4,695 matches
-
să anunțe înfrângerea... Pentru că nimeni nu-l credea, iar unii îl acuzau că minte sau că fugise de luptă, soldatul s-a aruncat în propria-i sabie, omorându-se în fața împăratului. — Otho a dovedit că este un bărbat de onoare, murmură Titus. Calvia Crispinilla îi făcu semn numidului să se retragă. — Le-a spus fratelui său, nepotului și prietenilor să aibă grijă de ei. Când au vrut să-l sărute și să-l îmbrățișeze, i-a îndepărtat. A scris două scrisori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
moartea lui Otho, pasărea aceea de pradă, divină, care venise în apropiere de Brixellum după înfrângere, și-a luat zborul. Sfârșitul acelei minuni coincide cu moartea împăratului nostru. Se duse la altarul aflat lângă un perete și aprinse lampa votivă, murmurând niște cuvinte pe care cei doi bărbați nu le înțelegeau. — Asta e pentru Otho? întrebă Antonius, arătând spre mica flacără. — Și ce dacă mă ura? răspunse Calvia fără să zâmbească. Și Galba mă ura. Amândoi au avut o moarte tragică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
propunerea ta. Titus veni lângă Antonius. — Îngăduie-mi să vin cu tine, legatule. — Tu trebuie să ajungi la Errius Sartorius, în Pannonia. Ne vedem în castru. Cei doi bărbați își strânseră mâna. Aș face orice ca să-l salvez pe Valerius, murmură Titus. Dar nu-i nimic de făcut. Dădu să plece, dar se opri după câțiva pași. — Nu-i adevărat că Valerius a evitat întotdeauna primejdia. După ce mi-a salvat viața, a înfruntat multe primejdii în timpul fugii noastre. Se îndreptă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
maestru și știa că nu-i place să dea explicații. Proculus se afla alături de el, și ăsta era singurul lucru care conta. — Nu sunt în stare să lupt. Maestrul puse două degete pe fruntea lui Valerius și desenă un semn, murmurând niște cuvinte de neînțeles. Valerius închise ochii; atingerea maestrului avea ceva vrăjit. Și-o aminti pe Velunda așa cum o văzuse prima oară, cu ani în urmă, când ajunsese în satul lui Julius Civilis. Ea stătea lângă foc, ca și cum l-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
uriașul și le puse la încheietura mâinii stângi. — Brățările alea îi reprezintă pe adversarii uciși. Nu-s deloc puține, ce zici? Skorpius îi aruncă o scurtă privire lui Valerius și continuă să-și pună brățările. Cine va fi adversarul meu? murmură Valerius. Cred că te vor pune să lupți cu Flamma. — Cu Flamma? întrebă Valerius, simțind cum i se pune un nod în gât. N-a pierdut nici o luptă... Și-apoi... știi câte ciocniri am avut, după ce i-am dat pumnul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
el și îi puse o mână pe umăr. Ridică sica spre cer. Flamma întinse brațul drept în față, cu pollex versus. Își cerea moartea. Publicul se ridică în picioare, cuprins de admirație. Toți începură să strige: Missus, missus! — Am scăpat, murmură Flamma, aruncându-i o privire batjocoritoare lui Valerius. Idiotule, am scăpat, vezi? Valerius nu răspunse. Se întoarse spre pulvinar. Prin fantele coifului îl văzu pe Vitellius aplecându-se peste balustradă și întinzând mâna, cu degetul mare îndreptat în față. Moartea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-n stânga, spre publicul care-l aplauda. Avea aerul fericit al celui care realizează că a rămas în viață. Vitellius se prăbuși pe tricliniu și îi făcu semn lui Listarius să-i toarne de băut. În jurul lui, toți tăceau. — Orpheus, murmură pierdut, apucând cupa cu o mână tremurândă. Orpheus! La începutul luptei îl privise disprețuitor pe Valerius, convins că din clipă în clipă avea să-i vadă sângele udând nisipul. Siguranța lui se prefăcuse repede în uimire, văzând cât de abil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Legiunea a treisprezecea să aducă trupurile tovarășilor noștri, zise Antonius încruntat, clătinând din cap. Îi vom îngropa ca pe niște eroi. N-o să-mi iert că i-am atras cu mine în capcană. — Cu toții aveau femei în castru... și copii, murmură Errius. Poate că de asta nu vreau să mă leg de nimeni. Nu vreau lacrimi. În infirmeria castrului era o căldură sufocantă. Pe jumătate dezbrăcat, Antonius stătea în fața medicului care-i bandaja rana. Goli dintr-o înghițitură cupa de vin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
