23,608 matches
-
singură vorbă nici la sosire nici la plecare, parcă nu eram de-ai casei. Mă uitam la fiul-meu, are niște pisici le corcolea ca pe niște podoabe, iar mie nu mi-a dat nici o atenție, nu-i cazul ca să zâmbesc pentru a le acoperi lipsa de sentimente? Relatările îi cereau explicații psihologice și spera să se vadă cu un specialist în domeniu, să afle cum și de la cine s-a ivit la copiii ei, asemenea carențe - pe care îi crescuse
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
și de la cine s-a ivit la copiii ei, asemenea carențe - pe care îi crescuse după toate regulile civilizate ale casei de familie cumsecade - dar nu a mai apucat să o facă pentru că într-o dimineață nu ne-a mai zâmbit. Peste noapte a căzut din pat și recidiva, coloana vertebrală, care îi dădea simptome de amețeală, îi fusese fatală, băieții ei, mai ales nurorile, își luaseră grija să-i mai zică „sărut mâna”, că nici așa nu o făceau. Aceasta
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
la vreo douăzeci-treizeci de pași de tulpina cacadârului, din partea opusă, dinspre sat, din direcția casei, a ajuns la cinci pași de tulpina copacului, un flăcău de pe ulița noastră, vecin cu părinții, Jănel Munteanu, cu o furcă în mână, care, însă, zâmbind, și-abia reușind să-și oprească un râs sănătos și zgomotos, pe care i-l cunoșteam, îmi zice, compătimindu-mă: Măi, Nicușor!... Coboară! Să nu-ți fie teamă! Nu-i nici un lup... E vaca voastră, pe care bădița Costache și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
întreabă: Ascultă, măi omule, mâine-i sărbătoare, am mai mult timp liber: ce-ai pofti să mănânci? Mă uit la dânsa și, prin aburul anilor, care s-au dus, o revăd pe învățătoarea sfioasă, rușinoasă, de la Sirețel, și-i răspund zâmbind: Tare-aș mai vrea niște turtă dulce ca aceea făcută de mătușa Paraschiva de la Probota. LANȚUL În anul al doilea de facultate, în vacanța de vară, îmi lăsasem restant examenul de limba latină, cu gândul să învăț mai mult, să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
și-a venit spre noi. Era slab și tras la față, cu ochii duși în fundul capului și-avea pe obraz câteva șiroaie de sudoare, îmbibate cu colb, și se tot ștergea și nu mai prididea să bâiguiască și încerca să zâmbească, rușinat, emoționat, ca și când nu-și credea ochilor că suntem noi, în carne și oase: eu, Mărioara lui, și cu cele trei fetițe. Vai de mine și de mine, Mărioară, și voi, copchilele mele frumoase; bine c-a dat Dumnezeu să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
puțin decât 7 zile. Fiindcă era o disciplină de bază pentru viitoarea noastră profesie. Și titularul cursului după cum aflasem de la seriile anterioare era un om exigent, cu care nu te puteai juca. Era toată vremea serios. Nimeni nu-l văzuse zâmbind, ori nu-l auzise vreodată făcând glume. La examen avea o regulă proprie, de la care nu se abătea. Îți cerea cât mai exact definițiile și exemplele din curs, totul, așa cum îți preda. Și dacă răspundeai în mod ireproșabil, după ce epuizai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
Ce glumă? Mi-au schimbat paltonul meu nou, raiat, cumpărat la-nceputul acestei ierni și mi-au lăsat în loc, în cuier, vechitura, leanca asta, pătura asta uzată, haina asta de calic. Lectorul Ienceanu făcu ochii mari, se uită la profesor, zâmbi ușor ironic și cu o abia perceptibilă satisfacție care putea să însemne, în prima clipă "Doamne, ce m-aș mai bucura să fi fost băieții ăștia în stare de una ca asta" -, apoi redeveni serios și amintindu-și că la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
să stau cu dumnealui. Dacă este de acord. Nu vreau să stau singură. Că stau eu destul, acasă! Fiindcă, al meu este mai mult oaspete pe-acasă... Da? Sunteți de acord? Îmi ceru doamna să precizez. M-am fâstâcit. Am zâmbit. Și m-am înroșit din sfială, ori din teamă sau, mai exact, dintr-amândouă motivele și am rostit un "da" abia auzit, înclinând ușor fruntea, aprobator. Rectorul ne-a dat fiecăruia câte-o cheie. Și începând de-a doua zi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
