2,125 matches
-
din materie pe orbită în jurul unui obiect ceresc central. Acest corp central este în mod tipic o stea tânără, o protostea, o stea pitică albă, o stea neutronică sau o gaură neagră. Forma structurii a luat naștere prin acțiunea forței gravitaționale, atrăgând materialul spre corpul central, diferitele viteze inițiale ale particulelor, care antrenează materialul în formă de disc, și împrăștierea de energie în el, prin viscozitate, antrenând materialul în spirală spre organul central. Împrăștierea de energie antrenează diverse forme de emisiuni
Disc de acreție () [Corola-website/Science/334802_a_336131]
-
mai îndepărtate gigante până la vreo 35 u.a.. Dacă se examinează evoluția acestui sistem planetar se constată că planetezimalele de pe partea interioară a discului trec ocazional în apropierea gigantelor gazoase, iar orbitele lor sunt modificate de către acestea sub efectul asistenței gravitaționale. Planetele interioare se dispersează schimbându-și momentul cinetic cu majoritatea micilor corpuri înghețate pe care le întâlnesc, ceea ce are drept consecință îndepărtarea planetelor spre exterior pentru păstrarea momentul unghiular global al sistemului. Aceste planetezimale se dispersează în același mod în timpul
Modelul de la Nisa () [Corola-website/Science/332453_a_333782]
-
trec rezonanță orbitala 1:2. Această rezonanță le provoacă creșterea excentricității orbitale, fapt care destabilizează întregul sistem planetar. Dispunerea planetelor gigante se modifică rapid și considerabil.Planeta Jupiter deplasează planetă Saturn până în poziția sa actuală, iar această delocalizare provoacă întâlniri gravitaționale reciproce între Saturn și celelalte gigante de gheață (Neptun și Uranus), care sunt propulsate pe orbite mult mai excentrice. Aceste două planete gigante sapă dare în discul exterior, dispersând zeci de mii de planetezimale de pe orbitele lor, altădată stabile, spre
Modelul de la Nisa () [Corola-website/Science/332453_a_333782]
-
dar și partea continentală s-au deplasat cu câțiva metri. Mai mult, gravitația pământului a înregistrat modificări. După cutremurul din Japonia, s-a înregistrat o modificare a gravitației în zona afectată de seism. Specialiștii susțin că a fost rupt câmpul gravitațional. Acest lucru a fost confirmat de către satelitul german Grace, care a făcut astfel de măsurători. Aceste cutremure de magnitudine mare pot fi sesizate din spațiu, pentru că undele sonore transmit vibrații care pot fi receptate în spațiu. Crusta de suprafață a
CUTREMUR. 38 de ani de la seismul din 1977. Sfârșitul unui ciclu-PREVIZIUNI by Crișan Andreescu () [Corola-website/Journalistic/102283_a_103575]
-
evidenței geologice și paleontologice. Conform Modelului standard solar, stele asemănătoare Soarelui ar trebui să-și crească gradual producția de energie pe măsură ce își petrec viața în cadrul secvenței principale stelare, pe măsură ce epuizarea combustibilului fuzionabil crește rata de producție de energie prin compresie gravitațională. Totuși, luminozitatea solară de acum 4 miliarde de ani, având în vedere o concentrație a gazelor de seră din ziua de azi, apa în stare lichidă de la suprafață ar îngheța. Totuși, istoricul geologic de temperatură al Pământului (cu excepția glaciațiunii huroniene
Paradoxul Soarelui slab timpuriu () [Corola-website/Science/334531_a_335860]
-
de aproximativ 5-10% din totalul masei solare, ceea ce ar fi dus la un nivel mai constant de luminozitate. Soarele timpuriu era mai masiv și prin urmare mai luminos, iar Soarele târziu mai puțin masiv, dar cu o mai mare presiune gravitațională rezultată din epuizarea parțială a combustibilului fuzionabil. Pentru a explica condițiile calde din epoca arheozoică, această pierdere de masă ar fi trebui să fi avut loc într-un interval de un miliard de ani. Dar studiul implantației de ioni din
Paradoxul Soarelui slab timpuriu () [Corola-website/Science/334531_a_335860]
