22,240 matches
-
contextul particular în care fenomenul de explicat se constituie și evoluează. O mare parte dintre particularitățile fenomenelor sociale se datorează intervenției active a cerințelor funcționale laterale. Un element nu se constituie într-un vacuum social, ci intră de la început în interacțiune atât cu celelalte elemente ale sistemului din care face parte, cât și cu alte sisteme cu care sistemul său se învecinează. El le influențează și le modifică, dartotodată este influențat și modificat de ele. Această interacțiune funcțională laterală este sugerată
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
intră de la început în interacțiune atât cu celelalte elemente ale sistemului din care face parte, cât și cu alte sisteme cu care sistemul său se învecinează. El le influențează și le modifică, dartotodată este influențat și modificat de ele. Această interacțiune funcțională laterală este sugerată și de termenul des utilizat de context structural. Caracterul nesatisfăcător al multor analize funcționale provine din ignorarea cerințelor funcționale laterale. În fapt, ele sunt deosebit de importante în constituirea și dinamica elementelor unui sistem. Un element care
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
trebuie privit ca element component al unei mulțimi de sisteme. Se poate formula în legătură cu această proprietate un principiu al analizei funcționale: principiul apartenenței multiple și, complementar, principiul pluralității perspectivelor funcționale. Integrarea unui fenomen oarecare presupune așadar, în mod necesar, analiza interacțiunii dintre sisteme. Explicațiile funcționale din perspective diferite ale aceluiași fenomen nu vor fi, în consecință,exclusive, ci complementare. O explicație funcțională completă poate fi realizată doar prin cumularea perspectivelor. Modelele funcționale clasice se centrau doar pe analiza interioară a unui
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
disting două tipuri de organizații: mecaniciste - pozițiile și rolurile sunt strict determinate și reglementate, diviziune a muncii clară, reglementată formal, înaltă codificare a comportamentelor - și organice - o organizare flexibilă, sarcinile șirolurile nu sunt strict reglementate, ci definite continuu în procesul interacțiunii, comunicarea între diferitele părți ale organizației este lipsită de restricții, coordonarea se realizează mai mult pe orizontală, prin interacțiunea părților, și mai puțin ierarhic, centralizat. Aceste două metode sunt răspunsuri funcționale la situații diferite. Astfel, un mediu (economic și tehnologic
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
formal, înaltă codificare a comportamentelor - și organice - o organizare flexibilă, sarcinile șirolurile nu sunt strict reglementate, ci definite continuu în procesul interacțiunii, comunicarea între diferitele părți ale organizației este lipsită de restricții, coordonarea se realizează mai mult pe orizontală, prin interacțiunea părților, și mai puțin ierarhic, centralizat. Aceste două metode sunt răspunsuri funcționale la situații diferite. Astfel, un mediu (economic și tehnologic) stabil și predictibil tinde să genereze organizații de tip mecanicist, în timp ce un mediu dinamic și incert favorizează dezvoltarea unui
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
și evoluează deci într-un spațiu funcțional complex. Dacă vrem, de pildă, să analizăm familia într-o anumită societate, trebuie să avem în vedere nu numai funcțiile sale finale și modul de organizare care decurge din aceasta, ci și multiplele interacțiuni pe care le are cu celelalte subsisteme cu care se învecinează și care sunt responsabile de multe dintre particularitățile sale: timpul și efortul depus în producție, locul producției, dacă munca este organizată în fabrică sau se desfășoară în cadrul familiei (la
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a necesității ca sistemele să prezinte un anumit grad de coerență internă, realizată prin acomodări și adaptări reciproce ale elementelor. În filosofia materialist-dialectică, această idee esteprezentă într-o formă generală: principiul conexiunii universale. Ideea de conexiune universală, subliniind interdependența și interacțiunea multiplă a fenomenelor reale, duce la formularea unui principiu metodologic general, care prezintă o importanță specială în analiza fenomenelor sociale, în cazul cărora interdependența este mult mai ridicată: principiul analizei concret istorice. Un fenomen social nu poate fi analizat abstract
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
A devenit însă clar că nu putem înțelege logica interioară a proceselor psihosociale făcând abstracție de logica globală a societăților din care fac parte acestea. Organizarea macrosocială (socialistă, capitalistă) își pune amprenta asupra tuturor proceselor din cadrul întreprinderii. Identificarea structurii. Adesea, interacțiunea dintre elementele unui sistem duce la stări caracterizate printr-o ridicată compatibilitate reciprocă, la creșterea coerenței interne, luând naștere stări de echilibru care, odată atinse, tind să se perpetueze. Fiecare element le modifică pe celelalte și este modificat până se
