21,844 matches
-
va da porțiunea gravă, iar celălalt o alta ce amuză, căci nimic nu încântă mai mult ca varietatea: Ce alt exemplu mai potrivit ne dă minunata Natură Ce-și trage frumusețea din astă împestrițătură!7" 1.3. Adaptarea piesei la gustul publicului Revendicând, cu două secole înainte de Hugo, libertatea scriitorului față de modele, Lope de Vega vrea să elibereze teatrul de canoanele antice și să-l adapteze gustului publicului din vremea lui. Regulile nu pot fi imuabile. În fața neoplatonicienilor care afirmă veșnicia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Natură Ce-și trage frumusețea din astă împestrițătură!7" 1.3. Adaptarea piesei la gustul publicului Revendicând, cu două secole înainte de Hugo, libertatea scriitorului față de modele, Lope de Vega vrea să elibereze teatrul de canoanele antice și să-l adapteze gustului publicului din vremea lui. Regulile nu pot fi imuabile. În fața neoplatonicienilor care afirmă veșnicia Frumosului, el îi subliniază relativitatea. Tirso de Molina, moștenitor direct al lui Lope, dovedește o mare admirație pentru acest autor care, abandonând tradiția, a permis comediei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
într-un miraculos absurd și pueril, în asta constă, la ei, interesul și pompa tragediei. (...) Lope de Vega și Calderón erau născuți pentru a-și avea locul lângă Molière și Corneille; însă dominați de superstiție, de ignoranță și de falsul gust pentru orientali și barbari, pe care îl contractase Spania, au fost obligați să li se supună." Va trebui să-l așteptăm pe Louis-Sébastien Mercier și mai ales pe Hugo, pentru ca Lope de Vega să fie reabilitat. 1.4. Ogier, urmaș
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să vorbească fiecare personaj conform cu subiectul și cu buna creștere, și să știm să coborâm de la coturnul tragediei (căci este permis aici să ne folosim de acești termeni) la pantoful comediei." Ca și Lope de Vega, Ogier insistă asupra relativității gustului, diferit la fiecare popor. Privirea asupra operelor antice se schimbă cu epocile. Nu rețin întotdeauna atenția aceleași aspecte. "...ardoarea prea violentă de a vrea să-i imite pe Antici a făcut ca primii noștri poeți să nu fi atins gloria
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
schimbă cu epocile. Nu rețin întotdeauna atenția aceleași aspecte. "...ardoarea prea violentă de a vrea să-i imite pe Antici a făcut ca primii noștri poeți să nu fi atins gloria, nici calitatea excelentă a Anticilor. Ei nu considerau că gustul națiunilor este diferit, atât față de obiectele spiritului, cât și față de cele ale trupului, și că la fel ca maurii dar fără să meargă atât de departe, spaniolii își imaginează și se complac într-un fel de frumusețe cu totul diferită
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
popoarelor au înclinații diferite unele de altele, și sentimente total deosebite în privința frumuseții lucrurilor spirituale cum este poezia." Prin refuzarea unităților de timp și de loc, prin dorința lor de a amesteca genurile și prin grija de a adapta piesa gustului publicului, primii care adoptă neregularitatea, Guarini, Lope de Vega, Ogier trasează, chiar de la începutul secolului al XVII-lea, cele trei linii de forță pe care se va sprijini drama. Puse în umbră în epoca clasică, aceste idei vor ieși din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
impresii... Majoritatea pieselor noastre nu sunt decât dialoguri și povestiri și ceea ce este surprinzător, însăși acțiunea care l-a frapat pe autor și l-a determinat să-și aleagă subiectul se petrece aproape totdeauna în spatele scenei teatrului. Englezii au un gust cu totul opus. Se spune că îl au în exces, s-ar putea: căci există fără îndoială acțiuni care nu ar fi bune să fie puse sub ochii noștri, fie din dificultatea execuției pentru a le reda întocmai, fie din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
jumătate a secolului, genul devine cu adevărat insuportabil. Spectatorii găsesc că personajele vorbesc prea mult. Reacțiile atribuite lui Saint-Preux de Rousseau (1712-1778), care îi critică nominal pe Corneille și Racine, în Noua Eloiză (La Nouvelle Héloïse, 1761), sunt reprezentative pentru gustul epocii. "În general, există multe discursuri și puțină acțiune pe scena franceză; poate că într-adevăr francezul vorbește mai mult decât acționează, sau cel puțin pune mai mult preț pe ceea ce spune decât pe ceea ce face." (II, 17) Tragedia este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
