9,442 matches
-
încercări de a reabilita venerabilul concept tocmai în virtutea valențelor lui cognitive. Finalitatea sa ar consta - în opinia lui Northrop Frye, de pildă - tocmai în aceea că reușește să confere un sens acțiunilor omenești, de vreme ce recunoașterea își produce efectul și în afara ficțiunii, în lume. Prin anagnorisis mișcarea lineară și temporală a receptării este prefăcută deci într-o facultate sui-generis, capabilă de a sesiza fenomenele unificatoare. După cum precizam, acest aspect a fost sesizat, pe lângă Frye, și de Paul Ricoeur și reafirmat nu cu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
temporală a faptelor, la sensul lor general. Cu alte cuvinte să interpreteze. De cealaltă latură, scriitorul - locuind și el în(tr-o) lume - deschide, la rândul lui, câmpul mimesis-ului către exterior, într-o mișcare ce amintește de principiul cercurilor concentrice. „Pe lângă ficțiunea interioară, cuprinzând eroul și societatea sa, mai există - notează Frye - și o ficțiune exterioară, care rezultă din relația dintre scriitor și societatea sa”88. Pe lângă caracterul prin excelență dinamic al modelului, se remarcă, așadar, o deplasare către exterior a mizei
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
cealaltă latură, scriitorul - locuind și el în(tr-o) lume - deschide, la rândul lui, câmpul mimesis-ului către exterior, într-o mișcare ce amintește de principiul cercurilor concentrice. „Pe lângă ficțiunea interioară, cuprinzând eroul și societatea sa, mai există - notează Frye - și o ficțiune exterioară, care rezultă din relația dintre scriitor și societatea sa”88. Pe lângă caracterul prin excelență dinamic al modelului, se remarcă, așadar, o deplasare către exterior a mizei anagnorisis-ului, deplasare ce poate induce confuzii, datorate în bună măsură ambiguității care unește
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
antropologiei culturale - Northrop Frye acordă prioritate ordinii semantice și chiar simbolice, în detrimentul structurii verbale și construirii intrigii, fără a le elimina însă nici pe acestea din urmă cu totul din joc. 1.6 Alte tentative de reconciliere între lume și ficțiune. Mimesis-ul în viziunea lui Paul Ricoeur.tc "1.6 Alte tentative de reconciliere între lume și ficțiune. Mimesis‑ul în viziunea lui Paul Ricoeur." În ceea ce-l privește pe Paul Ricoeur, acesta și-a expus teoriile referitoare la mimesis în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
fără a le elimina însă nici pe acestea din urmă cu totul din joc. 1.6 Alte tentative de reconciliere între lume și ficțiune. Mimesis-ul în viziunea lui Paul Ricoeur.tc "1.6 Alte tentative de reconciliere între lume și ficțiune. Mimesis‑ul în viziunea lui Paul Ricoeur." În ceea ce-l privește pe Paul Ricoeur, acesta și-a expus teoriile referitoare la mimesis în două lucrări fundamentale: Metafora vie94 și cunoscuta trilogie din 1985, Temps et récit (Timp și povestire)95
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
constata - nici intervenția mediatoare a mythos-ului. În acest fel, mimesis-ul - înțeles nu în termeni de copie, ci de redescriere/reconfigurare - încetează de a mai fi dificil sau scandalos, dar prețul plătit este, încă o dată, „deplasarea recunoașterii dinspre interiorul către exteriorul ficțiunii”109. În orice caz, după cum am încercat să demonstrăm prin invocarea argumentelor de mai sus, aducerea în prim-plan a unor concepte ca anagnorisis și dianoia, a contribuit în mod evident la reabilitarea mimesis-ului, repus astfel în legătură cu interpretarea și, implicit
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mimesis-ului de modelul pictural, propunând înlocuirea acestuia cu paradigma cinegetică: Construit în mod corespunzător, mythos-ul tragic mimează o ordine inteligibilă, iar anagnorisis devine în această împrejurare criteriul însuși al inteligibilității 114. După cum menționam, sugestia acestei apropieri dintre semnul recunoașterii în ficțiune și acea „modalitate de cunoaștere prin descifrarea urmelor, a indiciilor, a amprentelor”115, este împrumutată de la istoricul Carlo Ginzburg 116. Aspectul cel mai incitant - pus în discuție și de Compagnon - este acela cuprins în afirmația lui Ginzburg, conform căreia arta
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
misterul artei”. Este de fapt o reacție firească față de principalele postulate ale teoriei discursului ficțional care suferă, de foarte multe secole, de pe urma modelului platonic. Căci, după cum am mai remarcat, dacă Platon este cel dintâi care s-a ocupat de natura ficțiunii, incriminându-i natura prefăcută, învăluitoare și contagioasă, tot el este cel care a închis reflecțiile asupra acesteia în cutia chinezească a modelului semantic (prin Cratylos, în special). Un model din perspectiva căruia singurul lucru cu adevărat important este raportul cu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
