KorAP: Find »[drukola/base=zâmbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...848 849 850 ...945 >

23,608 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

în șoaptă, Aglaia, uitându-se la el și trăgându-l cu naivitate de mână. El își întoarse capul spre ea, o privi, se uită în ochii ei negri, a căror scânteiere din clipa aceea era inexplicabilă pentru el, încercă să zâmbească, dar, deodată, ca și cum ar fi uitat fulgerător de existența ei, își îndreptă iar ochii spre dreapta și începu să urmărească iarăși extraordinara lui nălucire. În clipa aceea, Nastasia Filippovna trecea chiar pe lângă scaunele domnișoarelor. Evgheni Pavlovici continua să-i povestească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
nimic. Însă Aglaia devenise neobișnuit de calmă și pe drum făcu doar observația că aleargă cu toții cam prea tare. O dată privi peste umăr și îl văzu pe prinț, care le călca pe urme. Remarcând eforturile lui de a le ajunge, zâmbi ironic și nu mai întoarse capul spre el. În sfârșit, foarte aproape de casă, îl întâlniră pe Ivan Feodorovici, care venea din direcția opusă, de-abia sosit de la Petersburg. Imediat, de la primele cuvinte, se interesă de Evgheni Pavlovici. Dar soția trecu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
a stat aici. Se făcuse târziu, se lăsase întunericul. Deodată, pe terasă intră Aglaia; părea calmă, deși era puțin palidă. Văzându-l pe prinț, pe care „evident, nu se aștepta“ să-l găsească aici pe scaun, în colț, Aglaia îi zâmbi parcă nedumerită. — Ce faci dumneata aici? întrebă ea, apropiindu-se de el. Încurcat, prințul îngăimă ceva și sări de pe scaun, dar Aglaia se așeză imediat pe scaunul de alături, așa că și el își reluă locul. Îi aruncă o privire rapidă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
foarte tare? — Cred că m-aș teme... foarte mult. — Serios? Deci, ești laș? — N-nu; poate că nu. Laș e cel care se teme și fuge; dar cel care se teme și nu fuge încă nu e laș, spuse prințul zâmbind, după câteva clipe de gândire. — Și n-ai fugi? Poate că n-aș fugi, râse, în cele din urmă, prințul de întrebările Aglaiei. Chiar dacă-s femeie, nici eu n-aș fugi, observă ea aproape supărată. De altminteri, îți râzi de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
câteva clipe. — Două cuvinte, șopti altă voce la cealaltă ureche a prințului și o altă mână îl luă de braț din partea cealaltă. Cu uimire, prințul remarcă o figură teribil de ciufulită, roșie la față, care îi făcea cu ochiul și zâmbea, recunoscându-l în aceeași clipă pe Ferdâșcenko, apărut Dumnezeu știe de unde. Nu l-ați uitat pe Ferdâșcenko? întrebă acesta. — De unde ați apărut? strigă ușor prințul. — Se căiește! strigă Keller, apropiindu-se în fugă. S-a ascuns, n-a vrut să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
s-ar putea să fie? Doar e foarte important în acest caz, se interesă Evgheni Pavlovici. — E blestemată, blestemată, cu siguranță e blestemată! întări Lebedev cu frenezie. — Nu te grăbi, Lebedev, dimineața ești mult mai bun la suflet, observă Ptițân zâmbind. — În schimb seara sunt mai sincer! Seara sunt mai cordial și mai sincer! se răsuci, înfierbântat, Lebedev spre el. Mai simplu și mai precis, mai cinstit și mai respectabil și, deși astfel mă descopăr în fața domniilor voastre, mă doare-n cot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
piele și-ți săreau în ochi barba lui căruntă, cele două medalii pentru donații. Începea posomorât și aspru, în fața lui se înclinau generalii și doamnele leșinau, pe când ăsta încheie pomenind de gustări! E ceva nemaipomenit! Ascultându-l pe general, Ptițân zâmbea și părea că are de gând să-și ia pălăria, însă parcă nu se putea hotărî sau își uita mereu intenția. Încă înainte ca toți să se fi ridicat de la masă, Ganea încetase brusc să bea și împinsese din fața lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
să mai rămână. Prințul nu băuse decât două sau trei cupe care doar îl înveseliseră puțin. Ridicându-se de la fereastră, își încrucișă privirea cu Evgheni Pavlovici, își aminti de explicația pe care urma s-o aibă cu el și îi zâmbi binevoitor. Evgheni Pavlovici dădu din cap spre el și deodată arătă spre Ippolit, pe care îl privea cu atenție în momentul acela. Întins pe canapea, Ippolit dormea. — Ia spuneți-mi, prințe, la ce bun s-a băgat băiatul ăsta în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
