2,714 matches
-
urmărim cu cea mai mare atenție". "Bine, bine, mă bucur", mormăiam eu mulțumit. Le scânteiau ochii cum pomeneam de oglinzile strălucitoare, ca de bal, deh, fuseseră și ei tineri odată, sau de Bătrânul, care le inspira același sentiment tulbure de fascinație magică amestecată cu teamă. Uneori mă simțeam secătuit, nu mai știam ce să le spun. Atunci am înțeles cum devine uneori publicul, înfometat de poveste, un fel de Baal cartaginez. Zeul nu acceptă să taci după ce ai început să povestești
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
reacție n-o prevăzusem. În zilele următoare m-au ocolit din nou și, treptat, a trebuit să înțeleg de ce: în ciuda asigurărilor mele, ei doreau să creadă că Bătrânul exista în sala cu oglinzi. Nu se puteau dispensa de el, de fascinația și de teama pe care le-o inspira imaginea lui. Era Dumnezeul lor, un Dumnezeu bolnav, șchiop, îmbătrînit, chinuit de gută și maniac, cu toate atributele unui idol local, unui vraci de care aveau nevoie și pe care vroiau să
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
lor este o excelentă "introducere" în universul nipon, dar e, în egală măsură, și un document intelectual revelator. Autorii, deși foarte tineri, dau dovadă de luciditate și de spirit critic. Evită să cadă atât în capcana banalității, cât și în fascinația pentru erotism. E o carte din toate punctele de vedere remarcabilă. Alexandru Călinescu În loc de prolog În beletristica secolului al XX-lea, era la modă ca autorii să-și exhibe fără rețineri, ba chiar într-un act elegant de frondă, procedeele
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
de pe creierii ei, încă îmbâcsiți cu anestezice, încât nu ar fi fost în stare să-și spună dacă se trezește sau dacă e doar la limita mereu oscilantă dintre somn și trezie ori dacă, mai rău, toate nu sunt decât fascinații ale încăsomnului în care zace. Cu tresăriri ici și colo, inconștiente, ale trupului pe care, numai pe acestea, începe să le perceapă. Dar, imediat ce simte că tresare, cade în somn, înțelege că a căzut în somn când tresare iarăși, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
viață. În jurul acestui discurs al lui Craig, bază a cercetării de față, au început apoi să se facă auzite treptat ecourile altor discursuri venite din teatru, precum cele ale lui Artaud, Kantor sau Genet. Comentând modelul balinez, Artaud își mărturisește fascinația pentru o formă dramatică în care vede, de la bun început, un teatru al apariției fantomelor, un teatru „al halucinației și al spaimei”, unde gesturile actorului-dansator par „dictate de altundeva”. Iar Artaud observă că, în mod paradoxal, tocmai materialitatea corpurilor, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
tragic este deopotrivă victima și cauza acestei spaime, potrivit acelei reciprocități bazate pe teroare ce se stabilește între victimă și asasinul pătat de sîngele ei. Posedarea de către Dionysos se înrudește astfel cu posedarea de către Gorgo. Eroul intră în câmpul dublei fascinații de a vedea și de a fi văzut, în confruntarea directă, frontală cu masca. Trăiește o revelație, dar riscă în același timp să se distrugă, să cadă pradă delirului nebuniei sau morții. Omul dă piept cu zeul și cu moartea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în interogații referitoare la statutul realității în teatru, interogații alimentate de un neîncetat joc al ambivalențelor. În centru se află o ambivalență esențială: granița greu de stabilit dintre vis și realitatea întruchipată de apariția fantomei, ambivalență căreia i se datorează fascinația invizibilului ce se lasă văzut. În teatrul no, totul se petrece ca și cum shite și waki s-ar alia pentru a sublinia extrema dificultate de a deosebi visul de realitate, năluca de concretețea trupului viu. Astfel, în Kanehira, piesa deja citată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
alegi; apoi, C-un țipăt ce ți-ar despica auzul, Nu aș rosti decât aceste vorbe: „Să-ți amintești de-ai mei!”1 „Remember mine...” („Amintește-ți...”), aceleași vorbe rostite de fantoma din Hamlet. Amintire a unei priviri, a unei fascinații; pentru o clipă, privirea îndrăgostită a femeii moarte pare a înlocui privirea femeii altădată vii, iar această amețitoare confuzie îi dă Hermionei, prin mijlocirea Paulinei, o neașteptată putere. Momentul în care „magiciana” îi smulge lui Leontes jurământul că nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
