inseparabile În discursul separatiștilor: chiar și după ce vechile nedreptăți au dispărut, iar provinciile de limbă olandeză din nord foloseau de mult propria limbă În instituțiile publice, amintirea resentimentelor și a disprețului s-a combinat pur și simplu cu noile preocupări, dând dezbaterilor politice din țară o intensitate - și un venin - pe care temele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tabere. Două regiuni, Flandra și Valonia, sunt practic unilingve, cu excepțiile menționate. Regiunea capitalei Bruxelles a fost declarată oficial bilingvă, deși cel puțin 85% din locuitori vorbesc franceza. Pe lângă comunitățile regionale și lingvistice, Belgia a mai fost Împărțită În zece provincii (cinci În Flandra și cinci În Valonia). Acestea au primit, la rândul lor, funcții administrative și guvernamentale. Dar, În urma multiplelor revizuiri ale Constituției, cea mai mare parte a autorității a fost atribuită regiunii (În materie de urbanism, mediu, economie, lucrări
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sfârșitul secolului, „Belgia” era o entitate eminamente formală. Intrând În țară pe șosea, călătorul abia sesiza indicatorul inscripționat ca o scuză cu un minuscul „België” sau „Belgique”. Dar nu putea să nu remarce afișul colorat care Îl informa În ce provincie a intrat (Liège, să spunem, sau West-Vlaanderen) și În nici un caz panoul (În olandeză sau franceză, dar nu În ambele limbi) care Îl anunța că se află În Flandra sau Valonia. Rânduielile convenționale păreau inversate: granițele internaționale ale țării erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Per Gahrton, reprezentant al Partidului Ecologist În parlamentul suedez și adversar feroce al intrării În UE, reflecta Îngrijorarea multor suedezi: „Aceasta e ziua În care Riksdag a hotărât să transforme Suedia dintr-o națiune independentă Într-un soi de provincie a unei superputeri În expansiune și să devină el Însuși, dintr-un corp legislativ, un biet consiliu consultativ”. Mulți nordici Împărtășeau sentimentele lui Gahrton, inclusiv unii dintre cei care votaseră pentru aderare. Chiar și membrii elitei politice și de afaceri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
el urcase la 17%. În alegerile din octombrie 1994, PL zguduia cercurile politice vieneze atingând 23%, la o distanță de doar patru procente de Partidul Popular, care guvernase țara În primii 25 de ani după război și care domina Încă provinciile rurale ale Austriei. Dar și mai de rău augur era faptul că Haider păcălise o mare parte a electoratului de orientare tradițional-socialistă, ce era clasa muncitoare vieneză. Acest lucru nu trebuia să surprindă pe nimeni, având În vedere că (după cum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o limbă pe care nu o mai vorbea aproape nimeni) era pentru nație un handicap riscant. Studenții de la Universitatea din Amsterdam făceau acum cursuri În engleză și până și cel mai mărunt angajat la bancă dintr-un târg danez de provincie trebuia să poată efectua fără probleme o tranzacție În limba engleză. Din fericire, În Danemarca și Olanda, ca În multe țări europene mici, studenții și funcționarii deopotrivă erau de mult fluenți (sau cel puțin Înțelegeau perfect limba), fiindcă emisiunile TV
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]