2,672 matches
-
Ceața și obișnuința”, LCF, 1976, 18; Valentin Tașcu, Ficțiunea ca negare a ficțiunii, ST, 1977, 3; Ulici, Prima verba, II, 22-24; Tudor Dumitru Savu, „Salvatorul”, TR, 1979, 51; Artur Silvestri, Un roman „modern”, LCF, 1980, 15; Mihai Dragolea, Renunțarea la culise, ECH, 1980, 8-10; Iulian Constandache, „Ceainicul de argint”, „Scânteia tineretului”, 1983, 37; Ștefania Melancu, „Ceainicul de argint”, TR, 1983, 47; Popa, Ist. lit., II, 895; Dicț. scriit. rom., IV, 506-507. O. S.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290098_a_291427]
-
L’enigma bianco), Florența, 1973; George Coșbuc, București, 1951; L’uomo e l’ombra, Firenze, 1966; ed. (Omul și umbra), Iași, 1992; Pe ring cu Eugen Barbu. Dispută în șase runde, un apolog și o veșnică pomenire, București, 1990; În culisele Europei Libere, București, 1992; Estrellita și regele Țării de Foc, cu o scrisoare de Vintilă Horia, București, 1993; „Momentul adevărului” și alte prospectări critice, Sibiu, 1994; Focul de pistol al lui Settembrini. Pagini regăsite din condica unui ușer, Sibiu, 1995
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288972_a_290301]
-
mai nască o dată, ca să-mi corectez dacă nu pe toate cel puțin o parte din erorile săvîrșite și din care cauză n-am putut să zbor mai sus, către acel ideal visat"... Mărturisesc: 95% dintre noi, cei care trebăluim prin culise și prin săli de teatru, scene, săli de repetiție, săli de curs, simțim strigătul maestrului Focșa; el însă, a avut curajul s-o recunoască și, poate, să creadă într-o viață viitoare, mult mai apropiată de perfecțiune decît cea care
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
apoi (titlu care n-a plăcut la CCES și s-a oprit spectacolul; i-au dat drumul după ce am renumit textul, Ultima întîlnire). Într-o dimineață vin la repetiție, pe la intrarea actorilor, și trec prin scenă, spre sală. Privind în culise, văd un pat de spital cu un manechin în el, acoperit de un cearceaf. O întreb pe sufleuză din ce spectacol e patul acela de spital, cu un manechin în el. Văd că femeia se albește: Ce... manechin? Ăla din
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
văd un pat de spital cu un manechin în el, acoperit de un cearceaf. O întreb pe sufleuză din ce spectacol e patul acela de spital, cu un manechin în el. Văd că femeia se albește: Ce... manechin? Ăla din culise. Sufleuza se apropie de pat, temătoare, și trage cearceaful: sub el, dormea Florin, scenograful teatrului. Femeia-l zgîlțîie și-i strigă că-ncepem repetiția, să se scoale. Boemul, ușor mahmur, asta și face: mă salută și pleacă vioi, spre baie
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
zgîlțîie și-i strigă că-ncepem repetiția, să se scoale. Boemul, ușor mahmur, asta și face: mă salută și pleacă vioi, spre baie. Aflu ulterior că, uneori, cînd întîrzie prin oraș și nu mai prinde autobuzul, doarme-n patul din culise. Să dorm pe scenă, n-am apucat: am compensat cu dormitul prin cabine și în biroul directorului.... Dar nonconformistul scenograf (să precizez: talentat!) are mai multe isprăvi anecdotice în palmares. Spre exemplu, cam în aceeași perioadă, directorul teatrului îi interzisese
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
clacat: a fost internat la sanatoriu. La premieră, fiecare s-a descurcat cum a putut. Critica-l iubea pe regizor și a închis ochii la lipsa de omogenitate a concepției și a jocului. A supralicitat originalitatea montării. Răzbunarea Morții Scena, culisele sînt, prin definiție, misterioase. Cîte filme celebre, cîte cărți de succes nu și-au plasat acțiunea sub lumina reflectoarelor, în trape necunoscute, prin poduri de teatru întunecoase! Și cîți histrioni nu și-au găsit moartea pe scenă, ori în imediata
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
bătrînețe, făcuse cîteva roluri apreciate în film, a murit chiar în timpul reprezentației cu piesa lui Sorescu A treia țeapă. Colegii de scenă au fost siliți să joace pînă la capăt fără nea Cazimir, care a fost luat de Salvare, din culise. Tîrziu, după ce s-au demachiat, au pornit spre morgă să-și ia rămas bun de la colegul de suferință. Ei bine, medicii nu aveau habar de vreun actor adus seara la ei. Doar un cerșetor nenorocit avem acum în beci!" a
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
calici, deci nu am plătit nimic. Dar nu meniul ori spectacolul m-au marcat: ci lumea de după premieră! Teribilă lume, pentru adolescentul de mine! Societate inaccesibilă unui puști care frecventa cenacluri, premiere bucureștene, citea reviste, dar nu era acceptat în "culise". I-am văzut atunci pe Dorin Tudoran și Țepeneag, luați cu duba poliției (aveau plete; într-o vreme, morala proletară nu dădea voie tinerilor să poarte părul lung!); i-am cunoscut atunci, de aproape, pe Lucian Pintilie, Ivasiuc, Breban, Chitic
