6,361 matches
-
substantivele (proprii sau comune) caracterizate prin trăsătura lexical-semantică + uman și substantivele proprii denumind viețuitoare. Înscrise, prin trăsătura semantică lexico-gramaticală de gen, în una din cele trei clase morfologice, substantivele aparținând acestei clase semantice se caracterizează printr-o serie de trăsături distinctive fonetice, morfologice și sintactice. Sub aspect fonetic, substantivele proprii feminine nu cunosc unele alternanțe fonetice din flexiunea cazuală a substantivelor comune: c/č: (N.Ac.) luncă/ (G.D.) lunci(i), dar Anca/Ancăi o/oa: floare/flori(i), dar Floare(a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintagmă formată prin repetarea în genitiv a substantivului regent, ceea ce generează ideea de superlativ al unei însușiri implicite în planul semantic al substantivului: frumoasa-frumoaselor, minunea-minunilor, răul-răilor etc.; • genitivul calității; se dezvoltă într-o sintagmă prin care substantivul-determinant atribuie o calitate distinctivă „obiectului” denumit prin substantivul-regent: omul dreptății (=omul care se conduce după principiul dreptății), omul riscului (=omul care nu evită (ba chiar le caută) situațiile prezentând diferite riscuri). Identificarea se realizează prin trei variante: • genitivul denumirii; genitivul individualizează, prin substantive proprii
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
acestor caracteristici. Tocmai această indiferență față de opoziții (sau numai distincții) la nivelul unor însușiri: mic-mijlociu-mare, lung-scurt, înalt-scund, frumos-urât, alb-galben-albastru etc. a dus la considerarea obiectului detașat de însușirile sale. Numai unele subclase de substantive se caracterizează prin reținerea unei însușiri distinctive în planul lor semantic; aceste substantive denumesc clase de obiecte cunoscând o nouă reorganizare, din punctul de vedere al unei însușiri; prezintă această caracteristică substantivele create prin sufixe diminutivale sau augmentative: lădiță = ladă mică, lădoi = ladă mare; spre deosebire de acestea, termenul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu dezvoltarea unei opoziții la nivelul sufixelor: el/ică: frumușel/frumușică, mărunțel/mărunțică. • -u/-ă; adjective din tipul I de flexiune: amplu/amplă, negru/neagră, triplu/triplă • -e/-ă; adjectivul june/jună Dezinența -ă la singular se impune ca marcă distinctivă absolută a genului feminin: caldă, albastră, triplă, nouă • -Ø/-e; adjective din tipurile III (derivate cu sufixul -tor), IV și VII de flexiune: amețitor/amețitoare; gălbui/gălbuie; bălai/bălaie • -u/-e; adjective din tipurile II și III de flexiune: pustiu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
I, dacă se raportează la locutor: „Apoi lasă-ți, băiete, satul cu tot farmecul frumuseților lui... dacă te lasă pârdalnica de inimă.” (I. Creangă, p. 77) Categoria gramaticală a număruluitc "Categoria gramatical\ a num\rului" Opoziția de număr prezintă trăsături distinctive și sub aspect semantic și sub aspectul expresiei. Sub aspectul conținutului semantic, opoziția de număr se deosebește la unele pronume personale de aceeași opoziție categorială din flexiunea substantivului sau din flexiunea pronumelor nepersonale. Prezintă aceeași desfășurare semantică din flexiunea substantivului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de acuzativ, fie, indirect, prin diferite prepoziții, mijloace de marcare a identității unor funcții sintactice: noi/pe noi, voi/pe voi, (eu) noi, (pentru) voi. Omonimia nominativ-vocativ din flexiunea pronumelor de persoana a II-a este anulată prin intonație, marcă distinctivă a cazului vocativ: „Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.” (M. Eminescu, I, p. 130), și sintactic, prin izolarea frecventă a vocativului în dezvoltarea enunțului: „Tu, iartă-mă, fecioară, - tu, căprioara mea!” (N. Labiș, p.40), „Tu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
