3,053 matches
-
fierbinte (4); senzual (4); sex (4); băiatul (3); Franța (3); îndrăgostit (3); îndrăgostiți (3); limbă (3); mînă (3); obrazul (3); prietenie (3); romantism (3); apreciere (2); apropiere (2); buzele (2); căldură (2); delicios (2); dorință (2); emoție (2); emoții (2); extaz (2); fericire (2); fiori (2); franțuzesc (2); franțuzește (2); frumos (2); fruntea (2); imagine cu 2 (2); inima (2); intimitate (2); iubi (2); iubita (2); iubitul (2); iubiți (2); mamă (2); mîngîiere (2); a pupa (2); pupat (2); sentimente (2
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
2); -; academie; adevărată; a afla ceva; aflată; amăgire; amețită; amintire; anunțare; mult așteptată; așteptări; auz; blană; bombă; bucurii; buna; bunătate; care e bună; căldură; ce; ceva; cînepă; colindă; comunicare; corespondență; croșetă; culori; cunoștință; curios; da; departe; depărtare; entuziasm; entuziasmare; examen; extaz; facebook; familie; farsă; fericit; fîț; ghinion; glas; grijă; haină, persoană; iarnă; ied; Iisus; ilic; imprevizibil; incertitudine; inflamație; informare; interes; îmbrăcăminte; îmbucurătoare; încredere; întîmpinare; întristare; lac; lămurire; latură; lărgit; lebădă; lînă; loc; media; megafon; mesaj; minunat; mirare; mister; naștere; neașteptată; nenorocire
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
liber; aer, în aer; aerian; amin; apropiere; ardoare; aspirație; aventură; aviator; avioane; cu avionul; barză; calm; în cer; cioară; cișmea; cîștig; coboară; cocor; codru; concediu; cosmos; creion; curat; curiozitate; decolez; deget; deltaplan; departe; descătușare; descoperire; drum; elicopter; Emirate; emoții; euforie; extaz; fidelitate; fly; frică; fulg; gaz; gînd; gînditor; cu gîndul; gînduri; grație; greu; hulub; iarbă; incredibil; inevitabil; infinit; Italia; înalturi; înălțător; înălțime; început; îndelung; îndelungat; îndepărtare; îndepărtat; lacrimi; libertate/cer; limonadă; magie; peste mare; măreț; mers în aer; mîndrie; nădejde; necontenit
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
forme virale se lasă deschisă în această direcție atât în ceea ce privește anomalia identitară, cât și contagierea corporală: virusarea ființei umane se produce ca o reacție în lanț în cadrul sistemelor închise om-mașină, simultan cu proliferarea promiscuității, a obscenității și a obezității (ca „extaz al trupului”Ă. În aceste condiții, alteritatea nu poate să fie decât virusul (virtualulă computațional, care se infiltrează și dăunează identității și corporalității în același mod în care virusul biologic afectează organismul. Dacă susținătorii domeniului vieții artificiale aduc virusului electronic
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
din Kama Sutra de importanță capitală pentru femei, cel pe care bărbații ori îl citesc foarte târziu, ori nu-l citesc deloc; nonconformismul său nu se oprea aici: în fiecare zi schimba poziția de atac, modelată de el am întruchipat extazul într-o varietate acrobatică uluitoare; sexul nu era, ca pentru foștii mei extratereștri, o chestiune pur biologică ori sportivă; el îl ridica la rang de artă. Țin minte că abordările sale fanteziste deveniseră senzația firmei; dimineața, cum ajungeam la birou
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
cu urzici timpurii sau maturate... În fața lui mă simțeam ca o școlăriță la cursurile de sex original și bucătărie de mare clasă... Știu că e practic imposibil cu un bărbat manierat, dar în acea perioadă mi-am conturat și visul extazului perfect: să-mi povestească despre bucătărie în timp ce mă iubește... Pentru desăvârșirea trainingului în domeniul cumpărăturilor simt nevoia să vă prezint o ultimă fațetă a acestei activități; nu vă lăsați amăgite, este ultima, dar are o importanță copleșitoare; am tot amânat
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
rău deloc... Nu pot spune că la pat ar fi fost cel mai bun bărbat din viața mea, dar mă iubea cu o patimă copleșitoare, se implica total în ceea ce făcea și ca dovadă stau urletele mele isterice provocate de extaz... Mi-era un dor nebun să fiu răgușită, nu mai țipasem așa tare de ani de zile, din timpul extraterestrului numărul trei... Numărul zece nu era masculul tipic, care urmărește în viață un singur lucru: să dețină controlul. El mi
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
