9,442 matches
-
mutații, echivalări neașteptate și divorțuri senzorial-conceptuale, amputări, puneri în paranteză, extrapolări, dizolvări în anarhetip, circuite și scurtcircuite ale sensului, oximoroane devastatoare, ulcerații ale logicii, reduceri la derizoriu și caricatural, lichefieri, dar și jivrări stilistico-retorice, într-un carnaval nesfârșit nu al ficțiunii artistice, ci al ficționării conceptelor. Omul devine captiv al simbolului, fiindu-i indiferent că viața se scurge în gândirea despre viață, că sufletul alveolează nu starea, ci interpretarea. Iată-mă pe mine captivul situației arhetipale descrise de Sadoveanu. Elemente comune
Diagnostic by Mirel Cană () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1368_a_2725]
-
samurailor s-a vândut în peste 120 de milioane de exemplare în Japonia, și se observă ușor de ce. Ar trebui să se vândă bine și la noi.” — Publishers Weekly „Musashi, deși se bazează pe personaje reale, este o operă de ficțiune istorică, prezentând o versiune idealizată a trecutului, care le dă cititorilor japonezi posibilitatea să se simtă înnobilați de moșenirea lor, iar pe cititorii occidentali îi ajută să înțeleagă cum ar dori să se vadă japonezii pe ei înșiși. (...Ă Prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
ani, de la 16 până la 18, numele meu a fost trecut pe o listă și votat printre membrii supleanți ai UTC. Ca obligație, acest lucru nu presupunea nimic. Am fost anunțat că fusesem trecut pe o listă. Până la urmă, era o ficțiune. Erau selectați, dintre secretarii UTC pe licee, cei care erau socotiți reprezentativi din punct de vedere școlar. Nu exista o activitate care să certifice valoarea politică a adolescentului. Era o chestiune strict formală, care nu presupunea participarea la decizia politică
[Corola-publishinghouse/Administrative/2017_a_3342]
-
are să fie revoltătoare. Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gând să și le croiască patrioții; deja a început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre și Marea Neagră, deja, cu ficțiunea și sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme, Vom vedea în curând cum partidul roșu va umplea provincia cu ciracii d-lui C. A
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament și la putere, pe când elementele cuminți și drepte, dezgustate de priveliștea aceasta, nici nu se mai amestecă în viața publică. Și care e urmarea demagogiei? Dezbinare și ură între cetățenii statului, pentru ficțiuni și pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi. Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis: Dacă planeții în vălmășag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi! Ce furtună ar fi. pe mare, cum ar tremura pământul
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
invocă pictori și compozitori celebri (Géricault, Berlioz), adoptă ca laitmotiv ascultarea Simfoniei fantastice. În Inocenții și blidul Satanei autorul romanțează fantezist ultima perioadă a existenței unui poet, Eugen Zimbreanu, în care este identificabil A. E. Baconsky. Ț. apelează uneori la ficțiune și în cărțile de speculație. De pildă, prevestirile spăimoase din Șapte ani apocaliptici (1992), prima parte a unei „trilogii escatologice”, sunt prezentate ca „dezvăluiri” ale unui aventurier al cunoașterii, contele Incapucciato, care ar fi avut privilegiul de a trăi câteva
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290294_a_291623]
-
înțeles și dorea să-i fie confirmat de spiritele alese care puteau scrie și publica. Ion Micu, cu sarcasmul și umorul său denaturat, era, ăhă, departe de determinările eterne ale cititorului de totdeauna, care căuta în artă atât uitarea (căci ficțiunea artistică este, pe un plan desigur superior, un drog), cât și inițierea într-un univers superior, care să-i reamintească verticalitatea noastră în spirit, cum spune Kierkegaard, când viața ne pune adesea în genunchi... Nu, nu voi lucra într-o
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
mai dea greș. M-am dus să revăd filmul. Nici o fisură, totul era clar, limpede, ba chiar înainte de asasinat este prins și arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Troțki, desigur, strecurat atât de sus. Luat ca atare, ca o ficțiune, filmul e bun. Privit ca document de epocă, n-are nici o valoare, fiindcă nu e credibil ca N.K.V.D.-ul, care cunoștea nominal grupul opoziționist din Leningrad, cu toate ramificațiile lui, să nu fi putut pune mâna pe complotiști. În dorința
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
scriu această carte, a fost modelul poeziei tranzitive propus și analizat de Gheorghe Crăciun, în volumul său intitulat În căutarea referinței și dezvoltat în consistentul studiu din 2002, Aisbergul poeziei moderne. 1. Lumea și textul. Considerații preliminare pentru schițarea unei ficțiuni teoreticetc "1. Lumea [i textul. Considerații preliminare pentru schițarea unei ficțiuni teoretice" Plecând de la constatarea că, în ultima vreme, preocuparea pentru dinamica raporturilor dintre realitate și ficțiune, dintre lume și proiecțiile ei imaginare, a căpătat o anvergură considerabilă, intenționez să