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
asemenea colocatari. Mi-am făcut bagajul, am luat un taxi și am poposit acasă la directorul teatrului, cu care eram și amic. După patru șprițuri, uitasem de rozătoare. Acum, mi-am amintit de ele ca să aflați ce mai e prin culisele, mereu misterioase, ale teatrelor... Un arhivar al anecdoticii teatrale Eusebiu Ștefănescu mi-a oferit o carte, publicată de el la editura " SemnE": Arhivarul clipei. Volumul adună delectabile anecdote din lumea teatrului, trăite ori doar auzite și memorate de cunoscutul actor
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
cât mai multe și pentru a cunoaște amănunte exacte iar nu zvonuri, e nevoie de informații precise asupra înaltului prelat. Se puse în mișcare un întreg cor de iscoade și în scurt timp s-a reușit să se intre în culisele palatului cardinalului. Servitorii, birjarii, bucătarii, gardienii, femeile de serviciu, grădinarii, aflară că Cardinalul nu-i suporta pe cei înfumurați, pe vicleni, pe intriganți, cu toate astea era tolerant și, dorind să înțeleagă populația din Napoli, îi primea pe nobili și
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
prezent aceeași pondere ca în anii 1990 în opinia publică, prea puțini observatori ai politicii globale ar putea afirma că acestea au revenit (sau vor reveni) la poziția marginală pe care o ocupau înaintea acestei perioade. În acest timp, în culise, s-a dezvoltat teoretizarea efectelor crizei ecologice asupra politicii globale. După ce au insistat asupra comparației dintre teoria ecologistă și teoriile existente în Relațiile Internaționale (Laferrière și Stoett 1999; Laferrière 1996; Hovden 1999; Mantle 1999; Helleiner 1996, 2000), dezbaterile s-au
by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True [Corola-publishinghouse/Science/1081_a_2589]
-
În care adesea cei care ar fi trebuit să reușească sunt Învinși de propriile slăbiciuni sufletești sau de Împrejurări defavorabile, iar cei care ar fi trebuit să fie Înfrânți triumfă, fie prin puterea banului, fie prin Înscenări și intrigi de culise. Lucian Blaga a caracterizat proverbele ca fiind „aforismele poporului”, expresie potrivită pentru a reda bogăția de Înțelesuri a acestora: „Avem proverbe care sunt biciuiri de foc și proverbe care Înainte de a se preface În cuvinte au fost flori. Unele, discrete
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
să distingem motivațiile conștiente de cele inconștiente, să vedem ce este de făcut pentru a estompa, compensa sau redresa din ceea ce este neajutorat, strâmb sau debilitat În trăirile și judecățile noastre, nu facem, de fapt, decât să ne refugiem În culisele unei gândiri psihanalitice (lucru nu neapărat de condamnat, deoarece abordarea frontierelor psihice are calitatea de a Îmbunătăți relațiile cu sentimentele noastre: mai ales cu acele sentimente care pot intoxica gândirea cu tot felul de temeri, obsesii sau fobii). Μ Credem
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
așa! Nu așa!") El n: De ce? De ce și eu?! Nu! De ce și eu?! (presat de suflu, intră dezorientat, dezechilibrat cu bucăți de gunoaie pe el; se împiedică și, strigînd "Nu așa!", rostogolește împreună cu toate obiectele măturate de vînt pînă în culise; după cîteva clipe de liniște totală, se aude: Parcă era un cîntec pe-aici...") Cavou bar In memoriam Sfîntului Corneliu Coposu IAȘI aprilie-iunie 1995 Constantin Popa: Cavou bar sau numele dezamăgirii. Măștile absurdului În gama de stări a acestui teatru
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
rămîne cu noi? Autorul: Păi..., cu voi rămîne așa; voi vă mai amintiți ce am scris eu în ultima paranteză a piesei? Gh. P. unu și Gh. P. doi: Cum să nu! (nu-și amintesc) Stai puțin! (se îndreaptă spre culisa sufleorului) Iubito, dă-ne puțin textul... (se uită amîndoi pe ultima pagină) Uite, da..., aici e ultima paranteză... Autorul: Dă-mi mie textul..., așa; cei doi aduc miniscena în mijlocul scenei (către cei doi), hai, dați-i drumu'; așa, pun cele
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
este sensibil la un anume tip de retorică, violent autopromoțională, patetică. El instituie astfel o literatură de consum cu două niveluri: primul, al narațiunii secundar -, al doilea, al retoricii. Povestea poate interesa cititorul naiv, retorica, Însă, Îl va subjuga. În culisele acestui spectacol nu se află nimic Însă, afară doar de "sinceritate", o convenție narativă dar mai ales enunțiativă pe care Beigbeder o joacă pînă la capăt: cititorul atent va ști să citească indiferența (cinismul, vulgaritatea, aroganța) afișată a protagonistului ca
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