a autonimicirii, raportându-se la amintirea sau nostalgia altuia, abia el sine autentic. Căci întotdeauna, celălalt e viu. Dar dacă cel viu, bănuit doar, e într-un permanent pericol al prezenței, cel care trăiește explorându-și prezentul nutrește adesea un extaz, fie el chiar întemeiat pe neputință, pe boli, pe cădere. În fapt, și dacă acceptăm că în societate Cioran e prea politicos (își reproșează asta), iar în scris Ă acel scris pentru ceilalți Ă, ca într-o revanșă, prea violent
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iluzorie. Căci, măcinat de nostalgia Ființei, a Adevărului, Cioran nu se poate debarasa, în fapt, de propria prezență, atât de concretă în vanitatea ei, încât devine singura posibilă. De aici, contradictoriul din care își hrănește deopotrivă voluptatea eșecului și neputința extazului, și care îl proiectează pe Cioran în esențial. În fond, existența îi e construită dintr-o serie de palinodii: totul Ă convingere, credință, idee, atitudine Ă se transformă în opusul său, dacă nu cumva are înscris din start, în chiar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
esențial. Fapt care nu atenuează sentimentul eșecului, dar care purifică orice criză teribilă, delirantă, extazică a adevărului. Contemplate acum, vidul și esențialul nu mai dor; prin conștiința eșecului, disperarea e complementară melancoliei. În tinerețe, era complementară doar plictisului, anxietății și extazului. Dostoievskian, Cioran nota în aceeași scrisoare către Eliade: „Îmi e imposibil, dragă Mircea, să scriu despre un gânditor pe care-l iubesc, despre o carte citită, despre o întâmplare trăită. Toate nu ajută la nimic. Gândirea trebuie să fie o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
chiar și o minge în acest sens, cumpărată de la Hamburg Ă aruncând-o și prinzând-o, crede că își întărește șira spinării Ă, dar toate acestea nu-l împiedică să propăvăduiască sinuciderea. Doar că, numai aparent necioranian, el crede în extaz, acel moment al libertății absolute, identic Apocalipsei, când timpul nu va mai fi („Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect”, spune el) și omul, “în integritatea lui, va atinge fericirea”. Mai mult
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect”, spune el) și omul, “în integritatea lui, va atinge fericirea”. Mai mult, se va și sinucide, ce-i drept, împins finalmente de o promisiune și nu de dorința liberă a atingerii extazului, căruia îi ia locul grimasa grotescă a limitelor omului. În fine, sunt lucruri asupra cărora atrage atenția și Camus care-și numește un subcapitol din Mitul lui Sisif chiar Kirillov. Dar Kirillov nu are nici umorul, nici scepticismul lui Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
martie 1970 (593), Cioran e surprins să afle că, într-o variantă abandonată, acest poem se numise Nirvana. Continuă: „Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana însemnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante”. Așadar: blestem și rugăciune, vid și extaz. Fără s-o spună explicit, Cioran se regăsește în Eminescu, pentru că, asemenea acestuia, e omul unor identice metamorfoze și al unor antinomii care-l situează deasupra perspectivei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acest poem se numise Nirvana. Continuă: „Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana însemnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante”. Așadar: blestem și rugăciune, vid și extaz. Fără s-o spună explicit, Cioran se regăsește în Eminescu, pentru că, asemenea acestuia, e omul unor identice metamorfoze și al unor antinomii care-l situează deasupra perspectivei subiective, adică deasupra timpului. Ba chiar deasupra oricărei disperări, anxietăți, angoase. Este ceea ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nenorocire. Un popor condamnat la izolare” (27 noiembrie 1976 Ă 313). Dar nu atât admirația transformată în compasiune interesează aici, ci sinteza paradoxală pe care destinul acestei limbi, implicit al poporului care o vorbește, o instituie: rugăciunea este blestem, vidul, extaz, norocul, nenoroc. Totul este și opusul său, dacă nu cumva numai opusul său. Și asta poate tocmai datorită „vacuității cuvântului” (8iulie 1978 Ă 351), expresie pe care Cioran o folosește după ce citește Sentimentul românesc al ființei, cartea lui Noica. Fusese
