22,519 matches
-
de gândire rațional al Greciei Antice (urmând pe Platon și Aristotel) cu teologia creștină. În final, această sinteză nu a avut succes. Ințelegerea în credința creștină este determinată de intelect (în sensul de intuiție personală, revelație), în contrast cu înțelegerea dată de rațiune (de exemplu, în problema de geometrie discutată de Socrate cu micul sclav în „Meno”). Subiectele propuse în dezbaterea scolastică devin din ce in ce mai abstracte și irelevante. La aceste probleme, s-au adăugat circumstanțe istorice. Contrareforma iezuită a inclus facultăți de teologie, de
Universitate () [Corola-website/Science/299120_a_300449]
-
adăugat circumstanțe istorice. Contrareforma iezuită a inclus facultăți de teologie, de exemplu la Universitățile din Viena sau Graz (ambele cu facultăți de teologie în întregime iezuite) . A produs uneori un om dogmatic, orb la evidența dată de propriile simțuri și rațiune care, de exemplu, a populat tribunalele care l-au condamnat pe Galileo Galilei (1633), profesor la universitatea din Padova. Din aceste motive, contribuțiile specifice ale profesorilor și absolvenților universităților medievale sunt în principal comentarii urmate de mai multe comentarii și
Universitate () [Corola-website/Science/299120_a_300449]
-
metodele experimentale de investigație și aplicarea metodelor matematice în descrierea și analiza fenomenelor naturii. Deoarece dezbaterea este esențială în mediul universitar și doar un argument rațional poate fi dezbătut sau comunicat în instrucție, universitatea modernă nu încearcă o sinteză între rațiune și teologie. A doua problemă a universității medievale (lipsa originalității) a fost rezolvată prin studiul fenomenelor naturii. Descartes în „Discurs asupra metodei” propune o „filozofie practică”, bazată pe rațiune și experimente (în contrast cu filozofia speculativă, tipică metodei scolastice). Această nouă filozofie
Universitate () [Corola-website/Science/299120_a_300449]
-
sau comunicat în instrucție, universitatea modernă nu încearcă o sinteză între rațiune și teologie. A doua problemă a universității medievale (lipsa originalității) a fost rezolvată prin studiul fenomenelor naturii. Descartes în „Discurs asupra metodei” propune o „filozofie practică”, bazată pe rațiune și experimente (în contrast cu filozofia speculativă, tipică metodei scolastice). Această nouă filozofie a devenit „filozofia științelor naturii”. Deoarece nu corespundea modelului universitar medieval, noi instituții au fost inițial înființate. Filozofia științelor naturii devine obiectul de studiu în academii naționale, de exemplu
Universitate () [Corola-website/Science/299120_a_300449]
-
din viață. Faimoasa autoare a spus povești despre prietenii săi din cercurile literare ale Parisului urmărindu-le existența de la un volum la altul al scrierilor ei în serie. Cititorii avizați cumpărau cărțile deoarece acestea ofereau cele mai fine observații ale rațiunilor umane, personaje luate din viați reală, morale excelente despre cum ar trebui sau nu ar trebui să se comporte cineva care dorea să aibă succes în viața publică și în cercurile intime pe care ea le portretiza. Romanul și-a
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
forma "Principiilor Extropiei". În 1990, el a pus bazele transumanismului modern dându-i o nouă definiție: Transumanismul este o clasă de filosofii care caută să ne îndrume către o condiție postumană. Transumanismul împărtășește multe elemente ale umanismului, inclusiv respectul pentru rațiune și știință, devotamentul față de progres și o valorizare a existenței umane (sau transumane) în această viață. [...] Transumanismul diferă față de umanism prin recunoașterea și anticiparea modificărilor radicale ale naturii și posibilităților vieții noastre, rezultând din diverse științe și tehnologii [...]. În 1998
Transumanism () [Corola-website/Science/299200_a_300529]
-
În 1999, WTA a proiectat și adoptat "Declarația Transumanistă". "FAQ-ul Transumanist" pregătit de WTA furniza două definiții formale pentru transumanism: 1. Mișcarea intelectuală și culturală care afirmă că este posibilă și de dorit îmbunătățirea fundamentală a condiției umane prin rațiune aplicată, în special prin dezvoltarea și accesibilizarea pe scară largă a tehnologiilor care să elimine îmbătrânirea și să mărească mult capacitățile umane intelectuale, fizice și psihologice. 2. Studiul consecințelor, promisiunilor și potențialelor pericole ale tehnologiilor care ne vor permite să
Transumanism () [Corola-website/Science/299200_a_300529]
-
dar chiar i le-ar mări mai mult cu veninuri dulci?” Filosofia intervine mânioasă alungând Muzele poeziei ca pe niște „curtezane de teatru” și acuzându-le că ele nu poartă altceva decât „spinii sterili ai pasiunilor”, ucid rodul bogat al rațiunii și „mințile oamenilor le obișnuiesc cu boala”. Muzele poeziei avuseseră nerușinarea să se apropie tocmai de sufletul ales al lui Boethius. „Dacă mângâierile voastre ar răpi pe un profan, cum faceți de obicei, mi-ar fi mai puțin greu de
