9,974 matches
-
cel care v-a otrăvit puțul. — De unde știi asta? — Știu, pentru că particip pentru a treia oară la raliu și sunt convins că, de îndată ce ticălosul ăla va afla că vreți să-i tăiați o mână, va pleca, și nimeni n-o să îndrăznească să-l împiedice. Pun pariu că nu va veni decât dacă va fi ales cu forța, și organizatorii raliului nu vor face așa ceva. — Au mult de pierdut. — Vă înșelați. N-au nimic de pierdut, deoarece când am semnat contractul toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
ar părea că tu ești singurul care le-a dus apă și mâncare, dar nu te-ai întors cu vreunul din ei ca să luați piese de schimb... — Ți-am mai spus că n-au vrut să vină. — Iartă-mă că îndrăznesc să-ți spun, dar am impresia că-mi ascunzi ceva - austriacul plescăi din limbă, clătină din cap, ca și cum toată povestea i s-ar fi părut foarte complicată. Și, pe deasupra, acum te lasă în „ariergardă“... De ce? Ce mister se ascunde în spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
reușit să mă lase fără slujbă. — Fawcett nu e prietenul meu - spuse pilotul. Și al nimănui... Ce s-a întâmplat, de fapt? Când austriacul sfârși relatarea detaliată a convorbirii, celălalt îl privi îngrijorat și întrebă, dând mustrător din cap: — Ai îndrăznit să-l ameninți cu moartea așa, pe față? Ai înnebunit? Englezul ăsta este unul dintre cei mai periculoși tipi pe care-i cunosc. Și ce poate să-mi facă? — El nimic. Dar Mecanicul, mult. — Mecanicul? făcu surprins celălalt. Cine-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
pic de țintă făcea să-i calmeze tensiunea ce părea că i se adunase în capul pieptului. Râsul îndepărtat al unei hiene îl făcu să tresară de spaimă. Din nou, un fior, mai puternic, îi străbătu șira spinării. Hienele rareori îndrăznesc să atace omul direct. Așa i s-a spus întotdeauna, dar, de asemenea, i se povestiseră teribile întâmplări despre hiene flămânde care, în disperarea lor, nu ezitau să atace în haită. Și el nu avea o pușcă, nici un cuțit, nici măcar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
suprem hotărâse ca acela să fie un spațiu inviolabil; un ultim refugiu sau o dovadă absolută a nemărginitei sale puteri și, ca urmare, atât Mecanicul, cât și oamenii săi abia dacă erau ceva mai mult decât niște sărmane furnici ce îndrăzniseră să sfideze un gigantic „tiranosaur“. — Toți avem nevoie de ajutor... - murmură în sfârșit, ca pentru sine. Orice fel de ajutor. Gacel Sayah deschise ochii, calculă înălțimea la care zburau vulturii și hotărî că venise momentul să părăsească liniștitul său refugiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
era perfect conștient că, începând din clipa aceea, nimeni nu se va mai gândi la misiunea pentru care se aflau acolo, ci cum să reușească să respire în continuare. — Ce-o să facem acum? Se întoarse spre numărul unsprezece, primul care îndrăznise să rostească, abia șoptit, indecenta întrebare ce frământa sufletele oamenilor săi. — Tu ce crezi? răspunse cu vădită acreală. — Aș prefera să nu cred nimic, dar ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut închipui atunci când am acceptat treaba asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
chiar de mai multă decât un om sănătos. — Asta-i adevărat - recunoscu Suleiman, uimit de șiretenia răutăcioasă de care dădea dovadă fratele său. Dar dacă îi vor lichida chiar ei, cum au făcut cu băiatul ăla? — Mă îndoiesc că vor îndrăzni. Băiatul nu era unul de-ai lor, dar îmi pun capul că dacă un mercenar vede că un camarad de-al lui este omorât și că el poate fi următorul, preferă să se predea. Una e să fii omorât în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
oprire albind băncile pensionarilor, tablele de șah, geamurile crăpate ale felinarelor cu neon, relicva unei cabine telefonice. Retrăiesc tulburarea mea din copilărie. Am revelația Comarnicului, zărit În goană de la fereastra unui tren de vacanță. Un oraș fantomă În care nu Îndrăznești să respiri sau să vorbești sau să strănuți de frică să nu pulverizezi totul Într-un nor de praf. Mă uit la salcîmii chirciți ca jnepenii, la iasomia pipernicită care nu dă miros nici după ploaie, la frunza de nalbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
