2,208 matches
-
echipaj (cel condus de locotenentul Bill McRae) a fost pe punctul să decoleze fără încărcătura de bombe. Locotentul a remarcat chiar înainte de decolare că nu fusese încărcat compartimentul bombelor. În timpul zborului spre ținte, comandantul escadrilei Paul Harris a odonat servanților mitralierelor să testeze armele. Niciunul dintre servanți nu s-a dovedit capabil să folosească armamentul, grupul de bombardiere îndreptându-se spre teritoriul inamic practic fără posibilitatea să se apere. În ciuda acestui fapt, Paul Harris a continuat zborul spre ținte. Escadrila nr.
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
avion de vânătoare pentru cinci bombardiere doborâte, în vreme ce nicio baterie antiaeriană nu a pretins să fi doborât un aparat inamic. Mai multe bombardiere care au fost avariate și au reușit să se reîntoarcă la bază prezentau urme ale gloanțelor de mitralieră, dar nu și ale proiectilelor de artilerie, ceea ce face ca niciuna dintre concluziile responsabililor RAF să fie realistă. Organizarea apărării aeriane a "Luftwaffe" a suferit mai multe schimbări în primele cinci luni ale războiului. Apărarea porturilor din Germania de nord
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
a lungul coastei, bombardierele au fost supuse tirului artileriei antiaeriene din port și de pe vasele militare. Odată ajunși în zona desemnată pentru atac, bombardierele au fost supuse tirului artileriei antiaeriene din Bremerhaven și Wilhelmshaven. Bombardierele au răspuns cu rafale de mitraliere. Proiectilele germane au explodat la înălțimea corectă, dar în spatele bombardierelor, neprovocându-le astfel pierderi. Când bombardierele au survolat portul Wilhelmshaven, "Gneisenau" și "Scharnhorst", două dintre țintele britanicilor, erau ancorate prea aproape de țărm, iar Kellett a hotărât să nu le atace
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
dotate treptat cu arme de calibru din ce în ce mai mare, pentru ca să fie capabile să lupte cu succes cu fortărețele zburătoare americane. Alături de Bf 109 au participat la lupte și tipurile Bf 110, Dornier Do 217 sau Ju 88, iar dotările mergeau de la mitraliere de calibru mare, la tunuri sau la rachete aer-aer neghidate. Toate aceste arme puteau provoca pierderi foarte grele escadrilelor de bombardiere. Aceasta a fost perioada în care "Luftwaffe" a repurtat cele mai multe victorii împotriva USAAF. Misuunea Schweinfurt-Regensburg de pe 17 august 1943
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
suficient de mare ca să escorteze bombardierele USAAF spre ținte și înapoi la baze. Avionul avea performanțe superioare, care îi permiteau să se angajeze în luptă cu sorți mari de izbândă cu orice aparat de vânătoare germane. Era dotat cu șase mitraliere M2 Browning de calibru 12,7mm. Numărul aparatelor Mustangs a crescut constant din februarie 1944. Reechiparea rapidă cu noile aparate i-a permis noului comandant al 8AF, Jimmy Doolittle, să trimită escadrile de aparate de vânătoare Mustang înaintea formațiunilor de
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
jumătate din efectivele totale ale armatei belgiene. Linia se întindea de-a lungul Canalului Albert, de-a lungul râului Meuse și se oprea la Namur. De-a lungul canalului Albert erau plasate bunkere la fiecare 600 m, dotate cu două mitraliere (care aveau linia de foc la nivelul apei din canal). Toate podurile erau minate, fuseseră montate obstacole antitanc iar terenurile joase fuseseră inundate. Această linie defensivă, Linia K-W propriuzisă, pornea de la fortul Koninghooikt, parte a sistemului de fortificații ale Antwerpului
Linia K-W () [Corola-website/Science/332962_a_334291]
-
declarat mobilizarea generală a armatei. Regimentul 8 Infanterie a terminat mobilizarea în șase zile, având un efectiv de război de 70 ofițeri, 4 funcționari și 4.716 trupă, grupați în patru batalioane. În afară de armamentul individual, regimentul mai dispunea de 4 mitraliere. Pe 4 octombrie, regimentul a părăsit Varna, îndreptându-se spre raionul de concentrare al Diviziei 4 Infanterie „Preslav” din a cărei organică făcea parte. Divizia 4 era subordonată Armatei 3 bulgare comandată de generalul Radko Dimitriev, cu obiectivul de a
Pantelei Kiselov () [Corola-website/Science/333630_a_334959]
-
Mitraliera Maxim, a fost inventată de Sir Hiram Stevens Maxim în 1883, fiind prima mitralieră care funcționa pe baza principiului recuperării energiei de recul. Variantele sale, cum ar fi mitraliera grea Vickers, PM M1910 sau MG 08, aveau să fie utilizate
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
Mitraliera Maxim, a fost inventată de Sir Hiram Stevens Maxim în 1883, fiind prima mitralieră care funcționa pe baza principiului recuperării energiei de recul. Variantele sale, cum ar fi mitraliera grea Vickers, PM M1910 sau MG 08, aveau să fie utilizate pe larg în Primul Război Mondial. Mitraliera Maxim a fost prima mitralieră cu auto-încărcare
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