cele din urmă, își dăduse seama că „nu s-a terminat totul“, că încă nu s-a luminat de ziuă, că musafirii s-au ridicat de la masă numai pentru gustare și că nu s-a încheiat decât sporovăiala lui Lebedev. Zâmbi și pe obrajii lui începu să joace roșeața tuberculozei, sub forma unor pete vii. — Văd că mi-ați numărat și minutele cât am dormit, Evgheni Pavlovici, continuă el ironic. Toată seara m-ați fixat din priviri, am văzut eu... A

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
tremure și poticnindu-se la fiecare cuvânt, că am putut să vă provoc un sentiment de răzbunare personală și... regret că v-am chinuit cu acest delir (arătă spre manuscris), de fapt, regret că nu v-am chinuit de tot... (zâmbi prostește). V-am chinuit, Evgheni Pavlovici? sări el, brusc, cu întrebarea la acesta. V-am chinuit sau nu? Răspundeți-mi! — Textul a fost cam lung, dar altfel... Spuneți totul! Măcar o dată în viața dumneavoastră renunțați la minciună! îi porunci, tremurând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
greșeală teribilă citindu-le acest caiet! rosti Ippolit, privindu-l pe Evgheni Pavlovici cu o expresie subită de încredere, de parcă i-ar fi solicitat un sfat prietenesc. Situația e ridicolă, dar... zău, nu știu ce să vă sfătuiesc, îi răspunse Evgheni Pavlovici, zâmbind. Ippolit îl privi sincer în ochi, îl fixă câteva clipe, tăcut. S-ar fi putut crede că avea momente când era în transă. Nu, dați-mi voie, ce mai manieră a adoptat, zise Lebedev, „mă împușc, cică, în parc, ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
lui, domnule Lebedev, o să vi-l arate; dar numai cu condiția ca mâine, de cu dimineață, când plec la Petersburg, să-mi dați pistolul înapoi. Mă auziți? O fac pentru prinț, nu pentru dumneavoastră. — Așa-i mai bine! spuse Lebedev zâmbind sarcastic. Înșfăcă cheia și dădu fuga în camera alăturată. Kolea se opri, vru să facă o remarcă, însă Lebedev îl trase după el. Ippolit îi privea pe musafirii care râdeau. Prințul observă că dinții îi clănțăneau, ca și cum l-ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
gând să mă otrăvesc și asta să le-o scriu părinților într-o scrisoare, îmi imaginam cum o să fiu întinsă în sicriu și toți vor plânge deasupra mea, învinuindu-se singuri că au fost atât de cruzi cu mine... De ce zâmbești iar? adăugă ea repede, încruntându-și sprâncenele. La ce te gândești în sinea dumitale când visezi de unul singur? Poate îți imaginezi că ești feldmareșal și că l-ai învins pe Napoleon! — La asta, pe cuvânt de onoare, mă gândesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
doi ani am citit în ciuda lor două romane de Paul de Kock ca să aflu tot. Cum a auzit asta, maman mai că n-a leșinat. Deodată, prințului îi trecu prin cap o idee ciudată. O privi fix pe Aglaia și zâmbi. Nici măcar nu-i venea să creadă că o are în fața lui pe domnișoara aceea arogantă care cândva îi citise cu atâta mândrie și impertinență scrisoarea lui Gavrila Ardalionovici. Nu putea înțelege cum de această frumoasă trufașă, severă, poate fi un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
față de dumneata, Lebedev, sunt îngrozitor de alarmat; spune-mi, doar încă... într-un cuvânt, spui singur că încă îl mai bănuiești pe domnul Ferdâșcenko? — Păi pe cine altul? Pe cine să mai bănuiesc, sincere prinț? își împreună iarăși, înduioșător, mâinile Lebedev, zâmbind cu umilință. Prințul se încruntă și se ridică în picioare. — Vezi dumneata, Lukian Timofeici, o greșeală ar fi îngrozitoare. Acest Ferdâșcenko... n-aș vrea să-l vorbesc de rău... dar acest Ferdâșcenko... adică, cine știe, ar putea să fie chiar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ține să fie un Rotschild și nu își propune un asemenea scop. „Dacă ești cămătar, atunci fii până la capăt, stoarce-i pe oameni, bate monedă din ei, fii tare de fire, fii rege al iudeilor!“ Ptițân era modest și blând; zâmbea doar, însă odată a găsit cu cale să aibă o explicație serioasă cu Ganea, ceea ce a și făcut chiar cu oarecare demnitate. I-a demonstrat că nu face nimic necinstit și că degeaba acesta spune că-i jidan; că n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