neologismele Îți fac semne prietenești și Începi să deslușești ticurile aproape uitate ale unui limbaj cultural; parcă revezi după ani de zile chipul unui om cu care te-ai simțit bine, preț de o oră Într-o gară, și nu Îndrăznești să-l oprești pentru că nu ai siguranța că nu Îl confunzi. Așa trăim cu amintirea ștearsă a unei vocații Întrerupte la jumătate și În fiecare dimineață ne trezim Într-o casă plină de pantofi și de sacoșe, obiectele cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
salonul, doar n-o să moștenească troglodiții pămîntul. Nudurile astea sînt bomba mea cu efect Întîrziat. Aștept. — Ești optimist mon cher, dacă-ți Închipui că se mai schimbă ceva. Ăsta ne-ngroapă pe toți. Îți Închipui că-n țara asta mai Îndrăznește cineva să crîcnească? Foștii, cum zic ei, și-au cam lăsat oasele prin Închisori și cei ce reprezentau o valoare și ar fi avut Într-adevăr ceva de spus și-au luat tălpășița. De ce crezi că asistăm la exodul ăsta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
respirația. Să nu mă simtă. Sună Încă o dată. Așteaptă. Eu la pîndă. Ea la pîndă. Sună din nou. Mult, continuu. Îmi astup urechile cu palmele. Pauză lungă. M-aș duce tiptil pînă la ușă să văd dacă a plecat. Nu Îndrăznesc. Dacă mă simte. Deodată trei semnale scurte unul după altul. Asta e mama. Numai ea sună așa. Ezit o clipă, apoi mă hotărăsc. — Cine-i? Haide, vecină, că am Înghețat de cînd mă ții la ușă. Îi deschid vinovată. — N-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
creioanele și alte instrumente moderne de scris. Doar În această situație, pedeapsa ar fi fost PEDEAPSA! Așa, vă rog să mă iertați, dar cîtă tristețe În acest gest gratuit. Nu sînt eu cel indicat să vă dau sfaturi, Doamnă, totuși Îndrăznesc să Întreb: de ce nu mergeți pe drumul drept? De ce această nehotărîre, de ce, mai bine zis, această slăbiciune? Personal, nu condamn indecizia Dumneavoastră pentru că o Înțeleg și o respect, așa cum respect orice infirmitate a mea sau a altora. Trăind În imperiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
cuartet al elementelor - aerul, focul, apa și pămîntul - la care ne Închinăm dintr-o milenară obișnuință. Mă iartă zeiță atotnăscătoare În patru chipuri Înfățișîndu-te navigatorului singuratec, ca o lună luminată pe rînd de cele patru culori ale morții, că am Îndrăznit să pun mai presus de lichidul tău amniotic, limfele mele vremelnice, iartă-mă că aplecîndu-mi urechea la țipătul cărnii mele mi-am zămislit un mit și șoapta ta Îndepărtată În care respiră bronhiile pierdutelor stele pulsînd semnale străine, Înfricoșătoare, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
În mine femeia aceea cochetă pe care o uitasem. După o oră, cînd am ieșit, era tot acolo. Mă aștepta. M-a Însoțit spre casă În troleibuzul Înțesat de lume. Mă privea printre capetele călătorilor. Îl priveam și eu. Nu Îndrăznea să se apropie și asta Îmi plăcea. CÎnd am coborît la capătul liniei se Întunecase de-a binelea, străzile erau pustii. Nu-i auzeam pașii În urma mea. Muream de curiozitate să știu dacă mă mai urmărește, dar n-am Întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
elastică asemenea burtierelor, bune pentru orice măsură, ascund operele lui Tolstoi, Balzac, Zola, Dostoievski, pe care le Înțeleg toți țzic ei!), și strungarii și uteciștii și manicuristele și președinții de state și doamna Dupe și eu și eu? Dar cînd Îndrăznesc să le, spun cu propriile mele cuvinte cam aceleași „grozăvii“ pe care le-au gîndit și idolii lor, reacția acestei mulțimi devine nu numai refractară, dar chiar agresivă - față de mine, normal. De ce oare? Refuz să cred că este o problemă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
vase emailate fel de fel de sotéuri, de ciorbe, de fripturi din propriile mele organe. Îmi era frică să mă apropii de toba bombată, cenușie și gelatinoasă, aveam impresia că respiră, mi se părea că-mi văd stomacul și nu Îndrăzneam să-l ating cu mîna. Încă de foarte mică, din vremea cînd abia Învățasem să vorbesc, simțind nevoia de a Înțelege sensurile cuvintelor, mi le tălmăceam cît mai personal, le raportam la trupul meu sau la ceea ce era legat organic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
de a nu putea trăi concomitent și palpabil În spațiul real și În cel visat, În timpul real și În cel visat. Așa cum sînt eu acum cu un subconștient timorat de atîta dat peste bot, care zace acolo ghemuit sub scoarță, neîndrăznind să mai dea nici un semn că există, poezia nu mai reverberează În mine decît În forme logice, concrete, reale - impropriu mod de receptare pentru mesaje atît de derutante ca mersul Într-un labirint cu direcții infinite „să exiști În oglinzi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