Mitraliera Maxim, a fost inventată de Sir Hiram Stevens Maxim în 1883, fiind prima mitralieră care funcționa pe baza principiului recuperării energiei de recul. Variantele sale, cum ar fi mitraliera grea Vickers, PM M1910 sau MG 08, aveau să fie utilizate pe larg în Primul Război Mondial. Mitraliera Maxim a fost prima mitralieră cu auto-încărcare, fiind până la începutul secolului XX, principala armă de acest tip. Toate celelalte tipuri de mitralieră
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
Hiram Stevens Maxim în 1883, fiind prima mitralieră care funcționa pe baza principiului recuperării energiei de recul. Variantele sale, cum ar fi mitraliera grea Vickers, PM M1910 sau MG 08, aveau să fie utilizate pe larg în Primul Război Mondial. Mitraliera Maxim a fost prima mitralieră cu auto-încărcare, fiind până la începutul secolului XX, principala armă de acest tip. Toate celelalte tipuri de mitralieră apărute anterior, cum ar fi mitraliera Gatling, se bazau pe principiul acționării manuale pentru reîncărcare. Acest fapt cauza
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
fiind prima mitralieră care funcționa pe baza principiului recuperării energiei de recul. Variantele sale, cum ar fi mitraliera grea Vickers, PM M1910 sau MG 08, aveau să fie utilizate pe larg în Primul Război Mondial. Mitraliera Maxim a fost prima mitralieră cu auto-încărcare, fiind până la începutul secolului XX, principala armă de acest tip. Toate celelalte tipuri de mitralieră apărute anterior, cum ar fi mitraliera Gatling, se bazau pe principiul acționării manuale pentru reîncărcare. Acest fapt cauza probleme de proiectare și funcționare
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
mitraliera grea Vickers, PM M1910 sau MG 08, aveau să fie utilizate pe larg în Primul Război Mondial. Mitraliera Maxim a fost prima mitralieră cu auto-încărcare, fiind până la începutul secolului XX, principala armă de acest tip. Toate celelalte tipuri de mitralieră apărute anterior, cum ar fi mitraliera Gatling, se bazau pe principiul acționării manuale pentru reîncărcare. Acest fapt cauza probleme de proiectare și funcționare, cum ar fi greutatea mare, lipsa de fiabilitate a sistemului și funcționarea dificilă a mecanismului de alimentare
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
MG 08, aveau să fie utilizate pe larg în Primul Război Mondial. Mitraliera Maxim a fost prima mitralieră cu auto-încărcare, fiind până la începutul secolului XX, principala armă de acest tip. Toate celelalte tipuri de mitralieră apărute anterior, cum ar fi mitraliera Gatling, se bazau pe principiul acționării manuale pentru reîncărcare. Acest fapt cauza probleme de proiectare și funcționare, cum ar fi greutatea mare, lipsa de fiabilitate a sistemului și funcționarea dificilă a mecanismului de alimentare cu muniție. Spre deosebire de acestea, mitraliera Maxim
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
fi mitraliera Gatling, se bazau pe principiul acționării manuale pentru reîncărcare. Acest fapt cauza probleme de proiectare și funcționare, cum ar fi greutatea mare, lipsa de fiabilitate a sistemului și funcționarea dificilă a mecanismului de alimentare cu muniție. Spre deosebire de acestea, mitraliera Maxim, folosea principiul recuperării energiei de recul, folosind mișcarea de recul din urma tragerii pentru aruncarea tuburilor trase și reîncărcare. Muniția era introdusă în benzi din material textil iar răcirea se făcea cu apă, ceea ce o făcea mult mai fiabilă
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
se făcea cu apă, ceea ce o făcea mult mai fiabilă decât predecesoarele sale. Viteza de tragere era de aproximativ 500-600 de lovituri pe minut, ceea ce echivala cu puterea de foc a aproximativ 30 de puști individuale moderne, cu repetiție. Inițial mitraliera Maxim era instalată pe un cărucior, ulterior fiind construite versiuni mai ușoare montate pe suport de tip trepied. Pentru operare era nevoie de un număr de 4-6 servanți, în special datorită necesității de a asigura cantitatea de apă necesară răcirii
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
Maxim era instalată pe un cărucior, ulterior fiind construite versiuni mai ușoare montate pe suport de tip trepied. Pentru operare era nevoie de un număr de 4-6 servanți, în special datorită necesității de a asigura cantitatea de apă necesară răcirii. Mitraliera Maxim a fost supranumită „arma iconică a cuceririi coloniale britanice”. Ea a jucat un rol decisiv în expansiunea colonială europeană în Africa, în secolul al XIX-lea. Puterea sa de foc extraordinară a avut un efect devastator în timpul luptelor frontale
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
În timpul luptelor din Shangani și Omdurman din 1894 și 1898, trupele europene au reușit să distrugă forțele locale mult superioare numeric, cu pierderi umane minime. Cum scria Hilaire Belloc în poezia sa „Călătorul Modern”, „"Orice s-ar întâmpla, noi avem mitraliera Maxim și ei nu"”.