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i opune Cioran coșmarului fără de care el însuși ar fi altul? Ce opune el acestei apocalipse, Infernului care a luat locul visului?! Aparent, proiectul, iluzoriu, al unei reveniri la matcă, la origini, în miezul propriei ființe. De fapt, cu nostalgia extazului, în miezul ființei. În realitate, proiect irealizabil, suplinit însă de evocarea locurilor prin care a trecut cândva. La urma urmelor, singurul proiect la care Cioran ține cu adevărat este cel al melancoliei. Numai ea, pare să spună Cioran, întemeiază. Numai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de credință, a inautenticității, a imposturii: „La vârsta când scriam în românește Cartea amăgirilor (douăzeci și cinci de ani?) trăiam cu o asemenea intensitate că îmi era literalmente teamă să nu sfârșesc ca întemeietor de religie... La Berlin, la München, am trăit extazuri frecventeă ce vor rămâne pentru totdeauna culmile vieții mele. De atunci, n-am mai avut decât simulacre” (II, 304-305). Sunt însă numai supoziții. „N-o să știu niciodată cum eram cu adevărat acum patruzeci de ani!” (III, 216), exclamă. Totuși, cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este posibilă și în alt fel decât calea, ratată, a misticismului. „Dacă ne-am putea mărgini să privim!, exclamă el. Din nenorocire, ne încăpățânăm să înțelegem” (III, 76). Să privim și să ascultăm, am putea adăuga. Momentele lui Cioran de extaz, de pierdere a sinelui său disperat și a conștiinței de sine torturante țin tocmai de o astfel de resorbire în privire. Asta înseamnă a asculta Bach, a rătăci pe drumuri de țară, a privi marea. Dar acestea sunt momente tranzitorii
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
metamorfoze, ale unei deveniri. Spune Cioran: „La vârsta când scriam în românește Cartea amăgirilor (douăzeci și cinci de ani?) trăiam cu o asemenea intensitate că îmi era literalmente teamă să nu sfârșesc ca întemeietor de religie... La Berlin, la München, am trăit extazuri frecvente Ă ce vor rămâne pentru totdeauna culmile vieții mele. De atunci, n-am mai avut decât simulacre” (II, 304-305). Altundeva, despre anii berlinezi: „Singurătatea mea berlineză nu poate fi imaginată de un om normal. Cum de nu mi-au
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 144). Finalmente, Cioran va defini scepticismul drept o „voluptate a impasului” (III, 259). Pe sine se va numi, totuși, „un sceptic incomplet”, fapt care atrage încă „presentimentul extazului”, reprezentând acel „sector” din ființa lui „pe care scepticismul n-a reușit să-l invadeze” (III, 260). De reținut, însă, că Cioran numește într-un loc scepticismul ca fiind „forma cea mai subtilă de intoleranță” (I, 260). Or, cum vom
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
potrivește cu rare accese de umor și de ironie. Ceea ce însă sfințenia nu poate tolera fără să se autodistrugă este ironia sistematică, ironia ca obicei al spiritului, ca dar, ca talent și ca automatism. Căci ea e antipodul însuși al extazului” (III, 292). Și printre păcatele neamului său Ă limită de neiertat și pentru sine Ă se află nu numai refugiul în anonimat din fața istoriei, ci și absența angajării mistice. O spune la un moment dat: „Argumentul zdrobitor împotriva țării mele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de convingeri ca să pot lupta pentru sau contra unui lucru! Eu însă mi-am vlăguit, mi-am secătuit, mi-am golit convingerile, una câte una și toate deodată” (II, 28). Atunci când se angajează, totuși, în ceva, Cioran trăiește clipe de extaz: „Deși nu cred în nici un fel de făptuire, când mă apuc de-o treabă și-o duc la bun sfârșit, ce satisfacție pe mine!” (I, 75). Îi invidiază, oricum, pe toți ei care, diferiți de el, nu sunt paralizați în fața
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact, cultivând indiferența de sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact, cultivând indiferența de sine. Indiferența? E un cuvânt pe care Cioran îl
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ar potrivi mai degrabă reversul ei, indiferența, dar iată-l pe Cioran răzvrătit împotriva propriului sine: „Nu sunt nici indiferent, nici detașat Ă sunt abulic Ă iar abulia nu e detașare” (I, 100). Abulic pentru că ezită între tentația gloriei și extazul anonimatului. Or, gloria se dovedește deșartă, iar anonimatul, dureros. Cum în jurul său vede doar inși care caută gloria sau, ține să precizeze, „cel puțin renumele”, Cioran comentează: „Pasiune dezgustătoare și totuși de înțeles, ba chiar inevitabilă” (I, 150). Mai mult
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]