10,579 matches
-
gata, mucles. Ce e, mă? - întrebă nedumerit Surduc. — Vine patroana! - șopti Parnasie. — Ce patroană? - întrebă și Metodiu. — Hangița, Stăniloaia, preacuvioase - zise Parnasie. E cu Buhuș. întoarseră toți capetele. Adevărat era, cine voia, la lumina focurilor și-a lunii, putea să zărească o femeie cât malu preumblându-se printre drumeții poposiți. O clipă, șovăim și noi: s-o zărim, să n-o zărim?! Hai s-o zărim! Cum spuneam, era o femeie cât malu forfotind printre drumeți cu o mână în șolduri, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Metodiu. — Hangița, Stăniloaia, preacuvioase - zise Parnasie. E cu Buhuș. întoarseră toți capetele. Adevărat era, cine voia, la lumina focurilor și-a lunii, putea să zărească o femeie cât malu preumblându-se printre drumeții poposiți. O clipă, șovăim și noi: s-o zărim, să n-o zărim?! Hai s-o zărim! Cum spuneam, era o femeie cât malu forfotind printre drumeți cu o mână în șolduri, cu cealaltă trăgând după ea un fel de om. Pe cât era ea de împlinită, pe atât era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
zise Parnasie. E cu Buhuș. întoarseră toți capetele. Adevărat era, cine voia, la lumina focurilor și-a lunii, putea să zărească o femeie cât malu preumblându-se printre drumeții poposiți. O clipă, șovăim și noi: s-o zărim, să n-o zărim?! Hai s-o zărim! Cum spuneam, era o femeie cât malu forfotind printre drumeți cu o mână în șolduri, cu cealaltă trăgând după ea un fel de om. Pe cât era ea de împlinită, pe atât era dânsul de teșit. Sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Buhuș. întoarseră toți capetele. Adevărat era, cine voia, la lumina focurilor și-a lunii, putea să zărească o femeie cât malu preumblându-se printre drumeții poposiți. O clipă, șovăim și noi: s-o zărim, să n-o zărim?! Hai s-o zărim! Cum spuneam, era o femeie cât malu forfotind printre drumeți cu o mână în șolduri, cu cealaltă trăgând după ea un fel de om. Pe cât era ea de împlinită, pe atât era dânsul de teșit. Sub brațul drept, dânsul ținea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
în violetul înserării, iese stăpâna mării, semiluna. Păgân, creștin, ateu se aruncă în pulbere. Nu mișcă nimeni. Dinspre palat se aude un ropot și un pâlc de ieniceri vine în goană spre mulțime să vadă de ridică cineva fruntea. Unde zăresc unul cu șezut mai răsărit, se opresc și-l îmblătesc cu săbiile, zicând: — Na, na! Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, așa să nu se dioache sultanul! Carnaxî! Și se duc mai departe. Episodul 33 LA VIZIRIU în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
sau două tăișuri, adevărate opere de artă care și-au cucerit de demult o binemeritată faimă în lumea întreagă, după căderea Constantinopolului (1453î. Spre deosebire de palatul viziriului în care, cum s-a văzut, cadânele umblau majoritatea neînsoțite, în palatul sultanului, nu zăreai picior de cadână fără picior de eunuc, ei, eunucii, prin specificul activității lor obștești, bucurându-se de toată încrederea sultanului Beșiktaș Mehmet Hamzà. Beșiktaș Mehmet Hamzâ s-a născut la 10 noiembrie 1582 în satul Galatasaray, de pe coastele Anatoliei, într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Moment important, de mare rezonanță pentru relațiile româno-otomane din secolul al XVII-lea, moment pe care-l povestim cu sufletul la gură, atenți să nu scăpăm nici o nuanță, nici un amănunt nelalocul lui. Pe coridoarele înalte, pâsloase, unde, cum spuneam, nu zăreai picior de eunuc fără picior de cadână, însuși viziriul, cât era el de viziriu, umbla parcă mai aplecat, mai adus spre podea și ținea dreapta. Pe stânga, în sens invers, trece când vreun sol prăfuit, când vreun pașă beștelit, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
grâu, luară strictul necesar de boabe și se făcură nevăzuți. Era liniște și pace adâncă. Se auzeau doar sfârâitul nefericitului iepure și, din când, în pădure, boncăluitul vreunui cerb ori sunetele unor lupi. Deasupra de tot, în azuriul cerului, se zărea, făcând cercuri tot mai mari, cu aripile larg întinse, o vrabie. în vârful stejarului multisecular sub care fusese aprins focul, două veverițe săreau poznașe din creangă în creangă, desfătându-se cu fumul de iepure. Ciocănitoarea ciocănea copacii în căutarea omizilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