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de Gheorghe Crăciun, în volumul său intitulat În căutarea referinței și dezvoltat în consistentul studiu din 2002, Aisbergul poeziei moderne. 1. Lumea și textul. Considerații preliminare pentru schițarea unei ficțiuni teoreticetc "1. Lumea [i textul. Considerații preliminare pentru schițarea unei ficțiuni teoretice" Plecând de la constatarea că, în ultima vreme, preocuparea pentru dinamica raporturilor dintre realitate și ficțiune, dintre lume și proiecțiile ei imaginare, a căpătat o anvergură considerabilă, intenționez să propun în cele ce urmează o reevaluare a literaturii (și în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
2002, Aisbergul poeziei moderne. 1. Lumea și textul. Considerații preliminare pentru schițarea unei ficțiuni teoreticetc "1. Lumea [i textul. Considerații preliminare pentru schițarea unei ficțiuni teoretice" Plecând de la constatarea că, în ultima vreme, preocuparea pentru dinamica raporturilor dintre realitate și ficțiune, dintre lume și proiecțiile ei imaginare, a căpătat o anvergură considerabilă, intenționez să propun în cele ce urmează o reevaluare a literaturii (și în special a poeziei) contemporane din perspectiva unei problematici pe care cei mai mulți critici preferă să o numească
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
împins, începând de pe la jumătatea secolului trecut, de teoriile formaliste și structuraliste, care insistau, după cum se știe, asupra caracterului autonom al literaturii față de realitate, referent, lume. Din acest unghi de vedere, nu ar fi cu totul lipsită de interes nici investigarea „ficțiunii teoretice” înțeleasă nu numai în sensul schițat mai sus, de construct represiv și solipsist, ci și ca aspirație a discursului (a oricărui tip de discurs!) de a redobândi calitatea paradisiacă sau utopică a „fabulei”. Metateoria va fi așadar una dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
lui Matei Călinescu 1 referitoare la tendințele actuale ale scrisului: în timp ce standardele compoziției literare moderniste ar trebui căutate în poezie, în caracterul ei independent și autonom, incompatibil cu transferul lingvistic, cele ale compoziției postmoderne ar fi prin excelență asociate cu ficțiunea și narativul. În epoca actuală, modelul ficțional ajunge așadar să se impună treptat în orice tip de discurs. Mutația este cu atât mai clar marcată în cazul poeziei, cu cât, pentru multă vreme, aceasta a fost identificată exclusiv cu unul
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
înfățișându-ni-se ca un amalgam de elemente disparate, de chipuri, replici, texte, imagini trecute sau prezente, de întâmplări mărunte sau importante, vise, amintiri, obiecte, sentimente, coincidențe, a căror alăturare arareori pare să aibă vreo logică, limita dintre realitate și ficțiune oscilează necontenit. Cu alte cuvinte, nu putem separa cele două teritorii decât prin frontiere trasate în mod arbitrar. Nu este însă mai puțin adevărat că o atare împrejurare (inseparabilă de tendința autorilor contemporani de a denunța mecanismele imitației și arbitrarul
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
lhvqeia), etimologic înrudit cu lethe (!lhvqe), uitarea, era privit în legătură cu viziunile, cu visele, cu justiția ordalică și cunoașterea oraculară 2. Cea mai timpurie teorie artistică, în schimb (desemnată tot prin termenul mimesis), considera arta o reduplicare iluzorie a realității, o ficțiune periculoasă în măsura în care construiește un labirint de oglinzi, de modele și copii, menit să obnubileze adevărul, suprapunându-i o iluzie, o proiecție, mai mult sau mai puțin fantasmagorică. Aceasta este, la o privire superficială, poziția lui Platon, care, după cum știm, în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Cartea a X-a a Republicii, ar trebui luat în discuție, la acest capitol, și Cratylos, dialogul „despre dreapta potrivire a numelor”. Analiza celor două perspective constituie o etapă oligatorie a oricărei tentative de a reevalua frontierele mimesis-ului și ale ficțiunii. După cum am semnalat deja, comentatorii s-au oprit cu precădere asupra celei dintâi, grăbindu-se să tragă concluzia că, de la Platon încoace planează asupra artei suspiciunea inconsistenței, a iluzoriului și, în ultimă instanță, a falsului. Din această perspectivă, este îndreptățită
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
căror lipsă Platon o condamnase”2. În mod similar, Benjamin stăruie asupra importanței „sensului ascuns”3 (e#n u#ponoivaiz), stabilind totodată o distincție importantă, aceea între adevărul nemijlocit (posibil în cazul numelor) și cel mediat (prin interpretare), în cazul ficțiunii și al celorlalte arte: Recunoașterea implicată de mimesis este fie a ceea ce este adecvat, fie a adevărului sau adecvării ca atare. Avem de-a face, așadar, fie cu recunoașterea faptului că numele ar numi ființa esențială, fie cu aceea a
