2,768 matches
-
să-mi spulbere iar carnea de pe suflet/ vegheat de tatăl meu noaptea/ mama mea ziua" (dragoste). O altă temă frecventă în cărțile lui Marius Chelaru este imersiunea într-un trecut învestit cu atribute soteriologice. Eul liric nu își refuză niciodată voluptatea rememorării și a recompunerii unor figuri hieratice (mama, tatăl, bunicul, mamaia, Cavalerul Trac), înțelese ca noduri iconice ale unei pânze menite a păstra inefabilul, esența universului: "sufletul meu și cu mine am stat cale de-o noapte/ alături de timp/ privind
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
plutind cu fața în sus/ în băltoaca roșie de la picioare/ ca soarele strălucește:/ abruptă și clară". Altădată, acest drog se antropomorfizează, apărând sub forma unui demon sexuat, care o supune unui viol a cărui brutalitate se conjugă, oximoronic, cu o voluptate a trăirii, pe care poeta nici nu intenționează să o deghizeze în spatele vreunui aparent refuz. Textul cu degete negre arată o altă Mariana Codruț, una intens reflexivă, neliniștită, încărcându-și pagina cu o tensiune epurată de orice rest de parodică
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
pe dinaintea afișelor/ am văzut/ cum arătam pe dinafară:/ femeie făcând dragoste/ în fiecare bărbat/ cu spaima de moarte". De aici, poate, haloul alegoric al textelor, ca și atmosfera mitică a istoriei de dragoste pe care eroina o trăiește cu o voluptate de erotomană abandonată, cu voie, volutelor capricioase ale sentimentului. Chiar și atunci când pare a se lupta cu un sine prea fragil ("Sunt Împotriva Mea, de la un timp,/ îmi tai piciorul stâng ca pe o pară/ și plec să mor în
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
acest zombi,/ Sufletul meu e-nmormântat acolo/ în Glorie: frumos efeb mort,/ singur înfruntând întreagă/ o oștire de barbari!". Așa cum este turnat în efigia propriei opere, chipul poetului Cezar Ivănescu nu pare, din fericire, a fi suferit o metamorfoză similară. Sfâșietoarea voluptate cu care își cântă, fără preget, sfârșitul încă mai conservă acestui Frumos efeb mort o strălucire până acum neegalată ... Referințe critice (selectiv): Dan Laurențiu, Eseuri asupra stării de grație, 1976; Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, 1976; Lucian Alexiu, Ideografii lirice
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
de umbră, care nu efasează însă, ci sporește expresivele, miraculoasele spirale ale interiorității prearănite. E un fel de a spune că poeta dă senzația că depășește relativ ușor albia eului, planul subiectivității și așa fragile, printr-o plăcere uriașă, o voluptate a construirii de scenarii atemporale, în care actantul e în aparență altul. Am văzut, încă din trecerea în revistă a elementelor paratextuale, că alterii pentru care optează, în această tentativă de alienare conștientă de un sine obsesiv, proces paradoxal însă
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
ales cea mitologică, sunt oricând preferabile afișării ostentative a traumelor sau frustrărilor feminității neînțelese. Deși undeva recunoaște ineficiența măștii ("Sabia cade. Lucitoarele lucruri./ Memoria./ Căința./ Dar dacă/ acest chip împietrit nu este al tău?"), Carmelia Leonte nu-și refuză nicicum voluptatea acoperirii, a dezvelirii prin acoperire, procedeu atestat în literatura noastră încă din vremea primelor ieroglife ficționale. Într-un loc, poeții-mânuitori abili ai măștilor, dar și potențiali vraci, mântuitori ai iluziilor astfel întreținute sunt invocați tocmai pentru a justifica preferința pentru
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
în aburire, întunecare, uneori chiar alienare totală de sine. Și, cel mai adesea, ritualul demențial al estropierii partenerului, amintind pe undeva de întunecatele cântece de dragoste și moarte ale Ilenei Mălăncioiu sau Angelei Marinescu. Autoarea Camerei nupțiale descrie cu aceeași voluptate lentele apropieri-depărtări, sfâșieri de sine și de celălalt, ca secvențe ritualice obligatorii într-o eternă antecameră a morții-iubire: "Lăutarii, dănțuitorii/ s-au îmbrăcat în negru și te caută./ Eu mă apropii temătoare,/ îmi sfâșii cămașa. Fâșia albă o înmoi/ în
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
făclii și ramuri de salcâm", se prosternează "în fața altarului unde se'nălța/ în centrul unei cruci/ într'o diademă de șapte raze/ trandafirul" (Calea robilor din Beggarland Poema inițierii (Falii 5) etc. Chiar și gesticulația erotică (autorul își cultivă excesiv voluptăți de erotoman jertfit adesea pe altarul dragostei conjugale sau paterne, ca dovadă suita de texte închinate celor trei ipostaze ale alterității sale în variantă feminină, Julieta, Sandra și Elleny, adunate într-o antologie intitulată Cele mai frumoase poezii de dragoste
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