înțeles că tot ce apucase să creeze până a nu i se tăia limba este îndepărtat de viață, de realitate, de universalitate. Făcuse o literatură pentru inițiați, pentru răzăși, minată de specificul locului. în ochii țigăncușei adânci, vioi și mari zărea trecând umbrele unor mari teme literare pe care metrul îngust al poeziei tradiționale nu putea să le mai încapă. Cu o sută de ani și mai bine înainte de publicarea celebrei opere a lui Giambattista Vico (Scienza nova, 1725î, Broanteș al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
în jur și-apoi intră repede, făcându-i semn lui Broanteș s-o urmeze supus, câinește. Pătrunseră într-o curte interioară închisă, în cel mai pur stil renascentist, deasupra căreia, ieșind din primul cat al clădirii ce înconjura curtea, se zărea o loggie. Dar Broanteș n-avea vreme să admire ancadramentele superbe ale ferestrelor, nici frontoanele semicirculare alternând cu cele triunghiulare, nici pilaștri în trepte, deoarece Cosette, cu aceeași grabă urcă la primul etaj, deschise o ușă și apucându-l de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
o lețcaie, se făcuse seară și ei alergaseră degeaba circa 50 de kilometri prin rătăcăniile și hudițele Țarigradului. Și tocmai când, dumiriți de propria lor sărăcie salvatoare, se opriseră cu caii în spume într-o fundătură mirosind a levănțică, îl zăriră pe Broanteș mergând pe lângă ziduri și ținând-o de mână pe Cosette. — Hei, Iacopone!* - strigă vesel spătarul. Ia vino-ncoace! Broanteș se apropie sfios, fără să o lase de mână pe Cosette. Da’ văz că ne înmulțim! surâse spătarul. Cine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
sud, tătarii care voiau să treacă spre vest, cazacii care nu prea cunoșteau corect punctele cardinale, ba chiar și pentru localnicii care trebuiau să stea acasă și să le arate direcția. Nu e de mirare astfel că, aproape simultan, puteai zări pe ulițe, în umbra zidurilor, cai iuți, mici, de stepă asiatică, murgi roșcați de Volga, masive iepe leșești și năbădăioși armăsari arabi așteptându-și stăpânii să iasă din hurbele răcoroase, cu miros plăcut, unde hangițe autohtone, suflecate și rumene, dominând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
boierii. Sima-Vodă sta în capătul sălii pe tronul din fag masiv, iar alături, pe un tronuleț, stătea Doamna sa, Ruxăndrița. Voievodul era cam tras la față, iar sub urechea dreaptă cine-ar fi-ndrăznit să observe, ar fi putut gândi că zărește niște urme de dinți. Lângă ușă, pe un stativ învelit în catifea vișinie, stătea papagalul Alfred și anunța invitații. — Bi-vel-vornicul Drăguțescu și giupâneasa lui, Paulina! - chirăi el exact la cinci fără un sfert. Ușa se deschise și pe ea intră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
cu luare-aminte apelurile impetuoase prin care sub forma unor sunete laice, stomahurile lor solicitau să fie degrab’ umplute, cei doi slujitori ai Domnului pășeau repejor, cu capetele plecate și rasele suflecate. Deodată, Metodiu, ce mergea în frunte, ridică privirea și zări un par în vârful căruia stătea bătută în cuie o scândură. — Frate Iovănuț, ce scrie pe scândura ceea? Iovănuț se apropie și înălță gâtul. — Premysl - citi el. — Slavă Domnului! - oftă ușurat Metodiu și grăbi pasul. Intrară în localitatea Przemysl printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
cu ramele ferestrelor vopsite în alb, cu livezi și curți mari în care stăteau de vorbă oameni harnici, gospodari, rumeni la față și prietenoși la chip. Merseră cei doi ce merseră până dădură într-un fel de piațetă unde se zărea imediat clădirea hanului. Piațeta era pustie: doar pe treptele hanului se vedea șezând și ținându-și capul în palme un om; după haine, părea a fi chiar hangiul. Când se apropiară băgară de seamă că omul plângea de ți se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
repezi pe la mese destrămându-se în șase-șapte găligani ce încălecară într-o clipită scaunele și începură să bată sacadat în tăblii chiuind și scandând: „Vot-ki! Vot-ki!”. Din mijlocul lor se desprinse unul mai înalt, roșcovan, cu șapca dată pe ceafă; zărindu-l pe hangiu, se duse cu pași mari spre el, îl apucă de umeri și-l sărută apăsat de trei ori pe obraji, strigând: — Am venit, pane Macek! — Mă bucur, mă bucur! - rânji hangiul, turnând în pahare. Insul mai înalt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