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Elementele componente ale unui sistem interacționează multiplu; relațiile cauzale simple sunt înlocuite cu o cauzalitate multiplă, circulară, completată cu circuite de feedback și procese de echilibrare complexă. Starea la un moment dat a sistemului este, în consecință, rezultatul acestei multiple interacțiuni, și nu o stare stabilă care se menține prin ea însăși. Structura nu mai este privită aici ca o configurație stabilă a sistemului, ci ca un pattern al interacțiunii elementelor sistemului, iar rezultatul acestei interacțiuni este continua schimbare a sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
un moment dat a sistemului este, în consecință, rezultatul acestei multiple interacțiuni, și nu o stare stabilă care se menține prin ea însăși. Structura nu mai este privită aici ca o configurație stabilă a sistemului, ci ca un pattern al interacțiunii elementelor sistemului, iar rezultatul acestei interacțiuni este continua schimbare a sistemului, dezvoltarea, evoluția sau involuția. Chiar și stările de echilibru sunt privite ca dinamice, aflate continuu în schimbare din cauza modificării condițiilor în care există sistemul. Anii ’70 au cunoscut o
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în consecință, rezultatul acestei multiple interacțiuni, și nu o stare stabilă care se menține prin ea însăși. Structura nu mai este privită aici ca o configurație stabilă a sistemului, ci ca un pattern al interacțiunii elementelor sistemului, iar rezultatul acestei interacțiuni este continua schimbare a sistemului, dezvoltarea, evoluția sau involuția. Chiar și stările de echilibru sunt privite ca dinamice, aflate continuu în schimbare din cauza modificării condițiilor în care există sistemul. Anii ’70 au cunoscut o creștere rapidă a interesului pentru analiza
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a relațiilor sale cu mediul. O asemenea perspectivă nu este însă suficientă. Societatea reprezintă un conglomerat de sisteme care stau în relații fie ierarhice (subși supraordonare), fie de vecinătate, de cooperare sau concurență. Multe dintre fenomenele sociale sunt efecte ale interacțiunii sistemelor. Există din acest punct de vedere o deplasare a interesului în sociologie în ultimul timp: de la analiza sistemului social spre analiza relațiilor dintre sisteme. Sisteme și suprasistemetc "Sisteme și suprasisteme" Capitolele anterioare au avut ca obiect sistemele finaliste. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
prin termenul de suprasistem. Sistemele finaliste se constituie „de sus în jos”: pornind de la finalitățile globale, ele își construiesc organizarea internă, elementele componente. În consecință, sistemele finaliste sunt compuse din subsisteme. Întregul, sistemul, are preeminență asupra părților. Suprasistemul este rezultatul interacțiunii unei mulțimi de sisteme. În cazul său, doar elementele componente (sistemele) au finalități proprii. Starea sa nu reprezintă materializarea unei orientări finaliste globale, ci rezultanta echilibrărilor, compunerilor, agregărilor acțiunii sistemelor componente. Am optat pentru termenul de „suprasistem” pentru a indica
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Ele nu se constituie „de sus în jos”, de la finalități spre structură, ci de „jos în sus”, de la sistemele componente care acționează în sensul realizării finalităților lor proprii și generează stări structurale rezultate, echilibruri. Acțiunile cumulate ale elementelor componente creează interacțiuni, efecte de compoziție emergente care, la rândul lor, modifică situația în care acționează fiecare sistem component. Boudon (1979) ne oferă un exemplu foarte simplu de suprasistem. Presupunem un cinematograf cu două case de bilete. La orele de vârf se vor
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
și el unele finalități proprii, globale. Dar acestea sunt mereu secundare, derivate, finalitățile sistemelor componente fiind primare, fundamentale. După cum remarcă Raymond Boudon (1979), aceste finalități ale suprasistemelor reprezintă tot o reacție a sistemelor componente orientată spre controlul efectelor emergente ale interacțiunii lor. Pentru a promova sau descuraja efectele emergente ale interacțiunii lor, sistemele elaborează norme, reguli; se cristalizează finalități globale și activități orientate spre realizarea acestora. Suprasistemul va promova acele stări globale și, în consecință, acele comportamente individuale ale sistemelor componente
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
secundare, derivate, finalitățile sistemelor componente fiind primare, fundamentale. După cum remarcă Raymond Boudon (1979), aceste finalități ale suprasistemelor reprezintă tot o reacție a sistemelor componente orientată spre controlul efectelor emergente ale interacțiunii lor. Pentru a promova sau descuraja efectele emergente ale interacțiunii lor, sistemele elaborează norme, reguli; se cristalizează finalități globale și activități orientate spre realizarea acestora. Suprasistemul va promova acele stări globale și, în consecință, acele comportamente individuale ale sistemelor componente care duc la efecte agregative pozitive și le va bloca
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
stimulativă a particularităților evoluției social-economice și, în mod special, culturale ale României, în contextul jocului forțelor europene și mondiale. Putem distinge două tipuri de suprasisteme, constituind adesea faze ale evoluției acestora: un suprasistem lipsit de orice finalitate, rezultat pur al interacțiunii sistemelor componente, și un suprasistem care dezvoltă o serie de finalități proprii, susținute de sistemele componente, sub formă de norme, reguli, valori, acțiuni specifice care promovează aceste finalități. Apariția unor organisme internaționale ce au ca obiectiv promovarea unor finalități la