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
meu continuu: învârtesc o roată cu cercuri repezi, mă bucur să schimb pe cele de sus jos și pe cele de jos sus. Urcă-te dacă vrei, dar cu condiția ca să nu ți se pară nedrept să te cobori, când rațiunea jocului meu o va cere” - vorbește însăși soarta prin intermediul lor. De oamenii aleși, de cei hrăniți „cu învățături eleatice și academice”, aceste curtezane n-au voie să se apropie . Problema raportului între cultura filosofică și cultura literar-retorică nu este nouă
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
cine s-ar îndoi că nu e bun Cel decât care nu există nimic mai bun?” - spune Boethius, în cuvinte pe care le vom întâlni, aproape identic, în Proslogionul lui Anselm . Și Anselm va crede, ca și Boethius aici, că „rațiunea demonstrează că Dumnezeu este bun, convingându-ne prin aceasta că și binele suprem este tot în el”. Acest argument trebuie însă luat în considerare la modul cel mai „grav și serios”: Dumnezeu, va avertiza Filosofia, nu este cauză exterioară a
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
care cei ce sunt pedepsiți de Dumnezeu înainte de a muri trebuie să se considere încă fericiți: răul lor, adică gradul de îndepărtare de Bine, este încă recuperabil. Există prin urmare o diferență între felul oamenilor de a înțelege pedeapsa și rațiunea divină care o administrează. Oamenilor li se poate părea că pedeapsa este un supliciu și încearcă să o evite (ceea ce atrage după sine alte nenorociri: fuga de răspundere, minciuna etc.), or, din perspectivă trans-istorică, pedeapsa este un „leac”, o recuperare
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
este un „leac”, o recuperare a răului săvârșit. Diferența între valoarea reală (supra-istorică) a pedepsei și cea temporală, percepută de oameni, provine din diferența între providență și destin. Există o ordine concepută de Dumnezeu, în acord cu binele, conform căreia rațiunea divină este principiu universal (providența). Acest principiu organizează universul sub forma unei ordini fenomenale, caracterizată de temporalitate, spațiu, configurații (destinul). În termenii lui Boethius, „Providența ("prouidentia") este însăși acea rațiune divină care, ca principiu suprem și universal, orânduiește totul, pe când
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
ordine concepută de Dumnezeu, în acord cu binele, conform căreia rațiunea divină este principiu universal (providența). Acest principiu organizează universul sub forma unei ordini fenomenale, caracterizată de temporalitate, spațiu, configurații (destinul). În termenii lui Boethius, „Providența ("prouidentia") este însăși acea rațiune divină care, ca principiu suprem și universal, orânduiește totul, pe când destinul este ordinea (dispositio) care tronează în fenomene (rebus mobilibus), cu ajutorul căreia providența le înlănțuie, dându-le la fiecare un loc anumit. Providența îmbrățișează deopotrivă pe toate, oricât de deosebite
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
asupra materiei („judecă forma unui corp după materia componentă”). b) imaginația, care se aplică tot asupra particularilor, ce nu trebuie însă să fie prezenți. Ei pot fi trecuți sau chiar ficțiuni ori non-existenți. Imaginația judecă „numai forma, fără materie”. c) rațiunea, care cunoaște universalul, cuprinzând „specia care se găsește în indivizi”. d) inteligența, care, „depășind sfera universalității, tinde, prin pătrunderea ascuțită a spiritului, către tipul unic”. Ea este cea care dă definițiile generale și cunoaște expresia lor în sensibil, imaginativ și
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
ca fiecare să-și îndeplinească opera sa cu puteri proprii, nu exterioare. Aceste patru facultăți cognitive sunt ordonate ierarhic, cele superioare având acces la toate activitățile celor inferioare, cele inferioare însă limitându-se la activitatea specifică lor. În acest fel, rațiunea umană poate judeca universalul, care este doar o reflexie a „tipului unic” din inteligența divină. Cunoașterea lui Dumnezeu (prin inteligență) este eternă, ca și Dumnezeu însuși (Cartea V, proza VI), astfel încât posedă în simultaneitate tot ceea ce se poate petrece în
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
viitorului, ci mai degrabă ca o știință a prezentului mereu actual” (cartea V, proza VI). Pentru acest motiv cunoașterea divină nu se numește prevedere, ci providență. Astfel, problema lui Boethius își găsește o soluție. Evenimentele viitoare sunt problematice numai pentru rațiunea umană; din punctul de vedere al inteligenței divine, ele au același statut, căci pentru Dumnezeu totul este prezent, nu există viitor. În acest punct se închide și argumentația privitoare la libertatea acțiunii umane. Omul acționează liber deoarece el nu are
