2,467 matches
-
identitar. Prin urmare, este mai inteligent și mai pragmatic, nu doar mai consecvent cu ceea ce are mai bun tradiția liberală, să abandonăm (utopia) consensul(ui) rațional și să ne concentrăm pe construcția unui prezent și a unui viitor bazate pe pluralismul valorilor principial incomensurabile, eventual incompatibile. Astfel, consideră Gray, toleranța liberală clasică (curentul a fost numit de el cândva „paleoliberalism”) construită pe consens rațional, așadar pe condiții ideale, se cere înlocuită cu vechea-noua toleranță a liniei Hobbes - Isaiah Berlin - Gray, toleranța
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
lor teoretică fundamentală (atât de convingător criticată de Oakeshott): încercarea de a edifica un regim ideal pe baza unor premise apriorice. Opoziția dintre aceste două curente se poate analiza pe mai multe planuri: pe plan metafizic, se înfruntă monismul cu pluralismul, idealismul cu materialismul; pe plan epistemologic, conflictul este între teorie și practică, între universalism și particularism. știm ce au propus „liberalii academici”, știm și că propunerile lor nu au fost câtuși de puțin folosite în practica politică, aceasta din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
principala garanție că societatea deschisă nu se va închide, nu va deveni la rândul ei utopie. Dar, chiar „slabă”, normativitatea lui Soros distinge riguros între valori, ierarhizează statutele morale respective ale diverselor drepturi, principii și reguli. John Gray socotește că pluralismul axiologic poate fi principiul unic „foarte simplu” al liberalismului său neohobbesian. Mergând mai departe de Hobbes, care nu garanta multe dintre drepturile liberale considerate astăzi standard (cum ar fi libertatea de expresie), Gray se sprijină, așa cum am mai spus, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
dreptul concurente, chiar într-o democrație liberală. În consecință, urmându-l tot pe Berlin (influențat, ca și Mill, de antiluminiștii germani, partizani ai unicității culturilor particulare împotriva universalismului raționalist al Luminilor franceze), Gray caută o formulă fericită și realizabilă a pluralismului axiologic. Încercând să-l depășească pe Berlin, Gray vrea chiar mai mult, și anume să elimine idealul liberal (extrem la libertari) al autonomiei personale, pentru a elimina posibilitatea ca aceasta să fie folosită de unii împotriva altora, din moment ce admitem că
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
să fie folosită de unii împotriva altora, din moment ce admitem că există o pluralitate de autonomii personale, construite pe principii și valori potențial divergente și chiar antagonice. Libertarii ca Murray Rothbard consideră, dimpotrivă, că autonomia personală oferă posibilitatea de a respinge pluralismul valorilor fără a ajunge prin asta automat la constrângere. Cum poate fi înțeles în maniere diametral opuse un concept fără echivoc? Explicația rezidă în înțelegerea diferită a unor noțiuni cardinale din filozofia politică, de la drepturi și valori la raporturile dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
se confruntă cu enorme probleme. Una dintre acestea este tocmai „coexistența pașnică”, modus vivendi. Nu la scara relațiilor internaționale, unde conflictele nu au dispărut, deși s-au redus substanțial, ci la scara intrasocietală. Cum poate fi amenajat și gestionat practic pluralismul axiologic? În sine, pluralismul axiologic pare un ideal greu de atins. Cultura europeană a fost dintotdeauna sensibilă la dificultatea alegerii între valori cardinale: tragedia elină a oferit paradigma, plasându-l pe protagonist într-o dilemă inextricabilă în plan moral, religios
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
probleme. Una dintre acestea este tocmai „coexistența pașnică”, modus vivendi. Nu la scara relațiilor internaționale, unde conflictele nu au dispărut, deși s-au redus substanțial, ci la scara intrasocietală. Cum poate fi amenajat și gestionat practic pluralismul axiologic? În sine, pluralismul axiologic pare un ideal greu de atins. Cultura europeană a fost dintotdeauna sensibilă la dificultatea alegerii între valori cardinale: tragedia elină a oferit paradigma, plasându-l pe protagonist într-o dilemă inextricabilă în plan moral, religios, politic, sentimental etc. Gray
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
epistemologic „rabelaisian” al lui Paul Feyerabend? Pentru ambele, valorile („paradigmele”, orice va fi vrut Thomas Kuhn să spună cu asta) sunt incomensurabile. Ce criterii pot fi elaborate pentru a le clasifica potrivit statutului moral sau politic, teologic etc.? Nu cumva pluralismul axiologic duce pur și simplu la spargerea societății în comunități, așa cum se reproșează mereu comunitarismului? Nu cumva, așa cum mă gândesc eu deseori, segregarea este singura consecință riguroasă a pluralismului axiologic, în ciuda verbiajului integraționist al multiculturaliștilor, care se preocupă mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
le clasifica potrivit statutului moral sau politic, teologic etc.? Nu cumva pluralismul axiologic duce pur și simplu la spargerea societății în comunități, așa cum se reproșează mereu comunitarismului? Nu cumva, așa cum mă gândesc eu deseori, segregarea este singura consecință riguroasă a pluralismului axiologic, în ciuda verbiajului integraționist al multiculturaliștilor, care se preocupă mai mult de valorile afirmate și codificate legislativ (nu asumate și trăite)? John Gray crede că pluralismul axiologic este totuși fezabil, dar cere o transformare politică uriașă: înlocuirea sarcinii principale a
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