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
activi promotori ai individualismului metodologic, reia ideea atunci când argumentează că propozițiile generale (legile) ale sociologiei vor trebui să fie individualiste, și nu holiste. Sociologia trebuie să pornească de la legilegenerale pe care le oferă psihologia și să deducă din acestea proprietățile interacțiunii dintre persoane. O poziție individualist-metodologică amplu elaborată o găsim la Raymond Boudon (1979). Punctul său de vedere este că fenomenele sociale trebuie privite ca efecte de agregare, emergente ale acțiunilor indivizilor. El este atomul logic al analizei sociologice. Din punct
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
jos în sus”, de la persoane și de la finalitățile lor individuale, explorează o altă logică. S-ar putea considera că în societate avem două procese simultane care se întretaie, se susțin și/sau intră în conflict. Pe de o parte, din interacțiunea persoanelor, dar și a altor sisteme sociale mai complexe (întreprinderi, de exemplu), apar fenomene de agregare emergente, cărora sociologii care optează pentru individualismul metodologic le acordă o atenție deosebită. Pe de altă parte, sistemele componente ale suprasistemului inițiază la nivelul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
decenii s-au cristalizat, devenind destul de influente, o serie de orientări care încearcă să reediteze, într-un context științific nou, abordările idealiste tradiționale: sociologia fenomenologică, interacționismul simbolic, etnometodologia. Ceea ce caracterizează aceste orientări este încercarea de a transfera mecanismele determinative de la interacțiunea obiectivă a fenomenelor sociale la nivelul subiectului uman, autor al vieții sociale. Există o largă varietate de asemenea abordări. Unii reprezentanți ai acestora acceptă existența unor determinanți obiectivi, dar limitează obiectul cercetării lor la investigarea contribuției factorilor subiectivi. Rămâne însă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de norme și definiții comune ale situațiilor de viață. În aceste preocupări, conținutul proceselor sociale este pus între paranteze. Nu interesează de ce în anumite condiții apar anumite forme de organizare socială, ci forma proceselor sociale: prin ce forme, mecanisme de interacțiune comunicațională elaborează oamenii - trăind, desigur, în anumite condiții - un anumit mod de organizare socială, indiferent care anume. Abordarea este, firește, justificată. Există un proces social cognitiv prin care oamenii ce trăiesc împreună definesc situația și-și construiesc viața socială, cadrele
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
proces nu este, așa cum au fost unii tentați să creadă, neproblematic, o reflectare automată și adecvată a condițiilor de viață: în aceleași condiții, grupuri diferite de oameni nu vor constitui neapărat aceleași forme de organizare socială. Consensul este rezultatul unei interacțiuni în plan simbolic. Semnificațiile sunt stabilite printr-un proces de interacțiune ale cărui mecanisme și legi urmează să fie clarificate. Definit în acest fel, interacționismul simbolic nu reprezintă o alternativă la abordarea sociologică „obiectivă”, ci doar un element complementar al
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
o reflectare automată și adecvată a condițiilor de viață: în aceleași condiții, grupuri diferite de oameni nu vor constitui neapărat aceleași forme de organizare socială. Consensul este rezultatul unei interacțiuni în plan simbolic. Semnificațiile sunt stabilite printr-un proces de interacțiune ale cărui mecanisme și legi urmează să fie clarificate. Definit în acest fel, interacționismul simbolic nu reprezintă o alternativă la abordarea sociologică „obiectivă”, ci doar un element complementar al ei, concentrându-și atenția asupra proceselor subiective ale constituirii vieții sociale
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
dintre cei mai influenți urmași ai lui Mead, Herbert Blumer (1969), împing analiza sociologică pe o cale exclusiv subiectivistă. Actorii sociali, conform acestui punct de vedere, acționează într-o situație obiectivă, dar așa cum o definesc ei printr-un proces de interacțiune simbolică. Conform celebrei „teoreme” a lui Thomas, oamenii nu acționează în situația lor reală, ci în situația pe care o definesc. Pe această linie, Blumerconsideră că situația obiectivă este un „dincolo” care, prin el însuși, nu explică nimic. Important este
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
care se constituie societatea rămâne un „dincolo” al experienței colective, exact ca „lucrul în sine” kantian, indefinibil în mod independent și, ca atare, neimportant pentru explicația sociologică. Ordinea socială există în mod obiectiv, real, dar ea este produsul exclusiv al interacțiunii simbolice a membrilor colectivității. Sarcina sociologului este să explice cum se constituie această ordine. „De ce”-ul este redus la „cum”-ul ei. Etnometodologia face pe această linie un pas mai înainte față de interacționismul simbolic. Teza ei fundamentală este că presupoziția
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]