D. dânsu-lui, dânși-lor, dânse-i, dânse-lor Acuzativul se diferențiază de nominativ și genitivul de dativ în același mod ca și în cazul pronumelui el, ea: dânsul/(pe) dânsul ș.a.m.d. SINTAXA PRONUMELUI PERSONALTC "SINTAXA PRONUMELUI PERSONAL" Două sunt trăsăturile sintactice distinctive ale pronumelui personal neutru în raport cu celelalte pronume (personale și nepersonale) și cu substantivul: a. caracterul facultativ al întrebuințării nominativului persoanelor I și a II-a în funcția sintactică de subiect; în consecință, prezența lor marchează stilistic enunțul sintactic: „Voi, pierduți
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
solemn. Gradul maxim de reverență caracterizează pronumele Măria Ta, Majestatea Ta, Excelența Sa, Înălțimea voastră etc., întrebuințate toate în stilul solemn. În limbajul familiar, se mai cuprind, între pronumele personale, forme de politețe regionale: mata, dumneatale etc. Sub aspect morfologic, trăsătura distinctivă a acestor pronume este dată de structura lor și de modul de desfășurare a unor raporturi categoriale în strânsă legătură cu raportul semantic. Structura distinctă caracterizează întreaga subclasă: pronumele de politețe sunt pronume compuse (din substantiv și pronume posesiv). Desfășurarea
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
anularea identității subiect-obiect și, în consecință, obiectul sintactic are un referent propriu diferit de referentul subiectului gramatical: El se uită la ea. Identitatea subiect-obiect nu lipsește niciodată din planul semantic al pronumelui reflexiv, fiind marca individualității sale între celelalte pronume, distinctivă, în raport cu pronumele personal neutru cu care are în comun categoria gramaticală a persoanei și realizarea concretă a unor forme, dar desfășoară un registru amplu de variante; variabilitatea semantică merge de la absolutizarea subiectivității, prin anularea ipostazei de obiect gramatical (mă tem
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
o distanțare maximă, echivalând, de fapt, cu păstrarea doar a unei pseudoidentități ( Lecțiile se țin/de profesorul italian.). Această variabilitate semantică se concretizează în varietatea funcțiilor lingvistice ale pronumelui reflexiv. MORFOLOGIA PRONUMELUI REFLEXIVTC "MORFOLOGIA PRONUMELUI REFLEXIV" Sub aspect morfologic, trăsăturile distinctive ale pronumelui reflexiv se manifestă în desfășurarea categoriilor gramaticale de persoană, număr, gen și caz. Persoanatc "Persoana" Conținutul categoriei gramaticale de persoană este dependent de implicarea în structura semantică a pronumelui a suprapunerii din plan sintactic; este generat de raportul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
la persoana a III-a: Ai mei/ai tăi/ai săi au plecat. Cele două variante semantice determină constituirea a două subclase pronominale: • pronume posesive (propriu-zise) • pronume posesive întrebuințate adjectival Aceste două subclase se caracterizează printr-o serie de trăsături distinctive la nivel morfologic și sintactic. Sub aspect morfologic, în legătură cu modalitatea specifică de realizare a raportului semantic de posesiune, pronumele posesiv cunoaște două variante structurale: • termeni simpli, omonimi cu genitivul pronumelui personal și reflexiv, formă accentuată: meu, tău, său9; acest tip
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
intervin și alternanțe fonetice, condiționate de morfemele dezinențiale în structura pronumelor simple: e/ea (meu/mea), o/oa (nostru/noastră/noastre), str/ștr (vostru/voștri). Cazultc "Cazul" La singular, pronumele posesive realizează, în sfera limbii literare, numai opoziția nominativ-acuzativ; marca distinctivă a cazului acuzativ este morfemul pe: al meu/pe al meu. Când acuzativul nu este expresia funcției sintactice de complement direct, anularea omonimiei cu nominativul este realizată prin intermediul prepozițiilor cerute de funcțiile sintactice pe care le exprimă: la/cu/despre
