3,149 matches
-
lui William al III-lea al Angliei și al II-lea al Scoției. Tatăl ei, Iacob al II-lea al Angliei (și al VII-lea al Scoției), a fost deposedat de coroană în 1688; cumnatul și sora ei au devenit monarhii William al III-lea și Maria a II-a, singurul astfel de caz în istoria britanică. După moartea Mariei în 1694, William a continuat ca singur monarh, până la propria sa moarte în 1702. La data de 1 mai 1707, conform
Anna a Marii Britanii () [Corola-website/Science/312548_a_313877]
-
a fost deposedat de coroană în 1688; cumnatul și sora ei au devenit monarhii William al III-lea și Maria a II-a, singurul astfel de caz în istoria britanică. După moartea Mariei în 1694, William a continuat ca singur monarh, până la propria sa moarte în 1702. La data de 1 mai 1707, conform "Actelor Uniunii" din 1707, Anglia și Scoția s-au unit într-un singur stat, Regatul Marii Britanii. Anne a devenit primul suveran al noului stat, în timp ce continua să
Anna a Marii Britanii () [Corola-website/Science/312548_a_313877]
-
Regina Anna a domnit doisprezece ani până la moartea sa în august 1714. Viața Annei a fost marcată de numeroase crize, atât personale cât și cu privire la succesiunea coroanei. Pentru că a murit fără să lase moștenitori în viață, Anna a fost ultimul monarh al Casei Stuart. A fost succedată de vărul său, George I din dinastia de Hanovra, care era descendent al Stuarzilor prin bunica sa maternă, Elisabeta, fiica lui Iacob I. Anna s-a născut la 11:30 p.m. la 6 februarie
Anna a Marii Britanii () [Corola-website/Science/312548_a_313877]
-
obișnuit de cărți. In 1689, Adunarea Convenției Parlamentului a declarat că efectiv Iacob a abdicat când a plecat și deci tronurile Angliei și Irlandei erau vacante. Parlamentul Scoției a avut o acțiune similară iar William și Maria au fost delarați monarhi ai celor trei regate. Anna și descendenții ei erau în linia de succesiune după William și Maria și ei erau urmați de orice descendent al lui William dintr-o viitoare căsătorie. La 24 iulie 1689, Anna a născut un fiu
Anna a Marii Britanii () [Corola-website/Science/312548_a_313877]
-
să păstreze dinastia Stuart și dreptul de moștenire la tron. Răspunsul scoțian a fost "Actul de Securitate", un proiect de lege care prevedea că în cazul în care regina nu avea moștenitori, statele Scoției aveau dreptul să-și aleagă următorul monarh scoțian dintre numeroșii descendenți ai liniei regale din Scoția. La rândul său, Parlamentul englez - care se temea că o Scoție independentă ar fi restabilit alianța cu Franța - a replicat în 1705 prin "Alien Act", care prevedea sancțiuni economice contra Scoției
Anna a Marii Britanii () [Corola-website/Science/312548_a_313877]
-
-lea (n. Albert Edward, la 9 noiembrie 1841 - 6 mai 1910) a fost rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice și împărat al Indiei de la 22 ianuarie 1901, până la moartea sa, la 6 mai 1910. El a fost primul monarh britanic din Casa de Saxa-Coburg-Gotha, care a fost redenumită în Casa de Windsor de fiul său, George V. Eduard s-a născut la 9 noiembrie 1841 la ora 10:48 la Palatul Buckingham. Mama lui a fost Regina Victoria, singura
Eduard al VII-lea al Regatului Unit () [Corola-website/Science/312662_a_313991]
-
cu vizite în Egipt, Ierusalim, Damasc, Beirut și Constantinopol. După revenirea în Marea Britanie, Eduard și Alexandra s-au căsătorit la Capela St George, Windsor la 10 martie 1863. Eduard avea 21 de ai iar Alexandra 18. Eduard va fi ultimul monarh până în 1981 care se va căsători în timp ce era Prinț de Wales. Eduard și soția sa s-au stabilit la Casa Marlborough, reședința lor din Londra și la Casa Sandringham din Norfolk ca reședință de la țară. Căsătoria lor a stârnit dezaprobare
Eduard al VII-lea al Regatului Unit () [Corola-website/Science/312662_a_313991]
-
de bătrânul Hamilton, care îl admira și respecta pe Nelson și viceversa. Emma este la apogeul succesului, prietenă intimă cu autoritara Maria Carolina, regină de Neapole și Sicilia: era unica care nu trebuia să respecte cele trei închinăciuni în prezența monarhilor și nu trebuia să se retragă cu spatele, când părăsea încăperea în care se aflau. Emma nu este doar prietena reginei, dar are și o importantă influență politică. Ea o sfătuiește pe Maria Carolina cum să se comporte în fața amenințării
Emma Hamilton () [Corola-website/Science/312009_a_313338]
-