masa de prânz cu noi? S-ar bucura să poată sta în preajma îndrumătorului său cât mai mult, nu-i așa?, s-a întors Ea și spre mine. Bine, dragă, dacă asta este dorința ta, o vom respecta, a zis el, zâmbind. Primul secretar era un om înalt, frumos, bine legat, cu o față ovală, plină, proaspăt rasă, cu bărbia ușor despicată la mijloc, cu o gură cărnoasă, senzuală, ușor întredeschisă, cu niște ochi căprui, care, de după "perdelele" ochelarilor păreau inaccesibili, dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
înainte de-a mă fi invitat Ea, să stau în birou cu dânsa. Du-te la Rectorat!, m-au îndemnat colegii. Noi nu-ți putem da mai multe lămuriri. M-am prezentat la secretara șefă, Olguța Huțanu. Altădată volubilă, expansivă, zâmbind mereu și adresându-ni-se numai cu diminutivul "Puiuțule" (aceasta îi era și porecla în Institut), acum făcea fețe-fețe, se bâlbâia și abia își găsea cuvintele, ca atunci când trebuie să anunți cuiva apropiat un deces în familie: Puiuțule, a umblat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
noaptea-n cap și m-am tot plimbat pe câteva străzi lăturalnice și-am încercat să-mi ordonez gândurile la orele zece fără câteva minute am bătut la ușa secretarului cu propaganda. Mi-a deschis secretara din anticameră. Mi-a zâmbit ușor și m-a poftit în încăperea din dreapta, însoțindu-mă cu o tavă cu trei cafele. Am intrat într-o încăpere largă, spațioasă, elegantă, cu o mochetă vișinie. La biroul din mijlocul încăperii ședea Panaiotache, "omul negru", îmbrăcat într-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
care ne așteaptă lângă biroul de informații, la aeroport. Într-adevăr, lângă ușile de la intrare în aeroport, la un pas de biroul de informații, ne așteptau două doamne. Distinse, de vârstă medie, îmbrăcate simplu. Ne-au oprit și ne-au zâmbit. Din România? A întrebat una din ele, surprinzător, chiar în limba noastră. Le-am confirmat. Și ele s-au prezentat, scurt și simplu. Gertrude și Mariana. Apoi ne-au invitat să mergem. N-a mai fost nevoie de nici un control
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
este obligat să sprijine toate legile emise de Riksdag, de Parlament. Tocmai de aceea, data de 1719 marchează începutul Epocii Libertății. De ce-a fost nevoie de această scădere a locului și rolului regelui în stat?, intervine Georgel Cimpoeșu. Hm! Zâmbește Gertrud și încearcă să ne lămurească. Acest geniu militar ne-a lăsat țara, nu numai săracă, sleită de bani și fără nici o cucerire, după un șir de războaie ruinătoare, sfârșite cu un glonț rătăcit în propriul său cap de suveran
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
cină. S-a făcut, într-adevăr, ora 18. E momentul când, de obicei, se servește cina. Trecem prin sala mare, propriu-zisă a restaurantului și ne oprim la o masă ce ne-a fost rezervată în grădină, pe terasă. Gertrud ne zâmbește și zice: Vom servi ceva tradițional: pytt i panna, adică ceva care cuprinde, într-o simbioză specifică suedezilor cartofi, ceapă, carne de ren, cârnați prăjiți cu salată de sfeclă. Până una-alta servim și câte-o bere rece, răcoritoare, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
hotărăște. Ea spune da sau nu. Ce crezi, dumitale, că Nelu a hotărât, cât de cât, fără să zic și eu da?... Fără consimțământul meu nici n-ar fi îndrăznit să deschidă gura... Acesta-i adevărul!... Cei de față au zâmbit și aprobat în unanimitate. I-au dat doamnei dreptate. Era un adevăr pe cât de mare, pe-atâta de simplu. Ca oul lui Columb. Și pentru câteva minute s-a așternut tăcerea. Fiecare dintre noi înțelegea că spusele doamnei nu mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
ce s-a întâmplat, mai departe... Maestrul se uita când la noi, când la ea. Și părea jenat, încurcat. Rușinat. Se înțelegea că doamna a divulgat o anumită chestiune intimă. S-a foit puțin în fotoliul pe care stătea. A zâmbit unui gând tainic, ascuns. A scos din geanta pe care o avea lângă scaun, o sticluță bondoacă de Teacher's. Și, cerându-ne câteva păhărele, a turnat în ele din licoarea chihlimbarie. Și, într-un târziu, după ce-a ridicat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
alt proiect al meu despre Sadoveanu... Maestrul tăcu. Făcu o pauză, ca și cum i-ar fi fost greu să spună totul dintr-o răsuflare. Nu știam, însă, ce proiect avea, ce voia să facă în cazul lui Sadoveanu. Se uită și, zâmbind la noi, ne îndemnă să mai gustăm, dorindu-ne sănătate. I-am urat și noi, din toată inima. După ce gustă, continuă, rar și încet, ca la o spovedanie: ... Ceaușescu n-a participat la inaugurare. De aflat, despre cele două busturi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