1773), Louis-Sébastien Mercier (1740-1814) declară că nu ar putea fi de acord cu o tragedie care ar pune în scenă personaje regești decât dacă s-ar termina prin căderea monarhului. Racine nu este, pentru el, decât un "om de prost gust, (decât) un pictor manierist." În al său Tablou al Parisului (Tableau de Paris, scris între 1781 și 1788), la capitolul LXXXIII, consacrat "Tragediilor moderne", sătul de subiectele mitologice, mereu identice, el dorește un teatru modern, un teatru național care ar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care imprudența și răutatea altuia pot conduce pe o persoană tânără, nevinovată și virtuoasă, în actul cel mai important din viața omului". Diderot și Louis-Sébastien Mercier ar vrea să regăsească forța și energia vitală a teatrului grec care, în simplitatea, gustul său pentru adevăr, aduna mulțimile. Diderot contestă puternic poziția abatelui d'Aubignac, care le reproșa Anticilor că amestecă, din complezență față de popor, interesele timpului lor cu cele ale acțiunii reprezentate. Acesta considera că regula clasică de îndepărtare în timp, la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
poziția abatelui d'Aubignac, care le reproșa Anticilor că amestecă, din complezență față de popor, interesele timpului lor cu cele ale acțiunii reprezentate. Acesta considera că regula clasică de îndepărtare în timp, la impunerea căreia contribuise, reprezenta un progres în formarea gustului. Diderot o interpretează, dimpotrivă, ca pe o îndepărtare de la funcțiunea originară a teatrului, care înseamnă punerea în cauză a spectatorului. Reprezentația teatrală reunește un public care, înainte de ridicarea cortinei, nu constituie un grup social omogen, dar care, pe parcursul spectacolului, vibrează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în versuri. "Versurile frumoase, producând un alt fel de încântare, distrug încântarea reală, scrie el în capitolul 26. Eroi care împerechează rime! Acest ciudat limbaj ar fi lucrul cel mai de neconceput, dacă toți ceilalți autori nu ar prezenta un gust bizar, pe care obișnuința și imitarea îl întăresc făcându-l respectabil." În Eseul despre genul dramatic serios, Beaumarchais sfătuiește adoptarea unui "stil simplu, fără flori și ghirlande (...) singurul colorit care să-i fie (autorului) permis este limbajul viu, aprins, întretăiat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unor noi raporturi umane, simple și spontane, jocul dramatic se transformă, tinzând către naturalețe și regăsește, în gest, o dimensiune emoțională pierdută, asupra căreia încep să se aplece teoreticieni ca Diderot. Atunci se naște în Franța reflecția despre arta comediantului. Gustul pentru individualism, care însoțește lenta ascensiune socială a burgheziei, focalizează, asupra singularității omului, atenția centrată până atunci asupra universalității lui. De aceea actorul, perceput ca o ființă excepțional de singulară, este deodată obiectul unei vii curiozități. Anterior, în tratatele de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
poporului, dar exclude posibilitatea de a-l retranscrie în stare brută, fără să i se facă nicio operație de transmutare. "Poetul care scrie cum se vorbește scrie prost. Vorba lui trebuie să fie naturală, dar de acest firesc pe care gustul îl rectifică, în care să nu lase nimic indiferent, neglijent, difuz, plat, insipid. Chiar și limbajul poporului își are grația și eleganța lui, după cum își are și caracterul inferior și grosolan: își are formele ingenioase și vii, expresiile sale pitorești
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
inferior și grosolan: își are formele ingenioase și vii, expresiile sale pitorești; și printre figurile de care este plin, sunt unele foarte elocvente. Își va avea deci puritatea lui, când alegerea va fi făcută cu discernământ. Felul în care operează gustul, în arta imitării limbajului, seamănă cu cel al ciurului care separă bobul curat de paie și pietriș." El își bate joc de sărăcia pantomimei care, după părerea lui, nu poate ține locul cuvântului, și care deseori nu servește decât la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de contradicția în care s-a închis, el îi sfătuiește pe germani în cele din urmă, în ciuda admirației sale vii recunoscute față de Shakespeare, să imite mai curând teatrul lui Diderot. El este convins că estetica lui scenică corespunde mai bine gusturilor și preocupărilor germanilor timpului său decât opera lui Shakespeare, încă foarte ancorată în universul feudal. 3.2. Realismul în serviciul moralității Pentru Lessing, ca și pentru toți adepții Iluminismului, scena este o tribună de la care trebuie să se răspândească o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să le facem să exprime, nu numai un gând izolat, ci un sens cu continuitate." Ca și Beaumarchais și Diderot, Lessing acordă o mare importanță muzicii scenei. "Cum orchestra, în teatrele noastre, ține cumva locul teatrului antic, oameni cu bun gust și-au exprimat de mult timp dorința ca muzica executată înainte și după piesă și în antracte să aibă mai multă legătură cu subiectul." (Seara a 2-a) El îi face elogiul lui Scheibe, muzician german contemporan care, primul în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatrului francez 54. 4.1. Commedia dell'arte, un gen cu reguli fixe Goldoni, în Memoriile sale, face un sever tablou al teatrului italian din secolul al XVIII-lea, total eclipsat, de vreo sută de ani, de triumful operei. Cum gustul pentru spectacol este exacerbat, favoarea publicului este câștigată de piesele cu mașinării și intermedii muzicale. Comparând, la Biblioteca din Pavia unde face o ședere cu ocazia studiilor sale de drept, starea teatrului italian cu cea a teatrului altor țări din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