-
forțelor mareice. Această distanță este egală cu: unde formula 2 este densitatea medie a planetei și formula 3 cea a satelitului. Este posibil și să se calculeze distanța la care o bucățică din satelit - de masă µ - menținut de forța de atracție gravitațională a acesteia, începe să se detașeze (este cazul numit „rigid”): Aceste două calcule nu țin însă cont de deformarea satelitului sub efectul forțelor mareice. În situația în care coeziunea satelitului este considerată ca fiind menținută doar de forțele de gravitație
Limită Roche () [Corola-website/Science/337598_a_338927]
-
ar fi rezultatul degazării vulcanice recente a satelitului Enceladus, cristalele de gheață produse astfel difuzându-se din ce în ce mai mult pe măsură ce se îndepărtează de satelit. Într-un sistem stelar binar, un lob Roche este regiunea din spațiu în care particulele sunt legate gravitațional de una sau de alta dintre cele două stele. <br> Aceste două regiuni, fiecare formând o „lacrimă” care înconjoară una dintre stele, se întâlnesc în Punctul Lagrange L al sistemului. Dacă una dintre stele se întinde dincolo de lobul său Roche
Limită Roche () [Corola-website/Science/337598_a_338927]
-
mult) sugerează posibilitatea unei teorii unificate a interacțiunilor elementare. Măsurate în procese la scară macroscopică, atomică sau nucleară, valorile constantelor de cuplaj pentru cele patru interacțiuni fundamentale sunt împrăștiate peste mai bine de 40 de ordine de mărime. Exceptând interacțiunea gravitațională, pentru care nu există o teorie cuantică satisfăcătoare, se constată că în realitate aceste „constante” depind de transferul de energie-impuls în procesul considerat; în domeniul energiilor foarte înalte - sau, echivalent, al interacțiunilor la scară foarte redusă - din fizica particulelor elementare
Constantă de cuplaj () [Corola-website/Science/337066_a_338395]
-
de bază de capacitate aproximativă planete ipotetice necesare superhabitables. Din studiile sale, s-a extras planetele despre 2 mase terestre și 1.3 raze Pământului, numărul cu o dimensiune optimă pentru tectonica plăcilor. În plus, masa medie mai mare atracție gravitațională, presupunând o creștere de captare a gazelor în timpul pe ce sa format planeta. Prin urmare, ar putea avea atmosfere mai dense, care, la rândul său, ridică temperatura medie la un nivel optim pentru echipamente de viață plantelor aproximativ 25 ℃ cea
Planetă super-locuibilă () [Corola-website/Science/337074_a_338403]
-
puțin adâncă. O planetă având un volum superior la volumul Pământului, sau cu relief oferind o mai mare suprafață acoperită de apă lichidă, poate să fie mai locuibilă decât Pământul. Cu cât un corp cerest este masiv, cu atât atracția gravitațională este mai tare, ceea ce ar-putea conduce la o atmosferă mai groasă. Niște studii indică că există o limită naturală de , sub care aproape toate planetele sânt telurice, compuse în principiu de piatră-fier-apă. În general, obiectele având o masă inferioară la
Planetă super-locuibilă () [Corola-website/Science/337074_a_338403]
-
trebuie planetei să facă o revoluție în jurul stelei sale. În mod formal, un cvasisatelit orbitează în jurul stelei și nu în jurul planetei ca un veritabil satelit. Dar dacă asteroidul rămâne relativ aproape de aceasta, el este prea îndepărtat pentru a fi legat gravitațional. Totuși, perturbațiile gravitaționale i-au îndoit orbita pentru ca, pe de o parte, el se rotește în jurul stelei în același timp cu planeta (pe o orbită mai excentrică, care nu este în mod necesar situată în același plan) și, pe de
Cvasisatelit () [Corola-website/Science/337185_a_338514]
-
facă o revoluție în jurul stelei sale. În mod formal, un cvasisatelit orbitează în jurul stelei și nu în jurul planetei ca un veritabil satelit. Dar dacă asteroidul rămâne relativ aproape de aceasta, el este prea îndepărtat pentru a fi legat gravitațional. Totuși, perturbațiile gravitaționale i-au îndoit orbita pentru ca, pe de o parte, el se rotește în jurul stelei în același timp cu planeta (pe o orbită mai excentrică, care nu este în mod necesar situată în același plan) și, pe de altă parte, pe