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
pentru Dumnezeu totul este prezent, nu există viitor. În acest punct se închide și argumentația privitoare la libertatea acțiunii umane. Omul acționează liber deoarece el nu are acces la cunoașterea atemporală, deci nu știe dinainte caracterul necesar al acțiunilor sale. Rațiunea umană nu prestabilește acțiunile ci reconstituie, prin efortul ei propriu, în timp, ceea ce, altfel, este atemporal. Ea „temporalizează”, dacă putem spune așa, Forma unică. Cunoașterea lui Dumnezeu, deși absolută, nu este o cauză a acțiunilor noastre ci un semn, pentru
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
este nevoie ca evenimentele cunoscute de El să se întâmple datorită oamenilor, care sunt agenți temporali ai preștiinței divine. Omul face parte dintr-un binom al cărui co-participant este Dumnezeu; b) omul nu are acces la cunoașterea divină, ci, prin rațiunea sa, întreprinde un fel de „reconstituire” a acesteia, în timp, o „întregire” perpetuă, moment cu moment, a Totalității. Ceea ce este ascuns minții umane constituie tocmai premisa libertății de acțiune. "Consolarea Filozofiei" s-a bucurat de multă popularitate în Evul Mediu
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
apă. Hedonismul promovat de Epicur, se deosebește de cel al lui Aristip din Cirene. Epicur numeste hedonismul bazat pe plăcerile fizice, promovat de catre Aristip „morala porcului”. El considera ca ataraxia (imperturbabilitatea) poate fi atinsă prin cultivarea placerilor sufletului. B.G. Kuznetov, "Rațiune și ființare", Editura Politică, București, 1979
Epicur () [Corola-website/Science/299228_a_300557]
-
încât mult timp i-a păstrat adversitatea, iar altă dată mama lui l-a bătut până la sânge pentru că furase o nucă. „Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei, avea să spună mai târziu Luther, a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-a făcut călugăr . Tabloul divinității, pe care părinții săi i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tată dur și judecător sever, cerând o virtute fără bucurie, și
Luteranism () [Corola-website/Science/299840_a_301169]
-
al lui Symmachus și platonicienii Macrobius și Servius, la sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele trecutului, chiar și acelea care, la prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credințe până la căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor subterană în Bizanț. Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de
Roma Antică () [Corola-website/Science/299887_a_301216]
-
două câmpuri trecând pe lângă cel advers, deci fiind în câmpul său de atac. Dreptul de capturare „en passant” se pierde dacă capturarea nu se efectuează la mișcarea următoare. Datorită mobilității reduse a pionilor, aceștia nu trebuie întotdeauna capturați. Uneori, din rațiuni de strategie, este preferabilă blocarea acestora. Blocarea pionilor se realizează prin plasarea unei piese adverse pe unicul câmp pe care pionul ar putea muta la un moment dat. Blocarea poate fi eficientă în multe cazuri, dar poate fi și o
Pion (șah) () [Corola-website/Science/299917_a_301246]
-
în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal permanent de frumusețe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumusețe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanții de marcă amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule) În contrast cu arta barocă, în secolul al XVII
Clasicism () [Corola-website/Science/299932_a_301261]
-
generalul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf avea o aversiune mare pentru italieni, deoarece el considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru Austro-Ungaria. Trădarea lor din 1915 i-a întărit această atitudine. Ura sa pentru Italia i-a limitat rațiunea și l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă contra acestei țări.
Campania italiană (Primul Război Mondial) () [Corola-website/Science/299944_a_301273]
-
iobagi, dar acest lucru s-a întâmplat după moartea sa. Unde Iosif a fost diferit față de marii conducători contemporani, și unde el s-a înrudit cu iacobinii, a fost în intensitatea credinței sale în puterea statului, atunci când era controlată de rațiune. Totuși, ca un conducător absolutist el a fost, de asemenea, convins de dreptul său de a vorbi pentru stările necontrolate de legi. Moștenise de la mama sa credința că dinastia de Austria are o calitate augustă și pretindea să obțină orice
Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/299307_a_300636]