3,686 matches
-
conotațiilor). Dimpotrivă, așa cum pe bună dreptate remarca Jovan Hristiæ206, distincția dintre formele intensiv-lirice și cele extensiv-epice este trasată în interiorul literaturii, înlesnind nu atât accesul către sfera referențială, cât mai curând apropierea poeziei de statutul prozei ficționale. Să ne amintim de oroarea pe care i-o stârnea lui Mallarmé arta evocării, produs al unei imaginații extensive, exersată cu consecvență de prozatorii naturaliști din speța lui Zola. Din această perspectivă, distincției conotație/denotație îi putem substitui - poate cu mai mult temei - distincția dintre
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
dealurile ca niște spinări de lup, zburlite”, „văile ca niște pâlnii de turnat gaz”, „pătulele și magaziile vergeluite sunt ca limba de clopot gata-gata să facă bang”). În plus, nu poate trece neobservată rezerva scriitorului față de tot ceea ce este „contrafăcut”, oroarea față de artificialitatea dicțiunii poetice, de convenționalismul speciei ca atare, toate acestea conducându-l către valorificarea autenticității prozaice a rostirii. S-ar putea scrie apoi zeci, poate sute de pagini, despre ceea ce am putea numi „complexul prozei” la Marin Sorescu. Nu
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Grigore Alexandrescu. Cartea de față Încearcă să meargă mai departe și să descopere resorturile intime ale opțiunii pentru o formă sau alta de peisaj. O opțiune sau o respingere, pentru că poezia se naște nu numai din seducția, dar și din oroarea față de obiectul liric. Teroarea față de o categorie a materiei este, uneori, mai productivă În planul poeziei decît iubirea sau umilința... Spiritele Întemeietoare nu sînt cu necesitate elementare, monocorde, spiritele Întemeietoare ating, adesea, În sfera lor, o complexitate și un rafinament
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu În primul rînd. În primul plan se instalează vîntul, zăpada, gerul... elementele, pe scurt, ce Împresoară și, prin violența lor, determină pe leneșul visător să scrie. Fantezia călătorește departe, spre alte ținuturi, În timp ce un sentiment puternic de asprime scitică, oroarea față de „timpul rău” năvălesc În poem. SÎnt, În fapt, mai multe planuri (spații) care se concurează În Pastelurile lui Alecsandri (cele mai reușite, sub raportul compoziției). Cel dintîi este spațiul căminului: refugiu, loc de claustrație comodă, spațiu securizant. Este, apoi
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aripă”) și peste tablourile Însorite, iritant de poetice, se suprapune un peisaj mai dur și mai convingător liric: peisajul (spațiul) refuzat afectiv de reverie. Acesta va da Însă culoarea și tonul poemului. Percepția este aici mai fină, mai nuanțat materială. Oroarea de natura sălbăticită găsește imagini mai convingătoare decît iubirea de reliefurile Însorite, exotice. Literatura ia naștere, așadar, În spațiul protejat al căminului: spațiul de Întîlnire și conciliere Între o reverie (o evaziune eșuată) și o agresiune materială. Scriitura, despre care
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un vast labirint infernal. CÎtă vreme există lumină (soare) și hotare, ne aflăm Într-un tărîm controlabil, benefic. Infernul (năpraznicul, grozavul) Începe În lumea obiectivă acolo unde se termină cunoscutul, normalul. Alecsandri, om al ordinii și firescului, Își manifestă zgomotos oroarea față de aceste „aspecturi fioroase”. Să nu-l credem, totuși, În Întregime. Oroarea are și o parte de plăcere. „Cruntul fior de gheață” nu-l Împiedică să construiască cu evidentă satisfacție un peisaj fantastic tenebros și un portret pe măsura lui
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aflăm Într-un tărîm controlabil, benefic. Infernul (năpraznicul, grozavul) Începe În lumea obiectivă acolo unde se termină cunoscutul, normalul. Alecsandri, om al ordinii și firescului, Își manifestă zgomotos oroarea față de aceste „aspecturi fioroase”. Să nu-l credem, totuși, În Întregime. Oroarea are și o parte de plăcere. „Cruntul fior de gheață” nu-l Împiedică să construiască cu evidentă satisfacție un peisaj fantastic tenebros și un portret pe măsura lui: satanicul hoț Grui-SÎnger. Stăpîn peste Codrul-Fără-Viață - regat al crimei și al nopții
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu zborul o cunună, Un larg cortegi funebru ce lasă unde trece De albe oseminte o cladă tristă, rece!” Citind aceste versuri, un fapt se observă: poezia, ieșind de sub regimul solarului, grațiosului, devine mai puțin evazivă, indistinctă. Stimulată de sentimentul ororii, fantezia inventează imagini pline, de o materialitate puternică. Haosul alecsandrian este populat de păsări rău prevestitoare: vulturi, ulii, buhne și corbi. Umbrele groase, ceața densă, „fantasmele tupilate”, vedeniile mari, tăcute” dau impresia de vitalitate monstruoasă. Poemul are o Încheiere morală