comunitarismului? Nu cumva, așa cum mă gândesc eu deseori, segregarea este singura consecință riguroasă a pluralismului axiologic, în ciuda verbiajului integraționist al multiculturaliștilor, care se preocupă mai mult de valorile afirmate și codificate legislativ (nu asumate și trăite)? John Gray crede că pluralismul axiologic este totuși fezabil, dar cere o transformare politică uriașă: înlocuirea sarcinii principale a guvernării liberale. În loc să se preocupe de garantarea, protecția și aplicarea drepturilor fundamentale ale omului, statul (ca și - o spune el când discută în alte contexte primejdiile
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
sens gramscian) care au ținut-o captivă secole de-a rândul într-o oarbă luptă de clasă (sau într-o și mai nedemnă microfizică foucaldiană a puterii, în care victimele și călăii colaborează) - doxa, habitus, episteme sau altele asemenea. De la pluralismul valorilor întemeiat de liberali pe autonomia individuală, s-a trecut, grație travaliului „deconstructiv” al postmoderniștilor, la relativism. În cel mai fericit caz, gânditori mai curajoși, care se expun astfel etichetării drept (neo)conservatori, propun ceea ce am numit „norme slabe” - locale
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
și, cum vom vedea ceva mai încolo, înrădăcinată în adamismul puritan al „părinților pelerini”, o grupare de „progresiști”, un „nou liberalism” care căuta o nouă teorie a societății civile, mai pluralistă și cu o dorință mai pronunțată de a integra pluralismul etnolingvistic, confesional, cultural. Această grupare era formată din gânditori și activiști ca Charles și Mary Beard, Herbert Croly, John Dewey, Horace M. Kallen, Walter Lippmann, James H. Robinson, Thorstein B. Veblen și Walter Weyl, fondatorii (mai puțin Mary Beard) legendarei
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
Întrebarea este: va ajunge vreodată o societate atât de diversă ca societatea americană (și altele care îi seamănă, mutatis mutandis) să-și definească astfel un modus vivendi (ca să fac aluzie la credința lui John Gray în negocierea pe baza unui pluralism axiologic acceptat)? Alchimia combinatorie a consensului fortuit nu exclude această ipoteză, dar mi se pare că o face puțin plauzibilă. Contradictorii și confuze sunt, am mai spus-o, și multe dintre categoriile cu care operează Amitai Etzioni și alți cercetători
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
etc.); în aceste condiții, credința este aleasă, nu moștenită cutumiar, ceea ce încurajează intransigența crescândă a credincioșilor, până la fundamentalism; această „redefinire identitară a religiilor”, echivalarea religiilor cu „culturile” sau „stilurile de viață” integrate apoi unei societăți „multiculturale”, este efectul pervers al pluralismului dus la extrem, care conduce la o „identificare intracomunitară”, cu atât mai viguroasă, cu cât consimte tacit la pluralitatea comunităților. 16. Cele mai importante sunt: „Civil Religion in America”, articol apărut inițial în 1967 (Daedalus, 96, pp. 1-21) și retipărit
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
cu care se încearcă surprinderea logicilor de funcționare a comunicării politice. Teoriile, conform lui Gerstlé, rivalizează între ele în funcție de concepția lor asupra comunicării, politicului, a relației dintre ele, precum și după distribuirea accentului pe aspectul pragmatic, simbolic sau structural. Autorul sintetizează pluralismul teoretic în patru perspective: comportamentistă, structural-funcționalistă, interacționistă și dialogică. Primele două disociază comunicarea de politică, privilegiind comunicarea și aspectele pragmatic și structural, în timp ce ultimele două perspective mizează, mai curînd, pe consubstanțialitatea politicii și comunicării, privilegiind, în același timp, aspectul simbolic
Comunicarea politică by Jacques Gerstlé [Corola-publishinghouse/Science/924_a_2432]
-
borne simbolice erau întunecate în punctul de plecare, apăsate de crimele comunismului, dar luminoase în perspectiva unei sosiri presupuse într-o lume liberă și prosperă. Bine angajată deci, cu o nouă Constituție în 1991, care înlătură definitiv statul-partid și confirmă pluralismul sistemului politic, România trăiește experiența inedită a unui calendar electoral respectat. Electorii se exprimă încă din mai 1990, apoi, începând cu 1992, o dată la patru ani: potrivit articolului III din Constituție, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
dominant se exprimă în acord cu "standardele" europene, cunoscute de mai bine de zece ani. Economie de piață funcțională? România se dovedește performantă. Democratizare? Aceasta s-ar concretiza prin respectul instituțiilor: acestea sunt respectate. Aceasta s-ar rezuma la funcționarea pluralismului politic: denumirile partidelor maschează complicități politice, dincolo de concurențe. Dar cine își propune să se gândească și să pună în discuție chestiunea afirmării sociale? Care politică este tulburată de problemele unei țări străine din lumea a patra, în epoca intrării în
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
revoluției și asociat cu strângerea de semnături pentru desființarea PCR cer dizolvarea partidului comunist; nr. 130 exprimă folcloric, iar nr. 131 categoric politic, ideea regimului comunist criminal. În jurul acestei revendicări radicale, se organizează un spectru destul de articulat de exigențe politice: "pluralism și democrație" (nr. 1, 40, 52, 58, 112), "alegeri libere" (48, 72), "libertate" (49, 54, 78, 96, 105, 123 cu varianta "România liberă", nr. 61, 112). Doar câteva texte permit o interpretare restrictivă "libertatea culturii" (nr. 18), "jos cenzura" (nr.