instrumentele pe tăciunii aprinși. El n-ar folosi fierul înroșit ca să vindece o rană, ci uleiuri, rășini, pomade... — Fratele meu e gladiator, ai uitat? replică Antonius punând jos cupa; se întoarse apoi spre medic: Poți începe. — Încă nu sunt gata, murmură medicul. O să te doară, dar am să-ți vindec rana, cu toate că nu sunt la fel de priceput ca Valerius. L-am cunoscut la Capua, la târgul negustorilor de pomade... E foarte tânăr, și totuși, foarte priceput în arta noastră. Antonius nu-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să treacă pe Arrius și pe soldații săi. Speriați că inamicii îi vor ajunge din urmă, soldații se îngrămădeau, fiecare încercând să-și depășească tovarășii. — Atenție! — Dacă n-ar fi fost Antonius, am fi pierdut bătălia încă de la prima înfruntare, murmură Errius. A început rău, foarte rău... — Atenție! șopti Antonius, văzând cum rândurile perfect ordonate ale soldaților săi se rupeau, împinse de cavaleria lui Arrius, care încerca să forțeze deschiderea nu mai mare de zece pași. Unii soldați, speriați, urmăriți de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
valul de pământ din fața zidurilor cetății și intrară pe porțile pe care cremonezii le lăsaseră deschise. Porțile fură închise după ce intrară cu toții. Bătălia fusese câștigată de Antonius Primus, care acum lua cu asalt zidurile, încercând să cucerească orașul. — Înconjurați orașul, murmură Antonius, aruncându-i lui Titus o privire muribundă. Fiecare legiune ia în primire o bucată din valul de apărare și câte o poartă. Să se ia la întrecere, să arate care e cea mai curajoasă și care e cea mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
putut ajunge până la Roma. Aș fi vrut să-l dobor pe Vitellius... Vitellius e Răul! Glasul i se frângea, prefăcându-se într-o șoaptă cu neputință de înțeles, apoi devenea iar puternic. — Cu ce vini mă înfățișez dinaintea zeului meu? murmură, strângându-i mâinile lui Titus. Viața veșnică... Zeul meu îmi dăruiește viața veșnică. Întotdeauna am încercat să lupt de partea Binelui... Deodată, o mână hotărâtă îndepărtă draperia de la intrare, dincolo de care se zărea cerul cenușiu din acea dimineață de noiembrie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
au ucis, au jefuit casele, au furat bani, obiecte de cult din temple, aur... Au devastat locuințele una după alta, căutând cine știe ce comori... Au omorât bărbați, femei, bătrâni, copii... Antonius își ascunse fața în mâini. — De ce n-am fost acolo? murmură îndurerat. I-aș fi oprit... În fața ochilor îi apăru chipul brutal al lui Vitellius, așa cum îl văzuse pe când lupta cu quazii. Îl văzu apoi în pulvinar la Augusta Rauricorum, în timp ce soldații lui îl băteau pe Valerius, iar sângele lui Salix
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lui Orpheus va curge în arenă, Marte va trece de partea noastră. Atunci norocul vă va întoarce spatele, iar noi... Cerpicus agită însemnele ca pe o sabie. — ...noi o să vă alungăm din Roma și vom recuceri Imperiul. — Valerius va învinge, murmură Antonius. Sunt sigur de asta, zise apoi, mințind. — Fiecare cu iluziile lui, replică Allius Cerpicus. Ieși în lumina rece a după-amiezii de decembrie. 40 Marcus se îndepărtă de ușa ce dădea spre amfiteatru și se apropie de Valerius. — Sunt o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îngenunche cu greu și-și ridică spre Valerius chipul rugător. — Tu nu ucizi... Își șterse lacrimile. Tu nu ucizi niciodată, Orpheus. Zeii știu că nu ucizi... Aruncă spre mulțime o privire plină de ură. — Sunt salvat, nu-i așa? — Iugula..., murmură cineva. — Iugula..., repetară alții, cu glas scăzut. — Iugula..., șoptiră toți, ca într-o litanie, ca și cum ar fi spus o rugăciune. Nimeni nu îndrăznea să strige. Valerius privi în jos, spre împărat, care, în mod neașteptat, îi zâmbi - un zâmbet complice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
arăta exact ce părere avea despre modul în care leguma aceea ciudată își petrecea ziua, își luă cutia pentru prânz și mărșălui cu pași fermi și zgomotoși în jos spre scări, plecând la serviciu. — Fazani, păuni, rodii, cartofi... bietul Sampath, murmură Kulfi pentru sine. 4 Oficiul poștal, la fel ca multe din clădirile guvernamentale, era vopsit în galben. De-a lungul anilor, se decolorase astfel încât să se asorteze cu nimbul de praf care îl învăluia pe Sampath de fiecare dată când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
Își lovi fruntea cu latul palmei, ca spectacolul să-i ajute să treacă peste jena unei situații care ar fi trebuit trăite în plan privat. Doamnelor și domnilor din autobuz le păru puțin rău pentru el. — Da, da, ce rușine, murmurară. Și asta venind din partea unei familii decente. E clar că băiatul e scrântit. Se concentrară asupra lui Sampath, vrând să vadă cum îl va afecta zbuciumul tatălui său. În mod sigur orice fiu, chiar și acesta, va reacționa la o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