diferite. În spectacolul său, Brigitte Jacques-Wajeman preferă să-i lase pe Britannicus și pe Iunia singuri, sub privirile unui Nero invizibil pentru public. Ea ne propune, astfel, o versiune mai curând mentală, abstractă, a supravegherii: domnul și stăpânul pândește din culisele întunecate... se sustrage privirii noastre, precum o fantomă ce stă retrasă pe margine și nu înaintează... În schimb, Alain Bézu nu ne ascunde nimic, tot dispozitivul e la vedere, supraveghetori și supravegheați deopotrivă; mai mult decât atât, la el, Nero
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
poziție inferioară, desigur, dar bun punct de observație, pentru care interiorul, cu personajele sale, sfârșește întotdeauna prin a căpăta aspectul unei scene. Această invadare a spațiului privat de către puteri exterioare necesită, din punct de vedere teatral, o atenție specială acordată culiselor, echivalent scenic al pragului. În cinematograf, culisele nu există (remarca, de mare acuitate, îi aparține lui André Bazin), în vreme ce în teatru, da. Astfel încât, pentru a explica strategiile supravegherii, dramaturgii și regizorii au exploatat deseori resursele acestui no man’s land
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
observație, pentru care interiorul, cu personajele sale, sfârșește întotdeauna prin a căpăta aspectul unei scene. Această invadare a spațiului privat de către puteri exterioare necesită, din punct de vedere teatral, o atenție specială acordată culiselor, echivalent scenic al pragului. În cinematograf, culisele nu există (remarca, de mare acuitate, îi aparține lui André Bazin), în vreme ce în teatru, da. Astfel încât, pentru a explica strategiile supravegherii, dramaturgii și regizorii au exploatat deseori resursele acestui no man’s land ce desparte spațiul privat de cel public
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
explica strategiile supravegherii, dramaturgii și regizorii au exploatat deseori resursele acestui no man’s land ce desparte spațiul privat de cel public, exteriorul de interior, și unde se manifestă din plin ambiguitatea supravegherii. Pe platoul de joc, de îndată ce intervine supravegherea, culisele, aidoma pragurilor, își pierd orice putere de protecție și, împânzite de capcane sau de puncte de observație, expun scena unei priviri exterioare camuflate care îi răpește orice capacitate de rezistență. Strategia supravegherii prevede atacarea centrului dinspre margini... căci dacă marginile
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
cedează sub presiunea bănuielilor, cum ar mai putea rezista centrul? Centrul devine vulnerabil tocmai din pricina acestei permeabilități a frontierelor, a meterezelor. El nu mai poate oferi un adăpost, o stare de siguranță. Când pragurile nu-și mai îndeplinesc menirea, când culisele nu mai reprezintă o barieră, rezistența este silită să se refugieze înlăuntrul propriei ființe: spațiul înconjurător nu o mai ocrotește, nu o mai sprijină. Orice spectacol care pune în scenă supravegherea trebuie să inventeze soluții pentru a face vizibilă spaima
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
de față, când absentă, nimic nu-i scapă, dar - ca și în spectacolele sale - nici o tehnologie a supravegherii nu este pusă în funcțiune. Mnouchkine practică o supraveghere „eratică”, în măsura în care nu este localizabilă, supraveghere permanentă, mobilă, când din sală, când din culise, când de pe scenă. Ea observă deopotrivă actorii și publicul, în numele unei nevoi de a fi acolo, de a-i vedea pe ceilalți, dar și de a se face văzută de către ceilalți, ca garanție a grijii purtate actului teatral în ansamblul
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
recunoașterii teatralității în expresia ei burlescă, imediată și deloc „contemporană”. În schimb, alți regizori - de la Peter Sellars la Hans Castorf, ca să nu cităm decât figurile cele mai emblematice - dotează platoul de joc cu circuite interne, introduc aparatură video care explorează culisele, furnizând fără întrerupere imagini menite să amintească publicului că trăiește într-o lume constant supravegheată. De data aceasta, scena nu e refractară la modernitate; din contră, se arată disponibilă, deschisă, permeabilă. Asistăm când la captarea imaginilor, când la proiectarea lor
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
supusă unei perpetue supravegheri. Utilizarea tehnologiei moderne a supravegherii este dovada unei voințe de contemporaneizare preocupate să disimuleze vârsta atât de înaintată a teatrului, să-i camufleze ridurile, să-l întinerească prin inserția de instrumente care transformă deopotrivă scena și culisele într-un teritoriu supravegheat necontenit. Nimic nu scapă de sub controlul mașinăriilor care au invadat platoul. Ubicuitatea lor este absolută, dar, ca și în societate, tot explorând și tot pândind, peste ce-or da ele oare, ce-or descoperi oare? Și
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]