21,599 matches
-
și au acționat pentru convingerea împărătesei Maria Teresa (1740-1780) și a împăratului Francisc I (1745-1765) de a o desemna pe fiica lor mai mică, Maria Antoaneta, de unsprezece ani, pentru a deveni soția nepotului regelui Ludovic al XV-lea. Din rațiuni politice, Ludovic al XV-lea a cerut mâna Mariei Antoaneta pentru nepotul său, Ludovic al XVI-lea, iar autoritățile imperiale austriece au acceptat. Cu o zestre demnă de o viitoare suverană, la paisprezece ani, Maria Antoaneta, supunându-se aranjamentelor politice
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
a murit pe pământ american. Béné Bénédicte Diéval, Trei metri de trotuar pentru trei grame de heroină Cartea cuprinde mărturisirea unei tinere, Béné, care a ajuns să se prostitueze pentru a se droga, consumul de heroină fiind, pentru ea, unica rațiune de a exista. A luat o supradoză, efectele au fost paralizante iar sperietura a făcut-o să se hotărască să renunțe la acest mod de viață. Confesiunea ei a fost consemnată de o ziaristă, Catherine Siguret. Béné s-a născut
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
bani. Ei abordează relații care implică schimb monetar cu ezitare, grijă și nervozitate. Exemplu item: Dau semne de nervozitate atunci când nu am destui bani. 6 CONCLUZII Motivația hedonistă este cea care determină indivizii să întreprindă acțiunile care le fac plăcere, rațiunea comportamentelor vine din interior. Acest angajat va fi motivat să lucreze și să facă performanță dacă îi place ceea ce face, dacă este captivat de sarcinile pe care le are de îndeplinit, dacă consideră că activitățile pe care trebuie să le
Atitudinea faţă de bani by GABRIELLA LOSONCZY () [Corola-publishinghouse/Science/365_a_564]
-
1970, Erasm, pref. Cornelia Comorovski, București, 1974, Homo ludens, pref. Gabriel Liiceanu, București, 1977, Cultura olandeză în secolul al XVII-lea, București, 1991; Heere Heeresma, O zi la plajă, pref. Petre Solomon, București, 1970; Robert Merle, Un animal înzestrat cu rațiune, București, 1970; Jan Mens, Meșterul Rembrandt, București, 1971; Graciliano Ramos, Săo Bernardo, București, 1972; Simon Vestdijk, Grădina de aramă, București, 1972, A cincea pecete, pref. Andrei Pleșu, București, 1976; Literatura mărturisirilor, I-II, pref., Silvian Iosifescu, București, 1972 (în colaborare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289087_a_290416]
-
de dureri și plăceri. Ei nu se folosesc de talentul producerii ficțiunii pentru a ne descrie situația unui om care suportă plin de încredere pierderea fiului unic. Ei nu introduc în teatre personaje care știu să-și ascundă pasiunile în fața rațiunii. Poeții nu greșesc în această privință. Un stoic ar juca un rol foarte plictisitor într-o tragedie." Cel mai sever se dovedește a fi Platon față de tragedie. Ea nu este, din punctul de vedere al lui Socrate în Gorgias, decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
prea puțin, pentru că o considerăm drept o lingușeală", declară Socrate. Periculoasă, tragedia introduce mila. Spectatorul simte simpatie față de eroii tragici care, în nefericirea lor, sunt victimele acestei "hubris" pe care Platon nu încetează să o denunțe, căci ea este contrară rațiunii. El își pierde atunci orice luciditate a judecății. Pe o asemenea constatare își va fonda Brecht teoria asupra distanțării. Emoția tragică, după Platon, înmoaie sufletul și-l tulbură inutil. Nesănătoasă, ea trezește pasiuni și sentimente dezordonate împotriva cărora, în viață
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sature de lamentații, pentru că în natura ei resimte asemenea dorințe, și mai exact aceleași pe care le satisfac poeții bucurându-ne în reprezentații, și că partea din noi care în mod firesc este cea mai bună, nefiind suficient întărită de rațiune și obișnuință, își slăbește supravegherea acestei părți plângăcioase, sub pretextul că sunt înfățișate în spectacol nenorocirile altora și că nu-i nimic rușinos să aplauzi și să compătimești pe cel ce-și zice om de bine și care varsă lacrimi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o stăpânim când va fi vorba de ale noastre." (606a-b) Râsul, în teatru, este și mai nociv, după părerea lui Platon. El îl transformă pentru moment pe cel care râde, făcând să se elibereze forțele iraționale pe care le înlătură rațiunea. Astăzi am spune că dejoacă cenzura instituită de supraeu. "Nu se întâmplă același lucru în ceea ce privește ridicolul? Și când asculți într-o reprezentație teatrală sau într-o conversație privată o bufonerie de care te-ai rușina, și când simți o plăcere