parcă înviată din morți, „încetează să mai fie o piatră”. Un suflu eliberator ascuns înăuntrul ei o scoate dintr-un somn asemănător cu moartea. Halucinație sau pură realitate, momentul însuflețirii statuii („it appears she live”) dobândește o asemenea putere de fascinație, dar răspândește și o asemenea teroare, încât Paulina se grăbește să nege orice amestec diavolesc în operația magică de convocare a fantomei, acea fantomă, acel psyche al cărui dublu de piatră este colossos-ul. Bineînțeles, Hermiona prinde glas, își binecuvântează fiica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
câmp de stele, Martiri în luptele lui Ámor, grele. Spăimântători la chip, ei nu te lasă Să te arunci în neagra morții plasă 1. Răspunsul lui Pericle la provocarea lui Antiochus și atracția lui irezistibilă pentru tânăra fată trădează o fascinație a morții, curajul de a nu ocoli confruntarea cu Gorgo. Moartea de care îi amintește regele pare o oglindă ce-i răsfrânge propria imagine, cu care, acceptând să moară, e gata să se contopească. Mai târziu, într-un dialog cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
decât viziunea iadului care îl cutremurase pe prințul Marocului 1. Această uneori insuportabilă intensitate a privirii „celuilalt” le oferă îndrăgostiților experiența unică a deposedării de sine. Înainte ca Bassanio să aleagă unul dintre cele trei sipețele, Porția dă glas propriei fascinații vorbind despre privirea tânărului pretendent, despre vraja învăluitoare a ochilor lui, vrajă resimțită ca o perturbare a identității și ca o deposedare, exprimată în text printr-un joc complex al formelor pronominale: Doar ochii dumitale sunt de vină: Privindu-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în mreje și târâtă într-o aventură amoroasă. Mai târziu, vorbind despre această întâmplare, Olivia va mărturisi că farmecele tânărului paj îi „pătrunseseră prin efracție”, printr-o invizibilă și subtilă efracție în ochi, aceștia neputând să reziste „unei prea puternice fascinații a imaginației ei”. Totuși, lucru ciudat, când o întâlnise pe Viola, Olivia o întrebase: „Ești cumva actor?”, la care Viola răspunsese: „Nu”. Și adăugase: „Jur că nu sunt ceea ce joc” („I am not that y play”). Întrebarea nu numai că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Totuși, lucru ciudat, când o întâlnise pe Viola, Olivia o întrebase: „Ești cumva actor?”, la care Viola răspunsese: „Nu”. Și adăugase: „Jur că nu sunt ceea ce joc” („I am not that y play”). Întrebarea nu numai că nu a împiedicat fascinația, dar a și contribuit la nașterea ei. Când, în actul următor, Viola o va evoca pe păcălita Olivia, victimă a unei erori (mistaken), Olivia, care ar fi făcut mai bine să se îndrăgostească de un vis (a dream), aceeași Viola
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cimitirul unde trebuie să ajungă înainte de răsăritul soarelui. Îndrăgostiții, ca și nebunii - ni se va spune în ultimul act al Visului..., într-o nouă scenă dintre Tezeu și Hipolita -, au năluciri, vedenii (shaping fantaisies), în miezul cărora se ascunde uneori fascinația pentru cea mai monstruoasă alteritate, chiar dacă până la urmă acestea se dovedesc a fi doar amăgiri, iluzii create de vreun duh răzbunător și malițios, destul de îngăduitor totuși, ca să nu-și ducă sinistra farsă până la capăt. Ci doar până la limita unei experiențe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
alt calibru: ea avusese efectul înfricoșător al apariției unui spectru. Într-adevăr, scena a treia din actul al treilea este, pentru Alonso, o veritabilă scenă cu fantome. Scena întoarcerii fantomei lui Prospero, pe care îl crezuse mort. Un amestec de fascinație, uluire, stupoare, frică îngrozitoare - aceasta este starea regelui (ce se căiește acum) în fața „miracolului” la care asistă, când valurile par să vorbească cu vocea lui Prospero, iar vântul să-i rostească numele, care-i amintește lui Alonso de complicitatea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în soția lui și care, se teme el, „îi va cufunda sufletul în tenebrele nopții”. Numai dragostea imensă a doctorului Wangel, a celui ce acceptă „să desfacă învoiala” dintre ei, o va elibera, în cele din urmă, pe Ellida de fascinația și de teroarea sumbră a mării, ca și de Străinul revenit la ea după atâta vreme. Jocul „atracției”: teamă și fascinație în fața spațiilor alterității Sub frumusețea ei, Ellida ascunde și ceva din fascinația lui Gorgo, ceea ce o apropie în mod
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