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
ca țara să se numească România, restructurarea economiei. La preluarea puterii de către Ion Iliescu, CFSN exprimă așadar o dublă identitate a revoluției: pe de-o parte, noua putere răspunde direct și fără ezitare lozincii "Jos Ceaușescu", în vreme ce proclamarea oficială a pluralismul politic și pregătirea alegerilor democratice, reinstituirea libertății cuvântului și a presei, deschiderea granițelor și aparenta libertate a televiziunii și radioului răspund efectiv unei părți importante a revendicărilor politice ale revoluției. Pe de altă parte însă, ignorarea deliberată a componentei anticomuniste
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
spune el, ar fi "o explozie periculoasă pentru partid", care n-ar mai putea să-și exercite rolul conducător în noul context al pluripartidismului și al alegerilor libere. De aceea, se grăbește el să precizeze, "noi am proclamat ideea de pluralism politic, dar nu am confundat pluralismul cu pluripartidismul . Nu excludem apariția de partide și de tot felul de organizații, mai mult, din punctul nostru de vedere, cu cât mai multe, cu atât mai bine, e mai puțin periculos pentru unitate
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
periculoasă pentru partid", care n-ar mai putea să-și exercite rolul conducător în noul context al pluripartidismului și al alegerilor libere. De aceea, se grăbește el să precizeze, "noi am proclamat ideea de pluralism politic, dar nu am confundat pluralismul cu pluripartidismul . Nu excludem apariția de partide și de tot felul de organizații, mai mult, din punctul nostru de vedere, cu cât mai multe, cu atât mai bine, e mai puțin periculos pentru unitate decât dacă s-ar forma o
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
de stat, ceea ce le-a sporit atractivitatea, dar înainte de toate le-a sporit numărul. Vocabularul strict leninist pe care Ion Iliescu îl utilizează în aceste împrejurări este la fel de grăitor ca și echivocul acestor evenimente care preced imediat reinstituirea efectivă a pluralismului politic, tratat în mod evident ca o manevră dolosivă. Necesitatea reinstituirii rapide a partidelor politice putea justifica foarte bine exigențele minimale referitoare la numărul aderenților, dar, recitind faptele în lumina îngrijorărilor lui Ion Iliescu cu privire la soarta "Partidului", ghicim și că
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
căreia regăsim voința unor oameni. Adevărata excepție românească din postcomunism a constat în rezistența încăpățânată a elitelor moștenite din epoca lui Dej și mai ales Ceaușescu în fața dezideratului firesc de divizare a puterii cu alte forțe politice, singura formă de pluralism care ar fi permis reînvierea rapidă și deplină a democrației. Această rezistență a existat, există încă, în toate țările foste comuniste. Germania de Est e probabil expemplul cel mai flagrant de "est-algie", dar e de-ajuns să privim Slovacia lui
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
social. MacIntyre este de părere că societatea postmodernă nu este caracterizată de consens, ci de divizări și conflicte nu doar între diverse tradiții, ci și în interiorul aceleiași tradiții (MacIntyre, 1988, p. 2). Prin urmare, Netland consideră că răspunsurile aduse provocării pluralismului religios trebuie să ia în considerare, în primul rând, natura adevărului religios, iar în al doilea rând, problema pretențiilor conflictuale de deținere a adevărului (Netland, 2001, p. 181). Totuși, în ciuda deosebirilor, unii autori consideră că, de cele mai multe ori, există consens
[Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]
-
E.A. (1989), „Drug prohibition in the United States: Costs, consequences, and alternatives”, în Science, vol. 245. Nadelmann, E.A. (1991), „The case for legalization”, în Inciardi, J.A. (ed.), The Drug Legalization Debate, Sage, Newbury Park. Netland, H. (2001), Encountering Religious Pluralism, InterVarsity Press, Illinois. Orford, J.; Edwards, G. (1977), Alcoholism, Maudsley Monographs No. 26, Oxford University Press, Londra. Pentz, M.A. (1994a), „Adaptive evaluation strategies for estimating effects of community-based drug abuse prevention programs”, în Journal of Community Psychology. Pentz, M.
[Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]