Cvasisatelit () [Corola-website/Science/337185_a_338514]
-
corpul ceresc cel mai alungit cunoscut în Sistemul Solar, printre obiectele având o talie de același ordin de mărime. De fapt, este posibil ca să fie un asteroid binar, ale cărui două componente sunt în contact, legate între ele prin forțe gravitaționale. Ca urmare a unei rezoluții unghiulare prea limitate, observațiile realizate cu ajutorul Telescopului Spațial Hubble în 1993, nu au permis validarea acestei ipoteze, dar nici nu le-au infirmat. În iulie 2006, utilizând unitatea a II-a a Observatorului Keck, un
624 Hektor () [Corola-website/Science/337218_a_338547]
-
acesta formează o structură sferoidală dincolo de norul lui Hills. este una dintre teoriile astronomice cele mai verosimile, întrucât au fost reperate deja corpuri într-un număr mare. Este mult mai dens, dar mai puțin vast decât Norul lui Oort. Interacțiunile gravitaționale ale stelelor apropiate și efectele mareei galactice au dat cometelor din Norul lui Oort orbite circulare, ceea ce nu e cazul pentru cometele din Norul lui Hills. Între 1932 și 1981, astronomii credeau că nu ar exista decât un singur nor
Norul lui Hills () [Corola-website/Science/337250_a_338579]
-
1850 și 1952. Repartiția inverselor semiaxelor majore a pus în evidență un maximum de frecvențe care lăsa să se presupună existența unui rezervor de comete între ua și ua (adică între și ani-lumină). Acesta, situat la limitele sferei de influență gravitaționale a Soarelui, ar fi supus unor perturbații de origine stelară, susceptibile de a expulza cometele din nor, fie spre exterior, fie spre interior dând loc aparițiilor unor noi comete. În anii 1980, astronomii au realizat că norul principal putea avea
Norul lui Hills () [Corola-website/Science/337250_a_338579]
-
observau primul corp din Norul lui Oort, norul ipotetic de comete care s-ar situa între circa și ua de Soare. Ei au observat că, spre deosebire de obiectele împrăștiate, cum este Eris, periheliul obiectului Sedna (la ) este prea distant pentru ca influența gravitațională a lui Neptun să fi jucat un rol în timpul evoluției Sednei. Sedna fiind mult mai aproape de Soare decât se crezuse pentru obiectele din Norul lui Oort, iar înclinația sa fiind apropiată de aceea a planetelor și a Centurii Kuiper, autorii
Norul lui Hills () [Corola-website/Science/337250_a_338579]
-
care trăiesc în apropierea oceanului au observat o maree puțin mai ridicată decât de obicei. Astfel de maree se produc la Lună plină sau Lună nouă pentru că în aceste perioade Pământul, Luna și Soarele sunt aliniate între ele, iar atracția gravitațională exercitată de Lună și de Soare acționează concertat asupra oceanului terestru. Conform revistei Sky & Telescope mareea a fost, în medie, cu 5 centimetri mai ridicată din cauza Lunii aflate la perigeu. La sfârșitul acestui an pot fi observate trei fenomene de
SUPER LUNA 2016. Cinci lucruri inedite despre fenomenul spectaculos () [Corola-website/Journalistic/104780_a_106072]
-
așa fel încât mai multe fragmente telurice s-ar fi desprins din aceasta și ar fi fost aruncate către stea. Fragmentele au ajuns atât de aproape, încât căldura degajată de stea a început să le transforme în aburi, după ce forțele gravitaționale le-au dezmembrat în prealabil. O soartă similară ar putea avea și Sistemul Solar. Atunci când Soarele va muri, peste 5 miliarde de ani, el se va extinde și va "înghiți" planetele apropiate, Mercur și Venus, și poate chiar și Terra
Imaginile unei catastrofe cosmice, indicii despre destinul final al Terrei by Crișan Andreescu () [Corola-website/Journalistic/105008_a_106300]
-