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lumei se-ntinde-ngrozitoare” reprezintă un imens spațiu deschis și, În fața lui, imaginația poetică se Înspăimîntă. Nu „se-nveselește”, Încă o dată, pentru că, fără hotare, pustietatea (cîmpia) este altă imagine a haosului. Iar față de haosul materiei, Alecsandri are cea mai hotărîtă oroare. Însă oroarea se dovedește și aici fecundă. Ea naște insecuritatea, și insecuritatea se Închide (sau se deschide) Într-o clară figură a solitudinii. Poemul este scris cu o vădită rea dispoziție. Lui Alecsandri nu-i place obiectul, e prost dispus
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-ntinde-ngrozitoare” reprezintă un imens spațiu deschis și, În fața lui, imaginația poetică se Înspăimîntă. Nu „se-nveselește”, Încă o dată, pentru că, fără hotare, pustietatea (cîmpia) este altă imagine a haosului. Iar față de haosul materiei, Alecsandri are cea mai hotărîtă oroare. Însă oroarea se dovedește și aici fecundă. Ea naște insecuritatea, și insecuritatea se Închide (sau se deschide) Într-o clară figură a solitudinii. Poemul este scris cu o vădită rea dispoziție. Lui Alecsandri nu-i place obiectul, e prost dispus În fața temei
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
exaspera. Peisajul urmează aceeași cale: ici, muntele este un spațiu primitor, productiv, securizant, colo muntele este un obiect terorizam Într-o imagine mai vastă a haosului. El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare, la figura ororii de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar lunca este statornic euforizantă, liniștitoare. Alăturate, peisajele formează o geografie lirică, o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
băltoiul mucezit”... Strigoiul din alt poem este un flăcău care, neascultînd de glasul blîndei copilițe, a plecat „pe la ceasul doisprezece” și a căzut În prăpastie dimpreună cu calul său alb. Este concentrată și deconspirată, aici, o legendă. Poetul descrie cu oroare locul blestemat: „În prăpastia cea mare Unde vîntul cu turbare Suflă trist, Înfricoșat...” și dă sfaturi călătorului imprudent: „Călător nenorocit, Fugi de-acele căi pocite...” Un tablou mai substanțial nocturn aflăm În Noaptea Sfîntului Andrii din ciclul Mărgăritarele. Descoperim un
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
franceză și că În călătoriile lui diplomatice sau În obișnuitele vacanțe europene intra În expoziții nu mai Încape Îndoială. După 1860, cînd Alecsandri Începe să publice Pastelurile sale, parnasianismul nu mai este o școală lirică În forță. Apăruse Baudelaire și oroarea față de „peisagiștii ierbivori” Începuse să-și facă loc. Impresionismul Însuși, În pictură, se revendică dintr-o prioritate a luminii, și natura este valorizată prin capacitatea ei „solară”. Asta ar apropia pe liricul de la Mircești de impresionism, dar ce reprezintă cu
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pline de cireșe amare din speța acelora cărnoase, sangvinolente și tot așa de dulci precât de amărui. "Madam Farfara, zisese el (doamna Valsamaky iscălea Angela Valsamaky, născută Farfara), am să-ți spun un secret: am mâncat din bunica dumitale!" "Ce oroare! exclamase madam Valsamaky. Ce-ți veni?" " Totuși, e perfect adevărat!" și Ioanide reaminti doamnei Valsamaky-Farfara că la moșia Tămburești, unde era înmormîntată bunica, creștea în vecinătatea imediată a mormântului bătrânei Farfara un cireș amar, încărcat vara de fructe, pe care
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
Atunci Ioanide aruncase pachetul pe fereastră, și întîmplarea, când se supăra, lua dimensiuni retrospective fantastice. La evocarea chestiei cu merele mânjite de unt se adăugă alt incident. Doamna Ioanide avea acest obicei lipsit de tact și explicabil printr-o incoercibilă oroare de scandal, de a fugi de pe locul conflictului. Acest gest de retragere din fața reproșurilor i se părea lui Ioanide cel mai nedelicat. Conflictul se alimentase treptat cu incidente noi (nasturele) și reevocări, prin stingerea memoriei la punctul mort, unde se
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
mult în casa geografului, mai ales când erau de față și femei. Toate (exceptînd pe Paulina) erau profesoare, învățătoare, chimiste, farmaciste, doctorițe, intelectuale într-un cuvânt de ordin profesional și de proveniență recentă, tari pe noțiunile învățate în școală, cu oroarea ineditului, de un patriotism fără nuanță, gata de a respinge orice valoare nouă în numele "povestitorilor neamului" sau al lui N. Grigorescu, "marele zugrav al țăranului romîn". Ioanide era un om fin și blazat și se agasa de dogmatismul acestei rase
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