ne sunt departe, stepa e uriașă și nevestele mici. Dacă te cobori de pe cal iarba ți-ajunge la umeri și nu mai vezi nimic în fața ta: iată de ce ne uităm noi atâta la cer; e singurul lucru pe care-l zărim clar. Acesta e secretul nostru, al slavilor: dă-ne jos de pe cal și ne vom întoarce privirile spre Domnul; dă-ne un cal bun, înalt, și-ți vom cuceri un regat; dă-ne doi și vei avea, prin noi, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
pe lume nu-i mai gingaș, mai diafan, mai neînsemnat, în fond, decât o pană de gâscă. De câte ori, în umbletul nostru existențial plin de importanță prin curți, pe lângă cotețe, pe drumuri de țară ori pe cărări de munte, n-am zărit, abia înregistrându-le în colțul retinei, pene mai mari sau mai mici mișcându-se de colo-colo sau de-a dreptul zăcând în noroi! De câte ori n-am trecut nepăsători pe lângă ele, ba câteodată, cu o inconștiență demnă de o cauză mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
întâmplare, unul sau altul din cei prezenți în ospitalierul han al lui Macek ar fi ieșit puțin afară, ca tot omul, pe trepte, și și-ar fi aruncat privirea pe Ulița Tomașevschi ce împarte înfloritorul Przemysl în trei, ar fi zărit în capătul ei venind agale un cal. Și dacă, înainte de a intra înapoi în han, ar mai fi zăbovit două-trei clipe ca tot omul pe trepte, și-ar fi continuat să privească întâmplător calul, ar fi băgat de seamă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
cum mai există și astăzi. Pe o scândură arătând drumul din stânga scria „Roma 865 suliți”, iar pe cealaltă, îndreptată spre dreapta, „Roma 612 suliți”. Călugării o luară pe drumul cel mai scurt și în curând de pe urma lor nu se mai zări decât colbul. Și-acum, la masă! - zise doamna Potoțki către cei rămași. Episodul 129 LA MUNCĂ! Sunt ore și sunt zile când o ciudată somnolență îl cuprinde pe Povestitor. Privirea i se împăienjenește, auzul i se stinge aproape de limita surzeniei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
și se depărtară de marinarii greci care, văzând că nu pot scoate corabia din mal își scoaseră toți undițele și se puseseră pe pescuit. Moldovenii merseră pe cărăruie, până ieșiră la un ochi mare de apă unde, mai încolo, se zărea plutind o luntre cu un om. — Hei creștine! - strigă spătarul Vulture. Cum le zice la locurile astea? — Șto? - făcu creștinul, punând mâna la ureche. — Aoleu, Măria-Ta - zise spătarul Vulture - cred c-ai sărutat greșit. Episodul 134 FAMILIE MARE Văzând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
acoperiș înalt de stuf, cu o singură intrare și, pe cât se putea vedea, cu două ferestre mici din care, pe cât se putea simți, ieșea un indescriptibil miros de pește. în stânga colibei era un coteț din scânduri rare printre care se zărea învârtindu-se un porc negru și slăbănog căruia, de altfel, Covaliov îi aruncă pe dată doi-trei pești, potolindu-l. Lângă coteț se ridica un soi de magazie unde se înșirau câteva bărci găurite, pline cu rațe. Tot acolo își avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
organizau și concursuri dotate cu premii, iar cei care priveau mai departe erau sărbătoriți ca adevărați eroi. Se cunoaște astfel cazul unui anume Giuseppe di Capadocia care în 1627 a reușit să privească la 7 mile pe o vreme câinească, zărind catargul vasului trimis acolo ca punct de reper. Drept răsplată, autoritățile venețiene l-au purtat în triumf într-o gondolă, iar pleoapa ochiului stâng, cu care zicea Giuseppe că vede mai bine, i-a fost vopsită cu o peliculă fină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
de tine!”. Copilul sări iute în scorbură și nu după multă vreme tătarii ajunseră la stejar, înconjurându-1. Numai nu știu cum se face că nu erau numai tătari, ci și polaci, și turci, huni, pecenegi, ba printr-o crăpătură a scorburii, copilul zări și patru soldați romani. „Iar l-am scăpat! Oare unde s-o fi ascuns?” - exclamă cu ciudă cel care părea șeful lor, descălecând de pe căluț. Veni iute spre stejar, vârî brațul în scorbură, încercând să-l găbuiască, dar micul Metodiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
că ajunsese la Porțile Raiului, după un zbor vertical și lin ce-i umpluse urechile cu bobițe de rouă, căci trecuse prin nori-albi și pufoși în care vedea dispărând în răstimpuri piciorușe roz de îngeri. Apoi ieși deasupra norilor și zări o alee cu pietricele sidefii ducând spre Marea Poartă. Alergă repede într-acolo și bătu. Se deschise o ferestruică și în ea Iovănuț recunoscu fața blajină, ușor îmbătrânită, a Sfântului Petru. „Cine ești?” întrebă blând Sfântul Petru. „Sunt Iovănuț, Sfinte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]