se situa "gol/ singur// persuasiv ca textul/ filosofului de cucută", într-o amărăciune a existentului. De aici, metafora centrală a crucificării, ce apare în diferite secvențe textuale pentru a puncta ideea de sacrificiu, desigur, dar de un sacrificiu trăit cu voluptate, în numele unei altfel de mântuiri; de fapt, în suferință se ghicește, mai mult decât conștiința lucidă a durerii predestinate, intuiția imposibilității de a trăi altfel și implicit de a o schimba. Cu recuzita și simbolistica specifice (pe de o parte
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
din macerațiile destinului..." (***). Avatarii instanței auctoriale (de la Bufonul cu "masca și aripa de inorog" sau creatura anamorfotică, "jumătate cap de cal; jumătate lasou" ce crește din carte, la nebunul captiv în bibliotecă sau la adoratul "Celălalt Borges") se adâncesc cu voluptate sau cu furie în ceremonialuri textualiste stranii, care să le faciliteze accesul În țara Verbului, Eutopia, sau în "țara de stele", Magnezia (descrisă într-un exercițiu cu mai mulți fluturi negri, care deschide Începutul poemului). Acolo unde Amintirile verbului originar
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
conviețuiesc, aici dizarmonic ori chiar haotic, oameni și câini, obiecte și păsări, sunete și culori; sub ochii de Argus ai păianjenilor, bizari judecători ai Morții neiertătoare, actantul central, un înger pe acoperiș(ul fierbinte?), își dezvăluie pornirile ucigașe, distrugând cu voluptate noua grădină a desfătărilor perverse, rod al unei puteri nu mai puțin malefice. Din acest punct de vedere, demersul poetic pare unul întregitor; poemele reunesc cioburile unei existențe vizând, cu obstinație, recuperarea totului, inclusiv a celui individual, poetic. Doar că
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
text grație constanței cantitative a unei serii de miteme. Îndată ce există fluctuație, există și derivație. Prezența literară a miturilor este tributară acestor derivații; există distorsiune de la idealul-tip" (ibidem). În consecință, "peisajul" intertextual sau blocul temporal oferă tabloul manifestării unei voluptăți lectoriale pe care nimic nu o egalează: "Demersul unui mare scriitor contribuie nu numai la configurarea viitorului, ci și la aceea a trecutului" (Borges). Dacă ne mutăm obiectul atenției dinspre intertext spre mit, blocul temporal apare ca realitate deja rostită
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
metafizic, un contemplativ vrăjit de abstracții, un voluptos al morții" (ibidem:20). Și tristețile sentimentale ale lui Heine au cores pondentul lor în poezia lui Eminescu, dar senzu alității și ironiei spiritual-dizolvante din Buch der Lieder i se substituie fie voluptatea unei vrăji mortale și o insatisfacție, de-a dreptul metafizică a erosului, fie din nefericire satira gravă, reto rizantă, ori romanțiozitatea (ibidem). Pentru apropierea liricii lui Mihai Eminescu de poezia lui Lenau, criticul apelează la Odă în metru antic, text
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
accentul este pus mai întâi pe diferire, care particularizează abordarea conceptuală și plastică a simbolului la cei doi romantici; cât despre analiza critică, repetarea constituie, și în cazul acesta, doar punctul de plecare în studiul diferirii. Se simte o anumită voluptate a diferirii în studiul intertextului (romantic), fapt explicabil și prin aceea că entropia (inter)textului (în termenii lui Adrian Marino), resursă de care se bucură hermeneutul pentru că tot vorbim de simbol este conferită în mai mare măsură de diferire decât
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
luminos roșu sau roș. Balizele colorate cu roș se dovedesc esențiale pentru calea spre paradisul din lună. (S3g) Privi din nou la paijinișul (s.n.) de linii roșii și liniile începură a se mișca.El puse degetul în centrul lor o voluptate sufletească îl cuprinse [...]. Și liniile semnului astrologic se mișcau cumplit ca șerpi de jăratic. Tot mai mare și mai mare devenea painjinișul (s.n.) (Eminescu: 2011, II, 43). (S3h) ...painjinișul (s.n.) cel roș se lărgi, se diafaniză și se prefăcu într-
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
tului 39. Imaginea sculpturii brâncușiene favori zează înțelegerea, chiar vizualizarea intertextului este o șansă unică de a contempla sacrul. Privi din nou la painjinișul de linii roșii și liniile începură a se mișca. El puse degetul în centrul lor o voluptate sufletească îl cuprinse [Lectura lineară se pune în mișcare și devine tabulară; în primă instanță, cititorul se simte derutat și încearcă să nu se piardă în acest spațiu în care diacronia este convertită în sincronie. Privirea din nou sugerează faptul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
O singură lectură nu ajunge pentru a desluși orientarea vectorială a intertextualității. Săgețile înspre hipotext pot fi vectori alunecători sau chiar vectori liberi. Abia recitirea permite ieșirea din prezent. Cititorul pune degetul pe nucleul intertextual și se lasă cuprins de voluptate.] El nu se mai îndoia... de o mână nevăzută el era tras în trecut" (Sărmanul Dionis Eminescu: 2011, II, 43). 4. Reintegrare într-un timp primordial. Repetarea intertextuală produce un efect similar întrucâtva celui din registrul mitic. Este vorba despre