astea? Sampath o zări apoi pe doamna Chopra. — Ce mai e cu umflătura aceea de la dumneavoastră din gât, cea care se plimbă în sus și-n jos pe trahee, care șoptește amenințări și aproape că țâșnește afară din piept? — Vai, murmură ea. Cine ți-a spus? Încurajat de acest nou succes, chipul lui Sampath se însenină puțin. Întinse degetul către un bărbat chel din mulțime și spuse: — Și dumneavoastră, domnule, uleiul acela secret pe care vi l-a dat doctorul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
făcea paneer. Cu forța mușchilor ei celor noi, vânoasă și dură în ciuda aerului delicat, Kulfi felia și tranșa, măcina și zdrobea, tăia și toca în haosul de ingrediente și de vase. — Chimen, pitpalac, semințe de muștar, coajă rasă de pomelo, murmura ea în timp ce gătea. Fenicul, coriandru, mango acru, făină de palmier, licheni și pandanus. Frunze de colocasia, mere glasate, pepene de iarnă, dovleac amar. Rădăcină de khas, lemn de santal, cenușă de dovleac, schinduf. Dovleac șerpesc, flori de banană, frunză-paianjen, rădăcină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
-l otrăvești, îi spunea domnul Chawla, realmente îngrijorat când își începu eforturile de a crea o nouă bucătărie. Va reuși să le distrugă cu totul norocul. Dacă nu era renumele familiei în joc, te duceam imediat la azilul de nebuni, murmură el. Odată cu trecerea anilor, descoperise că o înțelegea din ce în ce mai puțin în loc să o înțeleagă mai mult. Ce se petrecea în capul ei? se trezea uneori întrebându-se. Oare gândea ca o ființă umană? Vedea pe fața ei expresii neliniștite, fericite, pline
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
atât de înduioșător, înconjurat de creaturile pădurii. Comportamentul maimuțelor era o altă proclamare a autenticității lui Sampath. Ia gândiți-vă la toți șarlatanii, spuse doamna Jyotsna, toți escrocii care pozează în șofran, toți acei guru la fel de corupți ca politicienii... — O, murmurau ei plini de satisfacție, Baba al lor nu era așa. Era o sursă neîntreruptă de mirare. Ba chiar își aruncase vraja asupra animalelor sălbatice din piață. — Hmmm, pufni spionul, care era, dacă e să spunem adevărul, puțin neliniștit de această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
una directă pentru a fi recunoscută. O privi uimit când îi ieși în cale înveșmântată în culori de luptă, vopsită cu kohl, cu gura ca o rană, năpustindu-se prin bazar de parcă se afla în fruntea unei armate cuceritoare. — Destul, murmură ea, e destul. Se îndreptă spre băiatul de la Hungry Hop, care dădea la o parte bucata vălurită de metal pusă la ușa gheretei. — Ce, vrei înghețată așa de devreme? E clar că traiul în munți ți se urcă la cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
o bufnitură în tava de ceai. — Serios, ești prea plin de zel, strigă medicul după silueta care se îndepărta pedalând rapid și se așeză trist să citească știrile zilei în lipsa ceștii sale reconfortante de Darjeeling. — Rama Rama Rama Rama Rama, murmură el citind despre abuzurile maimuțelor, frecându-și picioarele unul de celălalt pentru a se încuraja în fața unor știri atât de supărătoare. — Rama Rama Rama Rama Rama. Medită la ceea ce se întâmplase. Vor aduce necazuri. Știa el. Mereu aduceau necazuri. Exact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
el caietul ca să poată nota numele fiecărei păsări imediat ce o vedea, dar cele mai multe succese la înregistrase de la fereastra băii, care avea cea mai bună priveliște dintre toate: asupra văii și a unui pâlc de copaci în apropiere. — Treron phoenicoptera phoenicoptera, murmură pentru sine ca o mantră. Dar în dimineața aceea nici măcar o cioară sau o vrabie nu brăzda întinderea neșfârșită a cerului. Dezamăgit, coborî binoclul și, în schimb, își privi soldații făcându-și exercițiile de dimineață pe terenul de paradă. Hop
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
ca un câine bătrân, un câine bătrân care dorea să-i fie mângâiată burta bătrână. Cum voi arăta după povestea asta? M-am ridicat în picioare și mi-am frecat nasul. — Ai pățit ceva, moșule? Nu. Mă simt excelent, am murmurat. M-am aplecat după rachetă și am apucat-o cu nădejde. Din spatele peretelui de sticlă, făpturile acvatice mă urmăreau din bazinul lor. Fețe ascuțite. Așa, așa, holbați-vă fără jenă. Și așa am continuat. Am câștigat șase puncte din greșelile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]