satelitul său principal. "Este ca și cum Pluto și Charon ar fi două greutăți la un capăt și altul al unei bare de haltere, două greutăți foarte inegale, iar în plus întreaga halteră se și învârte. Celelalte patru luni reacționează la câmpurile gravitaționale ale ambelor obiecte", a explicat astronomul Mark Showalter, de la SETI Institute în Mountain View, California, coordonatorul al studiului realizat alături de colegul său de la Universitatea din Maryland, Douglas Hamilton. Studiul a fost publicat în ultimul număr al revistei Nature și poate
Noutățile lunii iunie în domeniul științei by Cristina Ciobanu () [Corola-website/Journalistic/105055_a_106347]
-
acum). Astfel, așa cum sugerează studiul franco-israelian, chiar dacă inițial Pământul și Luna ar fi avut compoziții chimice similare, acest bombardament cu meteoriți ar fi trebuit să aibă un efect mai puternic asupra proto-Pământului care era mai masiv și avea o forță gravitațională mai puternică, modificându-i compoziția față de cea a Lunii. În cadrul celorlalte două studii, unul american și unul german, oamenii de știință au căutat urme de wolfram în mostre de roci selenare împrumutate de la NASA și au identificat o mică diferență
Luna, formare. Adevărul despre cum s-a format satelitul natural al Terrei () [Corola-website/Journalistic/105090_a_106382]
-
de Einstein în 1905, Teoria Relativității susține că legile fizicii sunt aceleași oriunde, explică comportamentul obiectelor în spațiu și timp și poate fi folosită pentru a prezice practic orice, de la existența găurilor negre la devierea fluxului de lumină în câmp gravitațional și până la modul în care se comportă pe orbită, spre exemplu, planeta Mercur. Această teorie poate părea înșelător de simplă la prima vedere, scrie Agerpres. În primul rând, nu există un sistem de referință "absolut". De fiecare dată când măsurăm
IMPACTUL Teoriei Relativității în viața de zi cu zi () [Corola-website/Journalistic/105125_a_106417]
-
se îndepărtează cu viteză mare de Pământ va măsura scurgerea timpului mai încet decât un observator de pe Pământ care-l urmărește cu privirea — timpul practic încetinește pentru astronaut, un fenomen cunoscut drept dilatare temporală. Orice obiect aflat într-un câmp gravitațional puternic se mișcă accelerat și în consecință va suporta la rândul său dilatarea temporală. În același timp, nava spațială în care se află astronautul despre care vorbeam va suferi un efect de contracție a lungimii (contracția Lorentz), ceea ce înseamnă că
IMPACTUL Teoriei Relativității în viața de zi cu zi () [Corola-website/Journalistic/105125_a_106417]
-
specifică a companiei noastre. În baletul clasic, mișcările se fac pe verticală și se desfac către exterior. În cazul nostru, folosim atât ridicarea pe verticală, prelungirea în jos, cât și reîntoarcerea în interior. Mișcările perpendiculare, drepte, le mutam cu punctul gravitațional pe lateral. Acestea sunt metode fundamentale ale Noism, plus metoda Kanamori, care constă în împingerea din ce în ce mai jos a nivelului coapselor și folosirea energiei care iese din atracția între două forțe opuse. Această metodă duce cu gândul la doua forțe care
Noism, un curent artistic în devenire. Între infernul realității și transcendența divină by Magdalena Popa Buluc () [Corola-website/Journalistic/105632_a_106924]
-
zbor, geometrie și lumini, toate acestea la un loc fac o pictură vivantă de neuitat. Plăcerea vizuală și cinetică sunt esențiale în spectacolele realizate de Brenda Angiel și compania acesteia, digitalul aducându-și contribuția, răsplătind cu iluzii optice, spațiale și gravitaționale. „Caleidoscopul animat modern” s-a perindat de-a lungul lumii în peste 100 de spații de joc, din Costa Rica până înChina, iar în 2015 și-a probat pentru prima dată corzile la Sibiu. La FITS 2017 revin cu un spectacol
Sunteți așteptați la FITS să fiți parte din poveste! by Magdalena Popa Buluc () [Corola-website/Journalistic/105669_a_106961]