toată îndârjirea românului chemat spre "a dezrobi brazda lui Ștefan cel Mare", Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței, insulele din Delta Dunării, vechile teritorii românești invadate mișelește și anexate hoțește. Îmi închipui, după anii care-au trecut cât de satisfăcut a zâmbit maestrul după ce-a dezvelit prelata militară și l-a avut pe generalismul Stalin în atelier, prizonier! L-a avut la picioarele sale, jos, neputincios. Și-a putut să-l taie cu dalta pe dușmanul de ieri, pe cel mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
un "program de joacă" pentru copiii din zonă, am fixat și doi "responsabili" mai mărișori, pe care i-am cointeresat să ne ajute și, pentru moment, lucrurile s-au mai îndreptat. Faptul l-a bucurat. M-a oprit, mi-a zâmbit și m-a asigurat că "oricum, diavolii iștia s-au mai potolit". Și, chiar dacă mai apoi "programul de joacă" a fost încălcat, gestul nostru, intenția, încercarea cel puțin, l-a bucurat într-atât, încât ne-am împrietenit și ne-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
se cer rezolvate cât mai curând: nivelul atât de diferit al noilor state în ceea ce privește gradul de informare, de industrializare, indicele de producție, neutralitatea oamenilor etc.... Bătrânul Stransky se uită la mine și încercă să-mi ghicească gândurile. Ridică paharul, îmi zâmbi larg și-mi zise: Am făcut zilele acestea o experiență... Ce experiență? Îl întreb eu. M-am trezit luni de dimineață, pe la cinci, cinci și jumătate. Că, în general, dorm ușor, dorm puțin, ca toți bătrânii. M-am spălat, m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
gât, de sub care ieșea un smoc de păr brumariu, ca și pletele. Când m-am așezat în strană s-a întors ușor spre mine și m-a privit stăruitor. La un moment dat, privirile ni s-au întâlnit. Mi-a zâmbit și m-a întrebat: Nu sunteți de pe la noi, se vede treaba! Nu. De la Suceava. Dumneavoastră? L-am întrebat și eu: sunteți timișorean? Da și nu... Fiindcă sunt de la o azvârlitură de băț, de-aproape, de la Chișoda, dintr-un sat. Însă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
am reluat, iarăși locurile ce le aveam, pe acele scaune de stejar, lucrate ca pentru niște voievozi medievali, de iscusiții meșteșugari populari. În timpul slujbei, privirile mele și ale "șerifului" s-au mai întâlnit, dar foarte rar. Mă privea, atunci, intens. Zâmbea ușor, cu fața deschisă. Apoi se întorcea spre altar și se adâncea în propriile-i gânduri. La un moment dat, s-a ridicat de pe scaun, și-a lăsat port-hart-ul pe care-l avea agățat de umăr și s-a îndepărtat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
dat nici o atenție, "șeriful", de care păream chiar să fi uitat după ce-am coborât treptele de la ieșire, în stradă, la vreo zece pași de noi în față, ne-am trezit cu dânsul. Sta și ne aștepta. Ne privea și zâmbea. Ca și când ne-ar fi cunoscut de când hăul și părăul, cu o voce caldă, ca a unui vechi prieten din trecut, ne-a aținut calea și ne-a întrebat: Ați avea ceva împotrivă, dacă v-aș invita, aici, la doi pași
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
un caz! Am intrat în cofetărie, am căutat o măsuță mai liniștită într-un colț și ne-am așezat tustrei. După ce m-a întrebat cum dorim cafelele cu zahăr sau amare "ca viața" s-a ridicat și le-a comandat. Zâmbeam unul la altul și noi nu știam cum ar trebui să "lămurim" această "prietenie" iscată spontan, de care părea să nu putem scăpa ușor. Vă miră de ce v-am invitat, de ce v-am "agățat" așa, cam cu nepusă masă, neașteptat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
creștet până-n tălpi. Îl ascultam amândoi, într-un fel, nedumeriți, uimiți, fără să fim prea lămuriți, totuși, ce vrea să spună. Părea un fachir, care știa ceva care nouă ne scăpa. Ochii lui ne priveau deschis, fără nici un gând ascuns. Zâmbea. și privirea lui ne pătrundea, ne încălzea, ne vrăjea. Fața lui era plină de bunătate, liniște, dragoste, seninătate. Ceea ce spunea ne și convenea. Ne încălzea în adâncul ființei. Poate de aceea, după ce-am terminat cafelele pe care el le-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]