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
încât nimeni nu poate crede în plauzibilitatea lor. Și tot el, cu ironia inconfundabilă, afirma că adevărul nu ar fi, în ultimă instanță, decât o chestiune de stil2. Dincolo de această insistență asupra categoriei posibilului (și, implicit, asupra virtualităților multiple ale ficțiunii), meritul analizei lui G. Bottiroli constă și în aceea că nu exclude cu totul realul din joc și nici nu încearcă să privilegieze medierea lingvistică, pura convenție. Estetica sa modală se menține echidistantă atât față de teoria referențialistă, cât și de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ultimă instanță, la sintaxa care organizează faptele. Nu de foarte multă subtilitate este nevoie pentru a ne da seama că, dintr-o asemenea perspectivă, poziția privilegiată revine poiesis-ului și, implicit, limbajului sub toate avatarurile sale (logos, mzthos, lexis). Dacă producerea ficțiunii verosimile s-ar afla în centrul demonstrației aristotelice și dacă Poetica nu ar fi altceva decât o naratologie, esențial ar deveni, într-adevăr, aportul medierii lingvistice, al structurării intrigii și, în ultimă instanță, al codului. Dar lucrurile sunt în realitate
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
realul?”3. În „Efectul de realitate” („L’effet de réel”4), de pildă, Barthes, stăruie, după cum știm, asupra prezenței redundante a detaliului insignifiant (barometrul amintit de Flaubert în povestirea sa, Un cœur simple, ușița lui Michelet etc.), pentru a nega ficțiunii literare orice dimensiune referențială. Aceste notații nu ar avea alt rol decât acela „de a întrerupe înaintarea intrigii și de a conota prezența amorfă a realității”5: Reziduurile ireductibile ale analizei funcționale au în comun faptul că denotă ceea ce numim
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Spăriosu care observa că în ultima perioadă mimesis-ul a devenit dintr-un instrument subordonat paradigmei hard (în speță, cunoașterii științifice) un mijloc eficace de a o aservi pe aceasta din urmă paradigmei soft a artei (cu alte cuvinte, ludicului și ficțiunii): În termenii teoriei mele, conform căreia mimesis-ul și jocul constituie deopotrivă instrumente ale unui principiu de putere în cultura occidentală, această schemă descrie în fond deplasarea din interiorul filosofiei și științei, care presupune răsturnarea dialecticii Mitului și Rațiunii, sau „reîntoarcerea
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
premisei „arta imită natura” în „arta/literatura imită alte tipuri de discurs (filosofie, etică, retorică, religie, psihologie, religie ș.a.m.d.)”. E de prisos să menționăm că reciproca este și ea, în egală măsură valabilă, aspirația discursului științific spre statutul ficțiunii fiind o trăsătură din ce în ce mai evidentă în ultima perioadă. Toată lumea pare să fie de acord că o asemenea „nivelare” scoate la lumină un lucru banal, aproape uitat, dar nu lipsit de însemnătate - valoarea literaturii pentru existența umană. În Teoria secundarului 79
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de pildă, că multe texte teoretice sau științifice au tendința de a deveni din ce în ce mai literare, pe măsură ce eficiența lor practică scade. Calitatea paradisiacă sau utopică a literaturii, forța ei centripetă, ar fi detectabilă în chiar această aspirație a discursului spre statutul ficțiunii. În același sens, Matei Călinescu nota că, în anumite contexte, „lectura ficțională și cea non-ficțională devin aproape nediferențiabile”80, adăugând că jocul de-a închipuirea poate fi, la rigoare, provocat la fel de bine de o știre de ziar, de o biografie
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
81. Totodată, în consens cu argumentele aduse de M. Spăriosu în favoarea conceptului de joc (cu un aport crucial în deconstruirea dialecticii Mit/ Rațiune, definitorie pentru gândirea occidentală), Matei Călinescu prezintă în studiul citat câteva dintre modalitățile prin care jocul și ficțiunea se implică reciproc, având aceleași „cadre” (frames), în contrast cu acțiuni sau comunicări „reale”. Pe scurt, am avea de-a face cu o voluntară suspendare a incredulității care să confere simulării (îndeletnicire inofensivă, ineficace și inocentă, prin excelență), aparența seriozității. Pe de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
sa hard nu au întârziat nici ele să apară. Nu puțini au fost aceia care - după cum aminteam ceva mai devreme - au atras atenția că la o (re)lectură atentă Poetica aristotelică dezvăluie modul de funcționare al acelor resorturi care apropie ficțiunea și cunoașterea. Termenul grec mimesthai („a imita” sau „a reprezenta”) implica, se știe, și recunoașterea (anagnorisis), aspect ce ne îndreptățește să presupunem că relația dintre cunoașterea științifică și recunoașterea estetică este mai degrabă una de complementaritate, decât de opoziție sau
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]