asupra acesteia în cutia chinezească a modelului semantic (prin Cratylos, în special). Un model din perspectiva căruia singurul lucru cu adevărat important este raportul cu adevărul, falsitatea sau veridicitatea reprezentării, pe scurt al cuvântului cu universul reprezentat. În acest cadru, ficțiunea ne apare fie ca înșelătoare, fie ca emblematică pentru orice tip de reprezentare a raporturilor noastre cu lumea. Într-o manieră mai puțin radicală, postularea unor similitudini între arta interpretului de literatură și cea a ghicitorului/vânătorului, reintroduce o doză
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
și cea externă. Altfel spus, putem oare vorbi doar de un singur tip de urme? Fără a pleda cu tot dinadinsul pentru un model de tip pragmatic, nu putem să nu observăm că o întrebare de genul „Cum se raportează ficțiunea la lume?” devine mai incitantă în varianta „Cum abordează cititorul ficțiunea și ce fel de efecte produce ea asupra acestuia?”, sau, la rigoare, „Cum a construit-o autorul și care îi este poziția față de propria-i construcție?”. Din perspectiva unor
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
singur tip de urme? Fără a pleda cu tot dinadinsul pentru un model de tip pragmatic, nu putem să nu observăm că o întrebare de genul „Cum se raportează ficțiunea la lume?” devine mai incitantă în varianta „Cum abordează cititorul ficțiunea și ce fel de efecte produce ea asupra acestuia?”, sau, la rigoare, „Cum a construit-o autorul și care îi este poziția față de propria-i construcție?”. Din perspectiva unor asemenea interogații, nu este greu să ne dăm seama că însuși
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
relelor cetății. Ne gândim la Kant care reconstruiește obiectivitatea fenomenului pe baza triplei sinteze subiective, recogniția (Rekognition) ce încununează simpla percepție în intuiție și reproducerea reprezentărilor în imaginație 126. În aceste condiții, nimic nu ne împiedică să presupunem că și ficțiunea literară stabilește raporturi - desigur, nu de la cauză la efect - cu o realitate extratextuală complexă, polimorfă și iremediabil scindată, care motivează și justifică textul, fără a se recădea, în felul acesta, în cercul vicios al unei concepții reproductive asupra referentului. În
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
doar de subtile infiltrări și corespondențe. În acest sens, nu ar fi lipsită de interes invocarea conceptului de hantologie (spectrologie), pe care Sorin Alexandrescu îl împrumută de la Derrida, într-un articol extrem de incitant, în care se precizează, printre altele că ...ficțiunea în general (...) nu este decât revenirea modificată a istoriei reale; arta, amintirile, istoriografia, cultura, nu sunt decât fenomene spectrale, prin care ceea ce odată a fost, revine, părând, o clipă, din nou a fi, pe o scenă de teatru, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
cultura, nu sunt decât fenomene spectrale, prin care ceea ce odată a fost, revine, părând, o clipă, din nou a fi, pe o scenă de teatru, într-o carte, într-un film139. În acest no man’s land care este spațiul ficțiunii, al recunoașterii și, în ultimă instanță, al posibilului (sau, mai bine zis, al tuturor posibilităților), referentul însuși devine un soi de spectrum, un mic simulacru care, pe de o parte, păstrează, prin chiar rădăcina sa, un raport cu spectacolul, deci
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
cu spectacolul, deci cu iluzia, iar pe de altă parte îi adaugă „acel ceva nițel înspăimântător care există (și) în orice fotografie: reîntoarcerea a ceea ce este mort”140. Oricum ar fi, întocmai cu trecerea spectrului dintr-o „lume” într-alta, ficțiunea face posibilă depășirea opoziției virtualului și actualului, a prezenței și a absenței, printr-un lung șir de (aparente) trădări față de referința reală. Însă, paradoxal, tocmai aceste „infidelități” fac posibil accesul la referință la modul ipotetic. În termenii folosiți de Ricoeur
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
spectrale 141, în măsura în care nici nu trăiesc, nici nu vor muri vreodată. Pentru a putea observa cu mai multă claritate cum funcționează aceste delicate mecanisme, nu ar fi cu totul lipsită de interes o incursiune în acele récits inachevés care sunt ficțiunile teoretice consacrate universurilor născocite de scriitori. E inutil să mai adăugăm că în acest demers valorizarea axiologică a fazei de tranziție, a spațiului liminar, a acelui in-betweeness care se sustrage logicii binare, simplificatoare și maniheiste, va reprezenta un punct crucial
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mai permisive care înlesnesc reconsiderarea raporturilor dintre literatură și lume și, implicit, reabilitarea mimesis-ului. Un ajutor considerabil vine, la acest capitol, din direcția filosofiei analitice. Am putut constata că dificultatea esențială căreia trebuie să îi facă față orice teorie a ficțiunii rezidă în faptul că, pentru a fi posibilă referința la ceva, este absolut necesar ca acel ceva să existe. Din acest motiv, multă vreme, în special din cauza tradiției inaugurate de B. Russell și de pozitivismul logic, operelor de ficțiune le-