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ORDINAL" Sub aspect morfologic, pronumele ordinal se distinge de pronumele de cuantificare, de la care se formează, prin structură și prin modul de desfășurare a flexiunii. Morfemul discontinuu al derivării de la pronumele de cuantificare, variabil în funcție de gen, se constituie în morfem distinctiv al subclasei pronumelui ordinal: al...le(a)/a...a: al patrulea/a patra Rămâne în afara acestei structuri, pronumele ordinal corespunzând pronumelui de cuantificare numerică de singular: unu - întâiul și sinonimul neologic primul, precum și pronumele neologic secundul, sinonim al pronumelui al
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
T" Adjectivul nehotărât ocupă de regulă poziția de determinant într-o relație adnominală realizând funcția de atribut: „Din orice clipă trecătoare/|st adevăr îl înțeleg:/ Că sprijină vecia-ntreagă/Și-nvârte universu-ntreg.” (Ibidem, p. 206) PRONUMELE RELATIVTC "PRONUMELE RELATIV" Trăsătura distinctivă, definitorie a clasei pronumelor relative este de natură sintactică; pronumele relative sunt mijloace de exprimare a relațiilor sintactice dintre propoziții; se cuprind în clasa mai amplă a elementelor relaționale, din care mai fac parte prepozițiile (la nivel propozițional), conjuncțiile și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
preponderent ca adjectiv(eforturi înzecite) sau ca adverb (Cheltuiesc înzecit.), cel fracționar numai ca substantiv, cel adverbial, ca adverb (A refăcut textul de trei ori.). (G.A.: 2005, vol.I, p.290) Descrierea însăși a numeralului, din perspectiva trăsăturii sale distinctive, prin raportare la alte „părți de vorbire”, pare să reflecte ezitări în privință fixării identității de clasă lexico-gramaticală: „Numeralul nu numește, nici nu înlocuiește numele de lucruri sau de ființe, ci indică numărul (cinci elevi, zece studenți), substantivul putând fi
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
impersonal, dinamic. Complexitatea conținutului categorial al diatezei impune un grad complex de organizare a planului expresiei într-un raport morfologie - sintaxă cu dezvoltare specifică. La nivel morfologic, realizarea opoziției categoriale se sprijină pe morfeme caracteristice, dar funcționarea acestora ca mărci distinctive se desfășoară la nivel sintactic, în limitele sintagmei în structura căreia iau naștere concomitent sensurile, interferente, de diateză și funcțional-sintactice. Dezvoltându-și planul semantic, în legătură cu un raport sintactic între trei componente ale sintagmei: subiect gramatical - verb (predicat) - complement, diateza își
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
perspectiva raportului de solidaritate (complementaritate) cu categoria gramaticală a timpului. Optativul, de exemplu, nu se opune indicativului; în relație de opoziție intră, de fapt, optativul prezent și indicativul viitor I: voi cânta (viitor I indicativ)/aș cânta (optativ prezent). Marca distinctivă a fiecăruia din cele două moduri-timp este verbul auxiliar, cealaltă componentă a sintagmelor fiind aceeași în structura ambelor forme temporal-modale: tema liberă a infinitivului. De altfel, și opoziția semantică se stabilește, în realitate, tot între aceste două realizări ale modurilor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
pronumelui: prietenii mei. În sintagma pronumelui (numeralului) ordinal, al face parte din morfemul discontinuu al...le (a), variabil în funcție de gen: a...a, prin care s-a format pronumele ordinal de la pronumele de cuantificare (numeralul cardinal) și care-i este marcă distinctivă: al trei-lea - a trei-a MORFEM GRAMATICALTC "MORFEM GRAMATICAL" 1. Articolele hotărât și nehotărât funcționează ca morfeme ale categoriei gramaticale a determinării: un student - studentul Sensul determinării maxime poate fi întărit de întrebuințarea ca morfem al determinării a articolului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște.” (M. Eminescu), adverbul unde introduce o circumstanțială de spațialitate în structura căreia realizează funcția de circumstanțial spațial. În stil direct, când relația de dependență nu este de tip atributiv, adverbele relative devin mărci distinctive ale tipului de circumstanțială pe care o introduc; identitatea funcțional-sintactică a propoziției este determinată de planul semantic al adverbului: • încotro, unde - circumstanțial de spațialitate: „Atunci ai să te poți duce unde n-au putut merge frații tăi.” (I. Creangă) • când