și ieși din camera ei abia la ora ceaiului, când era așteptat prințul. Ea îl aștepta cu înfiorare și, când acesta își făcu apariția, mai că nu o apucă o criză de isterie. Și prințul intră sfios, aproape la nimereală, zâmbind ciudat, privindu-i pe toți în ochi și parcă întrebându-i ceva, întrucât Aglaia nu era în încăpere, ceea ce îl făcu pe loc să se sperie. În seara aceea se adunaseră numai ai casei, nu era de față nici un străin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ciudat, bătându-se în piept și învinovățindu-se de ceva... — Am primit... am primit răsplata pentru trădarea și mârșăvia mea... O scatoalcă am primit! încheie el, în sfârșit, tragic. — O scatoalcă? De la cine?... Și așa de dimineață? — Așa de dimineață? zâmbi sarcastic Lebedev. Timpul nu înseamnă nimic... chiar și pentru o răsplată fizică... dar eu o scatoalcă morală... am primit... morală, nu fizică! Se așeză brusc fără multă ceremonie și începu să povestească. Relatarea lui era foarte incoerentă; prințul dădu să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Nastasiei Filippovna? Prostii! strigă prințul. — Au mai fost scrisori, unele nu pentru ea, ci pentru Rogojin, ceea ce-i totuna... și chiar pentru domnul Terentiev persoana cu litera „A“ mi-a înmânat odată o scrisoare ca să i-o transmit, spuse Lebedev zâmbind și făcându-i prințului cu ochiul. Deoarece sărea des de la una la alta și uita despre ce începea să vorbească, prințul tăcu, dorind să-l lase să spună totul până la capăt. Totuși era extrem de neclar: scrisorile circulau prin intermediul lui sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
dar se întoarse din nou, ajunse în vârful picioarelor până în mijlocul camerei și iar începu să facă semne cu mâinile, arătând cum trebuie deschisă scrisoarea; însă nu avu curajul să-și rostească sfatul de-a dreptul, în vorbe; apoi ieși, zâmbind ușor și blând. Prințului îi fusese extrem de greu să asculte toate acestea. Din toate, ieșea în evidență un fapt important și extrem: că Aglaia era foarte alarmată, foarte nehotărâtă și foarte chinuită de ceva („de gelozie“, șopti prințul în sinea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
idiot cu totul (ha-ha!). De altfel... de altfel, m-ați văzut atunci... Și cum se face că nu-mi aduc aminte de dumneavoastră? Deci... ah, Dumnezeule, chiar i-ați fost rudă lui Nikolai Andreici Pavlișcev?“ — Vă a-si-gur, spuse Ivan Petrovici, zâmbind și măsurându-l cu ochii pe prinț. — O, n-am spus-o pentru că m-aș... îndoi... și la urma urmei, s-ar putea îndoi cineva de asta (he-he!)... câtuși de puțin?... Adică măcar cât de puțin?! (He-he!) Am vrut să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-l alătura grupului lor, adică al prințului N., aflat în preajma doamnei Belokonskaia. Și iată că, de îndată ce prințul începuse să vorbească, toate se îngrijoraseră și mai tare. — Aveți dreptate, era un om extraordinar, rosti Ivan Petrovici grav, încetând deja să mai zâmbească. Da, da... a fost un om minunat! Minunat și demn, adăugă el după o mică pauză. Demn chiar, s-ar putea spune, de tot respectul, adăugă el și mai grav după cea de-a treia pauză. Și... și... e chiar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ai ajuns. Dar nu te teme să vorbești. Domnii aceștia au văzut oameni și mai excentrici decât tine, n-ai cum să-i uimești. Iar tu nici nu ești cine știe ce ciudat, doar că ai spart vaza și ne-ai speriat. Zâmbind, prințul o ascultă. Apoi îl întrebă deodată pe bătrânel: — Nu-i așa că dumneavoastră i-ați salvat de la deportare, acum trei luni, pe studentul Podkumov și pe funcționarul Șvabrin? Bătrânelul chiar roși puțin și mormăi că ar trebui să se calmeze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ales că chibzuiesc. Dar acum e mai bine să vorbesc. Am deschis discuția tocmai pentru că mă priviți atât de frumos; aveți un chip admirabil! Ieri i-am dat cuvântul meu Aglaiei Ivanovna că voi tăcea toată seara. — Vraiment? * făcu bătrânelul zâmbind. — Dar uneori cred că nu am dreptate să cred așa: sinceritatea e mai importantă decât gesticulația, nu-i așa? Nu-i așa? — Uneori. — Vreau să explic totul, totul, totul! O, da! Credeți cumva că sunt utopist? Ideolog? O, nu, zău

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
cred așa: sinceritatea e mai importantă decât gesticulația, nu-i așa? Nu-i așa? — Uneori. — Vreau să explic totul, totul, totul! O, da! Credeți cumva că sunt utopist? Ideolog? O, nu, zău, ideile mele sunt foarte simple... Nu mă credeți? Zâmbiți? Să știți că uneori sunt ticălos, deoarece îmi pierd credința; adineaori veneam încoace și mă gândeam: „Cum voi intra în vorbă cu ei? Cu ce cuvânt să încep ca să înțeleagă măcar cât de cât?“ Mi-era frică, dar pentru dumneavoastră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]