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
făcută tot mai virulentelor ideologii puritane). Soțul (apreciat pentru pedeapsa lui blîndă în fapt, mult mai sadică decît una propriu-zis violentă, lucru iarăși admis de majoritatea protagoniștilor) își binecuvîntează nevasta vinovată, care moare astfel cu inima relativ împăcată. Cu aceeași voluptate mai degrabă sadică, Frankford îi scrie pe mormînt următorul epitaf (el însuși punitiv post mortem!): E-nmormîntată aici femeia care/ Răpusă-a fost de-a soțului iertare." Care iertare se pot întreba, legitim, aceeași critici feminiști? Textul urmărește, pînă la urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
introductiv, Liviu Cotrău sublianiază particularitatea lui Poe în contextul veacului al XIX-lea peste Ocean. Subiectele lui "grotești" nu au fost întotdeauna pe gustul publicului (nu foarte pregătit atunci, să recunoaștem, pentru subtilitatea și rafinamentul morbid profesat de autor), iar voluptatea "farselor" literare și publicistice practicate cu unii dintre contemporani i-au adus numeroși inamici. Frecvent, chiar scriitori celebri, din imediata sa posteritate, au avut rezerve vizavi de valoarea intrinsecă a operei poești (Henry James și T.S. Eliot considerau bunăoară, după cum
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
metodă și premeditare (mai ales naratorii lui Poe au această capacitate cum s-o numesc? "epică", de a distorsiona adevărul, manipulîndu-și auditorii, inclusiv pe cititor, în scopuri bine determinate, deși obscure), ucid și devin, fără menajamente, complici la crimă, au voluptatea "grotescului" și revelă complexități psihologice și intelectu-ale, de extracție mai curînd "arabescă". Se află în derulările lor narative suficiente detalii care să-l includă pe autor în galeria romanticilor (deopotrivă europeni și americani), însă există, concomitent, și o doză vizibilă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
interpretare plauzibilă. Totuși, asemenea eroului din The Tell-Tale Heart, naratorul acestei confesiuni are vocația explicațiilor originale. Fiind un maestru al detaliilor semnificative, hotărît ca, tocmai prin calitatea minuțiozității, să-și dovedească echilibrul mental, el nu putea să-și refuze mica voluptate a unei incursiuni în cauzalități infinitezimale. Peretele rămas în picioare fusese proaspăt tencuit și acest fapt a împiedicat acțiunea distrugătoare a focului. În toiul incendiului, alarmat de iminența catastrofei, un vecin care știa, probabil, că proprietarul doarme în camera lui
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ficționalizarea faptului istoric real prin reprezentarea lui textuală și divergența fenomenologică între aparență și realitate. Toate apar, mai mult ori mai puțin explicit, în frămîntările inaugurale și finale ale personajului-narator, Pym, precum și în evoluția neobișnuită a mărturiei sale narrative, de la voluptatea teoreticului și detaliului științific pentru întărirea autenticității -, în prima parte, pînă la obsesia fantasticului absurd și aproape grotesc, spre sfîrșitul povestirii. Statutul naratorului este foarte controversat de la bun început. Pym, în calitatea sa de "conștiință reflectoare", oferă cel puțin două
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
nu explicită, deși prozatorul a scris și nenumărate eseuri de critică și teorie literară): în capacitatea realului de a se metamorfoza literar și, totodată, în disponibilitatea literaturii de a suplini istoria brută. Miller a fost un onirist (își narează cu voluptate visele bizare un interesant prototip pentru Mircea Cărtărescu!) înclinat spre migrarea permanentă din real în ficțional, pînă cînd cele două falii ontologice încetează să mai fie complementare, ajungînd indistincte. Romanul al doilea al trilogiei, Plexus, sugerează, cu precădere, acest transfer
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
jos. Deocamdată, să observăm faptul că Ellis, conștient de hipnotismul pe care l-a exercitat asupra publicului său, măcar cu două dintre cele cinci romane tipărite pînă în prezent, speculează un asemenea ascendent psihologic cu metodă și imposibil de ascuns voluptate. Cine va intra pe pagina personală (oficială) de web a scriitorului, va fi confruntat cu o imagine neconvențională. Îl vedem pe Ellis într-o fotografie secționată, unde jumătate de chip se distinge cu claritate, în culori vii, pe cînd cealaltă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
că, sub presiunea interogatoriului continuu, mai devreme sau mai tîrziu, va ceda, mărturisindu-și crima, împreună cu cele mai mici detalii ale derulării ei. Wilt însă nu-și pierde calmul, știindu-se nevinovat, și, în plus, descoperă, în contextul arestării, nebănuite voluptăți de comunicare. Disprețuit de soție și studenți, protagonistul primește acum din partea tuturor o atenție desăvîrșită, fiind ascultat și înregistrat cu minuțiozitate debordantă. Amănuntele povestirilor lui (absolut banale și imposibil de incriminat în vreun fel) sînt disecate pe toate părțile, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]