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
luăm plată de la drumețul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar dac-a venit întâmplarea de așa, apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru.” (I.Creangă) În planul expresiei, în comunicarea orală, marca distinctivă a enunțului asertiv o constituie intonația, care este în esența ei descendentă. Caracterul descendent al intonației asertive se accentuează în enunțurile exclamative, în care energia de articulare și pronunțare se concentrează în partea lor inițială: „Nenorocitul de Anghelache!” (I.L. Caragiale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
asertive se accentuează în enunțurile exclamative, în care energia de articulare și pronunțare se concentrează în partea lor inițială: „Nenorocitul de Anghelache!” (I.L. Caragiale) În afara acestei deosebiri, enunțurile asertive exclamative se caracterizează în mod frecvent și prin prezența unor mărci distinctive specifice: • elemente exclamative: pronumele (adjectivul) ce (eventual urmat de adverbul mai, prepoziția de sau de amândouă), adjectivul pronominal cât, adverbele cât (singur sau urmat de prepoziția de), unde, când, cum, unde nu, conjuncția că (însoțită uneori, la distanță, de adverbul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Luchi, fiindcă ea era.” (M. Preda), „Lasă-mă, toamnă, în prada furtunii Singur de mine să râd ca nebunii.” (A.E. Baconsky) În planul expresiei, identitatea specifică a enunțurilor imperative este marcată concomitent prin intonație, accent și flexiune. Flexiunea. Marca distinctivă principală a enunțurilor imperative este situarea substantivului (pronumelui) la cazul vocativ și a verbului la modul imperativ: „- Ioane! Ioane! Ioane!... și Ion pace!” (I. Creangă), „Păzește-te de amicii care ți se jură că te iubesc pe tine mai mult
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se cheamă asta? În obrazul cui v-a învățat!” (I. Creangă); sau intră, în planul incidenței, în structura unor enunțuri complexe: „Știu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi!” (I. Creangă) Caracterul distinctiv al enunțurilor exclamative în raport cu varianta exclamativă a enunțurilor asertive este dat de absența în planul lor semantic a informațiilor despre realitatea extralingvistică aflată la originea reacțiilor afective ale subiectului vorbitor. În planul expresiei, identitatea specifică a enunțurilor exclamative este fixată
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
somnul cel de veci, să dormi!” (I. Creangă) și mai rar ca enunțuri negative: „Ce semeț erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost.” (T. Arghezi) În planul expresiei, sunt marcate numai enunțurile (sau componentele acestora) negative; mărcile distinctive principale ale acestor enunțuri sunt adverbul de negație nu și conjuncția copulativă nici, întrebuințată în mod frecvent adverbial: „Nu-i vina mea, nu-i vina nimănui / că sufletul ca țărna mi-i bogat, că pătimaș și bun ca dânsul nu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Da’ bani ai adus?/ - Ba!... zice că să scrii.” (I.L. Caragiale) Realizează în ele înseși enunțuri negative unele interjecții: „Fugi, nene, că mustul strică stomacul! zice unul. - Ei, aș! răspunde Costică.” (I.L. Caragiale) Adverbul nu își pierde caracterul de marcă distinctivă în enunțurile în care se instituie o contradicție între aspectul negativ al planului expresiei și caracterul pozitiv al planului lor semantic. Prezintă această contradicție între planul expresiei și planul semantic, trei tipuri de enunțuri: • enunțuri interogative retorice cu aspect negativ
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]