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o bufonerie de care te-ai rușina, și când simți o plăcere vie în loc să-i condamni perversitatea, nu ți se întâmplă același lucru ca în emoțiile patetice? Dorinței aceasteia de a stârni râsul, pe care o reprimai, de asemenea, prin rațiune, de teama de a nu trece drept un bufon, îi dai atunci frâu liber și, după ce ai întărit-o astfel, te lași adesea antrenat fără să te mai gândești că în conversații o faci pe farsorul." (Republica, Cartea X, 606c
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
legată de condițiile reprezentației și de formele dialogului Greciei clasice, la Roma, unde au devenit învechite, condițiile reprezentației schimbându-se în totalitate. Unii teoreticieni ai clasicismului vor mai menține regula, din fidelitate față de Horațiu, deși ea nu mai are nicio rațiune de a exista, și nici ei înșiși nu-i mai înțeleg necesitatea. Astfel, Chapelain, în Discursul despre poezia reprezentativă (Discours de la poésie représentative), va scrie: "Câțiva au dorit ca într-o scenă actorii să nu apară mai mult de trei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de soț pe ucigașul Tatălui ei, trebuia să-și dea seama că nu este un subiect pentru un Poem în toată puterea cuvântului, pentru că fiind istoric, și prin urmare adevărat, dar nu verosimil, cu atât mai mult cu cât șochează rațiunea și bunele moravuri, nu putea să-l schimbe, nici să-l facă potrivit cu cerințele Poemului dramatic." Chapelain împărtășește acest punct de vedere, declarând, în numele Academiei, că "autorul trebuie totdeauna să prefere verosimilul adevărului. Mărturisim, adaugă el, că adevărul din această
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ne mulțumim a le observa ca pe niște lucruri stranii. În asemenea situații mai ales Poetul are dreptul să prefere verosimilul adevărului, și să lucreze mai curând pe un subiect inventat și rezonabil decât pe unul adevărat și neconform cu rațiunea". Cât despre d'Aubignac, înverșunat adversar al lui Corneille, puțin îi pasă de rolul de garant pe care acesta îl atribuie istoriei în teatrul său. "Este o idee foarte ridicolă, spune el, să mergi la Teatru ca să înveți Istoria". 4
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
deranjează puțin atenția auditoriului, care nu știe spre care să și-o îndrepte și care se vede obligat să împartă în două ceea ce obișnuia să acorde uneia singure." Aparteul nu poate fi lung, căci prezența interlocutorului nu mai are atunci rațiune de a fi, cu condiția ca autorul să reușească, printr-un tur de forță, să-și legitimeze tăcerea. Pentru a păstra un minimum de verosimil, d'Aubignac fixează trei condiții la care trebuie să subscrie aparteul. El nu ar trebui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
retrăgeau ei pentru ca alți actori să se poată vedea: căci în afara faptului că cele două spații care se aflau dincoace și dincolo de falsul perete reprezentau cele două camere ale lui Tisbe și Piram, și că era împotriva celei mai elementare rațiuni, ca în același loc Regele să vină să le vorbească apropiaților săi, și mai puțin încă faptul că o leoaică vine acolo ca să o sperie pe Tisbe, aș întreba eu, prin ce mijloc, presupus a corespunde adevărului acțiunii, acest perete
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cabinet ce se află între apartamentul lui Titus și cel al lui Bérénice." Acest cabinet este punctul de întâlnire dintre cele două specii dramaturgice conflictuale, spațiul public, cel al curții, în care Titus reprezintă Roma și unde el acționează în numele rațiunii de stat, spațiul privat, unde Titus vine s-o vadă pe Bérénice. Există un mijloc pentru a face mai suplă această regulă uneori incomodă pentru autorul dramatic. Abatele d'Aubignac, care este totuși unul din cei mai pătimași apărători ai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mila și teroarea, curăță și temperează acest fel de pasiuni", el adaugă cu mâna lui: "adică trezind din amorțire aceste pasiuni, el înlătură ceea ce este excesiv și vicios în ele, și le readuce la o stare moderată și conformă cu rațiunea." Racine nu încetează cu elogiile către Euripide, pe care-l ia ca model, căci, scrie el în Prefața la Ifigenia, el era "extrem de tragic, adică stârnise într-un mod minunat compasiunea și teroarea, care sunt adevăratele efecte ale tragediei." Se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nenorocirea lui; el nu vrea nici ca un om rău să ajungă acolo, pentru că nu poate stârni milă printr-o nenorocire pe care o merită, nici teama pentru ceva asemănător la spectatorii care nu-i seamănă; dar când aceste două rațiuni încetează, astfel ca un om de bine care suferă să stârnească mai mult mila pentru el, decât indignarea împotriva celui care l-a făcut să sufere, având în vedere că pedepsirea unei mari crime poate corecta în noi vreo imperfecțiune