a celui ce acceptă „să desfacă învoiala” dintre ei, o va elibera, în cele din urmă, pe Ellida de fascinația și de teroarea sumbră a mării, ca și de Străinul revenit la ea după atâta vreme. Jocul „atracției”: teamă și fascinație în fața spațiilor alterității Sub frumusețea ei, Ellida ascunde și ceva din fascinația lui Gorgo, ceea ce o apropie în mod straniu de Femeia cu șobolani din Micul Eyolf, bătrâna care umblă pe coclauri alungând șobolanii, care ademenește copilul, ducându-l spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în cele din urmă, pe Ellida de fascinația și de teroarea sumbră a mării, ca și de Străinul revenit la ea după atâta vreme. Jocul „atracției”: teamă și fascinație în fața spațiilor alterității Sub frumusețea ei, Ellida ascunde și ceva din fascinația lui Gorgo, ceea ce o apropie în mod straniu de Femeia cu șobolani din Micul Eyolf, bătrâna care umblă pe coclauri alungând șobolanii, care ademenește copilul, ducându-l spre mare, spre moarte și al cărei nume înseamnă „lup” (se zice despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
vor fi acolo sus, cu noi...”. În final, Allmers îi va spune Ritei, căreia îi fusese cu neputință să-l urmeze în moarte pe Eyolf: „Locul celor ce trăiesc e aici, pe pământ”, iar cuplul va renunța definitiv la dubla fascinație a adâncurilor mării și a semețelor piscuri, pentru a nu mai părăsi spațiul terestru (să ne amintim că și „Femeia mării” alege să rămână pentru totdeauna o ființă pământeană), unde dialogul cu morții, chiar dacă nu e decât o posibilitate secretă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
dulapurile mari, pline de cărți cu poze, mai ales aceea având desenată „pe copertă ș...ț moartea cu o clepsidră în mână și alături o fecioară”. Imaginile o sperie pe Hedvig, dar în teroarea ei există și un dram de fascinație: fata visează să învețe să facă și ea gravuri. Toate aceste lucruri îngrămădite în pod, rămase de la un bătrân căpitan de vas care locuise odinioară acolo - i se zicea „Olandezul zburător”, dar nu era, de fapt, olandez și, la un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
două personaje deschise în egală măsură spațiilor alterității? Impresia de viață adevărată, de prezență vie a grupului statuar nu o are însă oricine; o au doar cei capabili să înfrunte fantomele, cei care au trăit experiența mării și au simțit fascinația ei, cei care mai cred încă în existența și în forța de dominație a strigoilor. Ultima piesă a lui Ibsen, Când ne vom trezi din morți, exaltă puterile artistului sculptor până-ntr-atât încât face din ambivalența lor unul dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Cea care va vorbi, va acuza, va denunța nelegiuirile lui Hummel este Mumia, soția Colonelului, o femeie din cale-afară de bizară: nu iese niciodată din casă, refuză cu încăpățânare să-și părăsească locuința. Amestec de rătăcire a minții și de fascinație a morții, Mumia a ales, ca să zicem așa, să se claustreze în singurătate, să se îngroape de vie în întunericul morții, închizându-se într-un dulap-cavou unde nu pătrunde nici un fir de lumină. În nebunia ei, se crede papagal. Indiciu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
aceea a infirmului vindecat, a ologului care începe să meargă; pe de altă parte, Pirandello renunță și la dimensiunea mistică atribuită miracolului de către dramaturgul belgian, pentru a propune o tratare a temei din unghiul derizoriului. În schimb, în ciuda unor ambiguități, fascinația magiei se află la loc de frunte în Uriașii munților. Fiindcă, orice s-ar spune - Pirandello nu se înșală în această privință -, teatrul este o artă păgână. Și totuși el nu uită niciodată că, în creuzetul acestei magii, teroarea se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Ahile, care alerga după umbra lui Patrocle voind să o prindă și să o strângă la piept, nici el nu va îmbrățișa vreodată altceva decât vidul. Există fără îndoială o strânsă legătură între caracterul nereprezentabil al operelor lui Shakespeare și fascinația pe care ele o exercită asupra lui Craig. E vorba despre acel imperativ al reprezentării spectrului de care am mai pomenit: miza teatrului trebuie să fie transformarea lui într-o capcană de prins invizibilul; în același timp însă, rămânând inevitabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ne amintește el, constă în incantație. Or, spune Artaud, la origine - în Egipt, bunăoară -, incantația era destinată să „rețină sufletul la granița vieții”. Într-adevăr, egiptenii „cunoșteau cuvintele și forțele care puteau opri sufletul în drumul lui spre moarte. Extraordinara fascinație exercitată de magie asupra omului vine tocmai din această miraculoasă putere. Mai târziu, incantația a servit la supunerea forțelor brute ale naturii, dar marea virtute a Magiei rămâne înfrângerea Morții”. Așadar, să oprească sufletele celor morți la hotarul dintre viață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]