să rabde și patria rabdă se sacrifică și e gata să sucombe de atîta eroism și spirit revoluționar — Iar Îți trădezi fanatismul. De ce mă obligi să-ți spun lucruri pe care preferam să nu le gîndesc? Eu nu aș fi Îndrăznit niciodată să mă exprim atît de ironic cu privire la sentimente care mie mi-ar fi total străine. — E chestie de vocație, dragul meu, hai să ne menținem În limitele politeții. Firește că acest sentiment s-a dovedit salutar de-a lungul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
de moment Într-o solidaritate aberantă. Dicteul mă salva mereu, dicteul, cea mai pură secreție a ființei noastre necunoscute ca sperma complementară dumnezeirii, menită a naște monștri și genii deopotrivă. Oare aș mai putea și acum, În această carte, să Îndrăznesc să-mi provoc orgasmul cerebral... În atîta sterilitate, În atîta senectute, ar mai răspunde ele bacantele, s-ar mai umfla strugurii lor de neastîmpăr, ar mai mușca ele un organ dezacordat și ce muzică ridicolă, ce muzică falsă ar Începe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
că i-a găsit ăia de-a venit să facă ancheta o fotografie cu una blondă și că țși afară e atîta soare și ce veselă eram) Mă Învîrtesc fără rost prin curtea betonierei. Nimeni nu-mi spune nimic. Nu Îndrăznesc să Întreb. Caut o urmă, un semn. Pe poarta mare intră și ies basculante, pîlcuri de muncitori fumează, Își povestesc, Își dau coate, fac cu ochiu, unii beau cafea din căni de tablă, stau pe vine sau pe cîte-un bolovan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
umanitatea. Căci pe cabinele ei creșteau lichenii, ei i se pișau turiștii în lac - nu-i vedea, dar îi simțea, îi atenționa cu un fluier de polițist și se răstea la ei -, ca să nu mai vorbim de urs, căci dacă îndrăznea să coboare pe malul celălalt, tanti Amália trecea lacul cu barca și îl alunga, așa că i-a pierit cheful să mai coboare. Pe preot nici nu-l putea suferi, căci ea se avea bine numai cu Dumnezeul personal și se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
binelea când s-a întors. Că de ce a trebuit să-și bată joc de ea, ca toată lumea, de la nespălatul acela de popă până la Alajos, să râdă de ea. — Dar de ce să râdă, Amália? a întrebat-o Engelhard. — Dumneata să nu îndrăznești să mă întrebi nimic, pentru că nu pentru dumneata m-am întors eu - a scâncit ea -, ci pentru că trebuie să gătească cineva pentru copilul acesta. Iar dacă râd, înseamnă că au un motiv s-o facă. Nu spui dumneata mereu că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
în oglindă. Sau acesta este imaginea celuilalt. Astea sunt chestii complicate. Dar acuma e deja totuna, a ars în Bizanț. — Și acum valorează mai mult? — Ei bine, nu. Doar jumătate. — Cât stațiunea? — Nici pomeneală. Cât biserica. — Aveți și aur? am îndrăznit să-l întreb eu, pentru că, în materie de avere, cunoștințele mele erau precare. — Nici nu pun mâna pe el. N-am nici o bucățică de aur. — Cum se poate? m-am mirat eu din nou. — Uite, mama mea a avut două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
-i așa? Pleoscăie, căcănar bătrân ce ești. La asta mă gândeam întotdeauna și strângeam mânerul de bachelită al căruciorului până ce făceam bătături în palmă. — Dumneata mă urăști - mi-a spus el o dată. — Eu?! am bâiguit. De unde ai scos-o? Cum îndrăznești? — Hai, lasă. E scris pe fața ta. Crezi că, de atâta inteligență, poți să și minți? Pentru asta nu trebuie să citești, suflețelul meu, ci să te naști. Dar n-ai decât să mă împingi mai departe, nu mă supăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
priveam de acolo și aproape plângeam. Engelhart nu știa ce să creadă, dar n-a intervenit, cum nu intervenea niciodată — E vreo problemă? Vă nemulțumește ceva? l-a întrebat el plin de speranță pe client. Nu știu ce să spun. Eu nu îndrăznesc să mă amestec. Nu mă pricep - a spus el, continuând să tropotească. — Nu vă sfiiți - l-a îndemnat Engelhart. Eu încerc întotdeauna să pun în practică observațiile clienților mei. — Cum să vă spun? Nu sunt aici decât de o săptămână
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]