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
el, datorită reformei pe care o întreprinde, la această mișcare. În ciuda specificității formelor pe care le îmbracă teatrul în Franța, în Germania și în Italia, o înrudire veritabilă le unește. Pretutindeni doctrina referitoare la imitarea Anticilor este respinsă definitiv. Cultului rațiunii îi succede cel al emoției. Regulile sunt înlăturate în numele libertății artei. Perimată, noțiunea de veșnicie a Frumosului este detronată de visul pentru un teatru național în care o societate își va citi identitatea prezentă, adică în care clasa în evoluție
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceste defecte, câte acțiuni importante există pe care spectatorul ar vrea să le vadă, și care i se refuză sub pretextul regulilor, pentru a nu le înlocui decât prin povestiri insipide, în comparație cu acțiunile înseși..." Cât despre Marivaux (1688-1763), în Insula Rațiunii (L'Ile de la Raison, 1727), își bate vesel joc de tragedie căreia îi denunță neverosimilul permanent prin intermediul cuvintelor lui Blectrue, consilier al Guvernatorului, căruia îi incumbă sarcina de a readuce la rațiune pe cei ce ajung pe insulă, în special
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acțiunile înseși..." Cât despre Marivaux (1688-1763), în Insula Rațiunii (L'Ile de la Raison, 1727), își bate vesel joc de tragedie căreia îi denunță neverosimilul permanent prin intermediul cuvintelor lui Blectrue, consilier al Guvernatorului, căruia îi incumbă sarcina de a readuce la rațiune pe cei ce ajung pe insulă, în special pe Poet. "Poetul Uite, mă amuzam la mine în țară cu lucrări de-ale spiritului, al căror scop era când să stârnească râsul, când să-i facă pe ceilalți să plângă. Blectrue
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Discursul pe care i-l adresează ca omagiu, cu ocazia primirii sale la Academia Franceză. "Cel mai dificil gen de comic, îi spune el, este acela spre care geniul dumneavoastră v-a îndreptat, cel care nu este comic decât pentru rațiune, care nu caută nicidecum să stârnească în mod josnic un râs nemăsurat într-o mulțime necioplită, ci care înalță această mulțime aproape fără voia ei la starea de a râde fin și cu spirit." Nivelle de la Chaussée (1691-1754) creează, din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a inventat vreodată mai nobil și mai util pentru a forma moravurile și pentru a le șlefui.... Într-adevăr nimic nu-i face pe oameni mai sociabili și nu le îndulcește mai mult moravurile și nu le perfecționează mai mult rațiunea decât a-i face să se adune pentru a gusta împreună plăcerile pure ale spiritului." Pentru toți Enciclopediștii, care au încredere în natura umană, este posibil să faci omul mai bun, căci el nu este rău la origine. De aceea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este rând pe rând puternic și slab, cald și rece, plat și sublim. Mâine nu vor reuși în locul în care au excelat astăzi; în schimb, vor excela în ceea ce nu au reușit în ajun. În timp ce comediantul care va juca din rațiune, studiind firea omenească, imitând în mod constant vreun ideal, din imaginație, din memorie, va fi unul singur, același la toate reprezentațiile, mereu la fel de perfect: totul a fost măsurat, combinat, învățat, ordonat în mintea lui; în declamația lui nu există nici
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
loc." (Seara a 38-a) Bazat fiind pe această remarcă, Lessing subliniază absurditatea regulii unității de timp și de loc din momentul în care corul a fost înlăturat de pe scenă. Francezii au păstrat-o, deși ea și-a pierdut orice rațiune de a fi în dramaturgia lor. Cum intrigile lor sunt mult mai complexe decât cele ale grecilor, au fost puși în situația de a se servi de un număr de artificii pentru a da impresia că respectă unitatea de timp
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dictată de circumstanțele care s-au produs, de aceea trebuie rostită totodată "cu foc și cu o anume inspirație". Iată deci că actorul trebuie să joace conform a două dispoziții sufletești diferite, făcând să vorbească în sinea lui pasiunea și rațiunea totodată, lăsând-o pe una sau pe cealaltă să predomine în funcție de situație. Când situația este calmă, trebuie ca sufletul să-și acorde cumva un nou avânt pentru reflecțiile morale; el trebuie să-și adreseze lui însuși observații generale asupra fericirii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]