reușită, patronă cu bună dispoziție servirea celui de-al doilea fel de pe meniul său, anume: Sterlet grillé au beurre d'anchois. Gonzalv Ionescu făcu notă discordantă, cerând din nos specialites roumaines: ciorbă de potroace. Gaittany strâmbă imperceptibil din nas la oroarea de a mânca seara ciorbă, nu zise cu toate astea nimic și, făcând elogii cu mâinile în jurul farfuriei sale, ceru adeziunea celorlalți la cega pe grătar, Smărăndăchioaia dădu ghes lui Smărăndache să spună chestia cu găina. - Spune întîmplarea cu găina
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
amândoi bărbații amical, în același cavou, rezervîndu-și un loc între ei, în care se și afla. Hagienuș debită toate aceste lucruri cu sarcasmul bonom cu care se spun anecdote despre cei vii. N-avea, sau nu părea să aibă, deloc oroare de imaginile mortuare. Scena festinului în cavou era dintre cele mai inedite și cei trei bărbați vorbiră numai despre iubire, fără a depăși marginile stricte ale decenței. Acum, pentru întîia oară, Ioanide află un lucru pe care nu-l știa
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
lipsit multăvreme de acasă. Dar dacă a lipsit numai două-trei ore, înseamnă că s-a dus de bunăvoie la ședința de bătaie, a primit loviturile și s-a întors acasă emoționat, însă crescut în opinia colegilor săi de conspirație. - Ce oroare! exclamă înspăimîntată doamna Ioanide. - Ne întoarcem la evul mediu, zise sarcastic Ioanide, șiîncă și mai rău. Atunci cel puțin se construiau catedrale. Nici arhitectul, nici doamna Ioanide nu turburară pe Tudorel cu vreo aluzie la cauza veritabilă a rănilor, doamna
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
și păstrau comunicațiile între ei solidari. Astfel, în privința Mișcării luară la început o poziție de ostilitate violentă, fiindcă li se părea că aceasta este calea istorică pe care o vor apuca lucrurile și totodată și dintr-un sentiment sincer de oroare împotriva brutalității. Era însă o deosebire de manifestare între ei. Suflețel se agita furibund, clamând contra "oamenilor cavernelor", zburlindu-și părul cu mâinile, bulbucând ochii ca sub impresia teroarei. Dar asta numai la colțuri de stradă pustii sau între patru
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
coalele la specialiști din străinătate, care le recenzaseră cu mari laude. Când întîmpina o dificultate, Suflețel făcea tapaj, reclama lipsa de cărți, întreținea corespondență ca și Conțescu, în scopul, întrucît îl privea, de a lungi operația. Era leneș și cu oroare de muncă obligată; plăcerea de a sta cu nasul în material critic era totul pentru el. Pe masă, în jurul manuscrisului, ședeau strânse ad-hoc volume savante cu zăloage în ele, iar deasupra lor, farfuria cu prăjituri, pe care o transporta din
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
niște fotografii ale profesorilor săi de la Hamburg și Viena și o pictură pasabilă reprezentând portul Hamburg. Doamna Bogdan nu iese niciodată cu Bogdan în cercurile românești, frecventând numai prietene germane sau austriece, și are două pisici siameze. Notabil: Bogdan are oroare de ele, însă din considerație pentru soția lui le tolerează în biroul său. Totdeodată, pentru a ajuta pe soția sa, care vorbește stricat românește, îi vorbește el însuși stricat nemțește, lăsîndu-se des corijat." Acestea sunt în scurt portretele celor trei
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
prematur, lui Ioanide, care începu lectura imediat. Iată conținutul caietului:1 "Drumul pe care mi l-am ales în viață este plin de primejdii, de aceea socotesc necesar să explic pentru orice eventualitate £Acest detestabil jurnal scoate legitime exclamații de oroare din partea lui Ioanide, care nu ne dau deplină satisfacție morală, întrucît Ioanide însuși, cu toate intențiile lui, este încă un om de mentalitate burgheză. Am crezut totuși că, în scopul de a înțelege timpul ți greșelile eroilor, trebuia să supun
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
citesc. Obiceiul acesta al cititului e o adevărată maladie a generațiilor mai vechi, intoxicate de lecturi, și tata ar fi complet depeizat dacă n-ar avea pe Vitruviu pe masă. În școală am fost un elev bun, apreciat de profesori, oroarea mea de cărți nu provine din inaptitudine. La latină eram un bun traducător din Horațiu ori din Tacit, eram, ca să zic așa, juxta clasei. Mi-aduc aminte însă cu ce pedanterie se extazia profesorul pentru niște fleacuri ca: "O navis
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
va întuneca pe al lui Tudor Vladimirescu, pe al lui Iancu Jianu și pe al lui Terente. (Ioanide: "Tudor Vladimirescu alături de Terente! Mare dobitoc!") Nu trebuie să se înțeleagă din slaba mea idee despre construcții că iubesc natura. Dimpotrivă. Am oroare de ea și pentru acest motiv nu stimez pe romantici. A te holba la lună, a privi fix cascadele, a sta în furtună, astea sunt teatralisme de prost-gust. Natura e inferioară omului, proporția de viață zoologică și vegetală n-atinge
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]