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
a ficțiunii rezidă în faptul că, pentru a fi posibilă referința la ceva, este absolut necesar ca acel ceva să existe. Din acest motiv, multă vreme, în special din cauza tradiției inaugurate de B. Russell și de pozitivismul logic, operelor de ficțiune le-a fost refuzată orice valoare cognitivă. Această perspectivă, care acordă o dimensiume cognitivă enunțurilor numai în măsura în care acestea se referă la entități din universul fizic, a dezavantajat în mod evident discursul literar, din moment ce ...în literatură, propozițiile referențiale propriu-zise sunt prezente
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Neuve-Sainte-Geneviève au referenti în lumea reală, dar nu și Mme Vauquer, nici pensiunea sa, nici Moș Goriot, care nu există în afara romanului 142. Logicienii și filosofii limbajului au studiat în profunzime chestiunea, ajungând la concluzia că, într-o operă de ficțiune, cuvântul pare a se referi la ceva, mimează așadar proprietățile referențiale ale limbajului uzual. Dar, prea adesea, mulți dintre ei s-au limitat la a spune ce nu face discursul de ficțiune, fără a încerca să propună o explicație a
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ajungând la concluzia că, într-o operă de ficțiune, cuvântul pare a se referi la ceva, mimează așadar proprietățile referențiale ale limbajului uzual. Dar, prea adesea, mulți dintre ei s-au limitat la a spune ce nu face discursul de ficțiune, fără a încerca să propună o explicație a funcționării sale pozitive. Una dintre tezele ce reprezintă o excepție de la această regulă este aceea a lui Nelson Goodman 143. Autorul Limbajelor artei, deși menține ideea că discursul literar este un discurs
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
că discursul literar este un discurs cu denotație literală nulă, lărgește totuși noțiunea de referință incluzând, pe de o parte, denotația metaforică, pe de altă parte modurile de referință non-denotativă. Cu alte cuvinte, Goodman lansează ipoteza că „în textele de ficțiune, absența denotației literale îl incită pe cititor la activarea altor tipuri de relații referențiale, în special exemplificarea și exprimarea”144, sugerând că lipsa de denotație a unei opere nu o împiedică să aibă totuși o dimensiune referențială (chiar dacă aceasta capătă
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
studiul Lumi ficționale 145, lucrare în care se recurge la o demonstrație prin etape (în cadrul căreia prima este reprezentată de definirea ființelor ficționale). De un interes deosebit din perspectiva tezei noastre este împrejurarea că autorul deplasează accentul pe flexibilitatea lumilor ficțiunii, remarcând promptitudinea cu care acestea pot intra în cele mai diverse aranjamente și angrenaje. „Propunând un cadru ontologic general pentru ficțiune - structurile proeminente - am arătat că delimitarea ficțiunii de non-ficțiune nu se poate face o dată pentru totdeauna; nu i se
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ființelor ficționale). De un interes deosebit din perspectiva tezei noastre este împrejurarea că autorul deplasează accentul pe flexibilitatea lumilor ficțiunii, remarcând promptitudinea cu care acestea pot intra în cele mai diverse aranjamente și angrenaje. „Propunând un cadru ontologic general pentru ficțiune - structurile proeminente - am arătat că delimitarea ficțiunii de non-ficțiune nu se poate face o dată pentru totdeauna; nu i se poate atribui un set de proprietăți constante, o esență”146, notează Toma Pavel în capitolul consacrat, în concluzia lucrării, economiei imaginarului
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
perspectiva tezei noastre este împrejurarea că autorul deplasează accentul pe flexibilitatea lumilor ficțiunii, remarcând promptitudinea cu care acestea pot intra în cele mai diverse aranjamente și angrenaje. „Propunând un cadru ontologic general pentru ficțiune - structurile proeminente - am arătat că delimitarea ficțiunii de non-ficțiune nu se poate face o dată pentru totdeauna; nu i se poate atribui un set de proprietăți constante, o esență”146, notează Toma Pavel în capitolul consacrat, în concluzia lucrării, economiei imaginarului. O atare perspectivă are meritul de a
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
proprietăți constante, o esență”146, notează Toma Pavel în capitolul consacrat, în concluzia lucrării, economiei imaginarului. O atare perspectivă are meritul de a evidenția nu numai pluralitatea lumilor, ci și punctele de acroș, diversitatea mecanismelor prin care un fapt devine ficțiune, pe scurt eterogenitatea și dinamismul universurilor ficționale. Pentru autorul Mirajului lingvistic, întâmplările petrecute în ficțiune au un fel de realitate care - deși nu se confundă cu aceea a lumilor reale - nu le este nici cu totul străină. În fapt, referința
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]