iar exprimările la îndemâna tuturor; și cu privire la aceasta, Părintele Rapin, atât de des numit de mine, observă: "Trebuie să ne intre bine în cap că trăsăturile firești cele mai îngroșate plac totdeauna mai mult decât cele mai delicate trăsături nefirești"63. Gustul acesta pentru firesc explică fascinația sa pentru teatrul francez și pentru jocul unor actori ca Domnișoara Clairon și Lekain care, abandonând declamația emfatică, gesturile grandilocvente și costumele artificiale, au transformat jocul în mod radical." Pentru a exprima firescul, Goldoni, căruia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în general; Molière a fost primul care a îndrăznit să joace despre moravurile și aspectele ridicole ale secolului său și ale țării sale." Goldoni proslăvește un teatru național, precedând astfel pe scena europeană experiențele lui Lessing și Diderot. Convins că gustul diferă de la un popor la altul, el estimează că autorii italieni ar trebui să-și caute inspirația în epoca lor și în propria țară mai degrabă decât să imite modelul francez. El îi atribuie lui Orazio următoarele cuvinte: Timp de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
foarte clară între "ridicolul onest", pe care se străduiește să-l găsească, și "ridicolul bufon", pentru care nu simte decât dispreț. "Nu-mi plăceau arlechinadele", declară el în Memorii, pronunțându-se împotriva comicului grosolan al comedianților dell'arte. Om de gust, sedus de rafinamentul Iluminismului, nu ar fi putut aproba glumele și clovneriile lor, uneori obscene. Lucrul cel mai esențial al Comediei, scrie un talentat francez 65, este ridicolul. Există un ridicol al cuvintelor și un ridicol al lucrurilor, un ridicol
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cunoscută în Franța secolului al XVIII-lea. Majoritatea spectatorilor francezi nu l-au văzut jucat decât în adaptările lui Ducis (1733-1816), care taie din text toate pasajele scabroase după părerea lui, care îndulcește și cenzurează fără rușine, pentru a satisface gustul francez, umplând cu drăgălășenii dulcege în alexandrini o piesă a cărei frumusețe aspră este făcută din violență. Nu scrie el oare, în 1792, în Avertismentul adaptării sale după Othello: "Cât despre culoarea lui Othello, am crezut că mă pot lipsi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
François-Victor. 5.2. Modernitatea și libertatea artei Romanticii sunt, fără discuție, oameni moderni. Lăsând de o parte, ca Diderot și Louis-Sébastien Mercier, orice paseism, ei doresc crearea unei arte care să vorbească despre prezentul oamenilor timpului lor. Conștienți fiind că gustul variază cu epocile, ei resping, cu multă lipsă de respect, modelele vechi, antice sau clasice. Stendhal începe, în termenii aceștia, Prefața primului său Racine și Shakespeare. Nimic nu seamănă mai puțin decât noi cu marchizii acoperiți de haine brodate și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Shakespeare. Nimic nu seamănă mai puțin decât noi cu marchizii acoperiți de haine brodate și de mari peruci negre, costând mii de scuzi, care au apreciat, în 1679, piesele lui Racine și Molière. Acești oameni însemnați au căutat să desfete gustul acestor marchizi și lucrează pentru ei. Consider că trebuie de acum înainte să facem tragedii pentru noi, tineri rezoneri 78, serioși și puțin invidioși, din anul de grație 1823." Considerând că literatura clasică, perfect adaptată idealurilor secolului al XVII-lea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
anul de grație 1823." Considerând că literatura clasică, perfect adaptată idealurilor secolului al XVII-lea, a devenit total desuetă, el definește Romantismul, în capitolul al treilea din Racine și Shakespeare, intitulat " Ce este romantismul", ca pe o literatură ce răspunde gustului zilei. "Romanticismul este arta de a reprezenta mulțimilor operele literare care, în starea actuală a obiceiurilor și credințelor lor, sunt susceptibile să le ofere cea mai mare plăcere posibilă. Clasicismul, dimpotrivă, le prezintă literatura care le oferea cea mai mare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]