Mitralieră Maxim () [Corola-website/Science/333703_a_335032]
-
aterizat pe acoperișul fortului și, fiind aparate de zbor complet silenționase, au luat apărătorii prin surprindere. Parașutiștii au reușit să distrugă sau să scoată din uz cupolele tunurilor. Parașutiștii au folosit în afară de explosivi și aruncătoare de flăcări împotriva cuiburilor de mitralieră. Belgienii au reușit să distrugă unul dintre podurile de importanță vitală vizate de atacul german, împiedicând folosirea lui de către coloanele germane care urmau să atace Belgia centrală, dar lipsind pe de altă parte fortăreața de orice sprijin din partea forțelor de
Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333743_a_335072]
-
construiască nicio poziție fortificată în această zonă, din acest motiv fiind desemnată pentru apărare o divizie de infanterie, care să păzească cele trei poduri peste canal, câte o brigadă pentru fiecare pod. Podurile erau apărate de mici cazemate echipate cu mitraliere. Sprijinul de artilerie era asigurat de Fortul Eben Emael, raza de acțiune ale bateriilor căruia acoperea două dintre cele trei poduri. OKW a înțeles planul belgienilor - întârzierea atacului german, retragerea de-a lungul Canalului Albert și efectuarea joncțiunii cu forțele
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
poduri de peste canal, militarii acestei unități alăturându-se garnizoanei Fortului Eben Emael în moementul declanșării bătăliei Sistemul de apărare al fiecărui pod era format din patru buncăre din beton amplasate pe partea vestică a canalulu, trei dintre ele echipate cu mitraliere și unul cu un tun antitanc. Acest din urmă buncăr era amplasat mai aproape de drumurile de acces, iar celelalte apărau flancurile podurilor. Câte o companie de infanterie era plasată în tranșee pe partea de vest a canalului în dreptul fiecărui pod
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
era echipat cu tunuri de 120 mm cu o rază de acțiune de 16 km, (dintre care două puteau să se rotească la 360 de grade), 16 tunuri de 75 mm, 12 tunuri rapide antitanc de 60 mm, 25 de mitraliere cu țeavă dublă și mai multe alte tunuri antiaeriene. O latură a fortului era paralelă cu canalul, iar celelate două aveau vedere spre câmp. Ele erau apărate de câmpuri minate, șanțuri adânci și ziduri înalte de 6 m. În fața zidurilor
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
alte tunuri antiaeriene. O latură a fortului era paralelă cu canalul, iar celelate două aveau vedere spre câmp. Ele erau apărate de câmpuri minate, șanțuri adânci și ziduri înalte de 6 m. În fața zidurilor erau amplasate mici cazemate dotate cu mitraliere. Pe acoperișul fortului erau amplasate proiectoare de căutare și tunurile antitanc de 60 mm. Un număr mare de tuneluri se întindeau pe sub fort, legând între ele turelele individuale, cazematele, centrul de comandă și depozitele. Fortul avea propriul spital, spații de
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
și au organizat la rândul lor mai multe contraatacuri pentru recucerirea podului. Ei au fost respinși de fiecare dată de focul armelor de infanterie din dotarea parașutiștilor germani, cărora le fuseseră lansate din avioane la ora 06:15 mai multe mitraliere grele. atacurile constante ele belgienilor au făcut ca grupul „Beton” să nu fie înlocuit de infanteriștii sosiți în ajutor decât la ora 21:40. În timpul luptelor, grupul a pierdut 7 morți și 24 de răniți. Nouă dintre cele zece planoare
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
distrugă țevile tunurilor cu explozivi.. Acțiuni similare au avut loc și în partea nordică a fortului, parașutiștii acționând contratimp pentru distrugerea sau scoaterea din funcțiune a fortificațiilor care adăposteau piesele de artilerie. Obiectivul nr. 13 era o cazemată care adăpostea mitraliere care acopereau cu foc partea de vest a fortului. Pentru distrugerea cazematei, parașutiștii au folosti aruncătoarele de foc pentru ca să îi oblige pe mitraliori să se retragă, după care au distrus cu explozivi forticațiile. Obiectivul nr. 19, o cuplolă de observație
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]