ca reprezentant francez în Polonia pentru a negocia alegerea lui Henric la tronul polonez în schimbul sprijinului militar împotriva Rusiei, asistență diplomatică cu Imperiul Otoman, și subvenții financiare. La 16 mai 1573, nobilii polonezi l-au ales pe Henric ca primul monarh ales al Comunității polono-lituaniene. Nobilii lituanieni au boicotat alegerile și rămas în grija Consiliul ducal lituanian să confirme alegerea. O delegație poloneză a mers la La Rochelle să se întâlnească cu Henric care conducea asediul de La Rochelle. Henric a părăsit
Henric al III-lea al Franței () [Corola-website/Science/312075_a_313404]
-
autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi. Transilvania intră la sfârșitul secolului al XVII-lea în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom, cu parlament propriu (Dieta Transilvaniei). În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în
Principatul Transilvaniei () [Corola-website/Science/312104_a_313433]
-
important centru de educație și artă. A murit în 1024, nelăsând urmași, probabil datorită unui jurământ de castitate luat împreună cu soția sa Cunigunde de Luxemburg. A fost ultimul membru al dinastiei ottoniene, fiind urmat de Conrad al II-lea, primul monarh din dinastia salică, strănepotul uneia dintre fiicele lui Otto cel Mare. A fost canonizat sfânt în 1146 probabil în timpul lui Clement al II-lea.
Henric al II-lea al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/312132_a_313461]
-
sumă enomă ce i-a permis să formeze o armată puternică pentru a cucerii sudul Italiei. În 20 noiembrie 1194 intră în Palermo iar în 25 noiembrie este încoronat Rege al Siciliei. În acest moment Henric este cel mai puternic monarh din Marea Mediterană primind tribut încă din partea Imperiului Bizantin. În continuare a încercat să facă coroana imperială ereditară, însă nu reușește înainte de moartea sa neașteptată în 1197 la Messina, bolnav de malarie în timp ce pregătea o cruciadă.
Henric al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman () [Corola-website/Science/312140_a_313469]
-
al XVIII-lea). Potrivit istoriografiei franceze, această perioadă corespunde începutului Epocii moderne. Termenul regim se referă la regimul politic mai precis la instituțiile statului - tipul de guvernământ - o monarhie absolutistă. Principalul punct de sprijin al doctrinei era dreptul divin al monarhului. Spre deosebire de societatea feudală însă, puterea politică era din ce în ce mai concentrată în mâinile monarhului, cu toate că din unele aspecte aceasta era limitată de corpurile intermediare, de provincii, de parlamente etc. Cu toate că expresia era folosită înainte, termenul este cunoscut în principal datrită lui Alexis
Vechiul Regim (din Franța) () [Corola-website/Science/312238_a_313567]
-
Termenul regim se referă la regimul politic mai precis la instituțiile statului - tipul de guvernământ - o monarhie absolutistă. Principalul punct de sprijin al doctrinei era dreptul divin al monarhului. Spre deosebire de societatea feudală însă, puterea politică era din ce în ce mai concentrată în mâinile monarhului, cu toate că din unele aspecte aceasta era limitată de corpurile intermediare, de provincii, de parlamente etc. Cu toate că expresia era folosită înainte, termenul este cunoscut în principal datrită lui Alexis de Tocqueville, care îl detaliează în eseul său „"Vechiul Regim și Revoluția
Vechiul Regim (din Franța) () [Corola-website/Science/312238_a_313567]
-
îngreunat semnificativ reluarea procesului de centralizare. Mare parte din domniile lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea și începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea au fost concentrate pe centralizarea administrativă. Cu toate acestea, în ciuda puterii absolute a monarhului și a eforturilor de centralizare, sistemul Vechiului Regim a rămas unul cu iregularități sistemice: prerogativele administrative, de taxare, judiciare și prerogativele ecleziastice se suprapuneau de multe ori, iar nobilimea franceză încerca să își păstreze drepturile și prerogativele în domenii de
Vechiul Regim (din Franța) () [Corola-website/Science/312238_a_313567]
-
convicate de părțile nemulțumite de prerogativele regale, dar puterea reală a stărilor era limitată. Disensiunile existente în cadrul adunării făcea ca activitatea acestora să fie redusă, stările fiind deseori dizolvate înainte de a ajunge la o hotărâre. Ca un semn al absolutismului monarhului, stările nu au fost convocate între 1614 și 1789. Unul din principalele motive ale centralizării administrative a Regatului Franței a fost eficientizarea colectării taxelor. Districtele de taxare au fost în repetate rânduri reformate ănceând cu secolul al XIV-lea. Înainte de
Vechiul Regim (din Franța) () [Corola-website/Science/312238_a_313567]
-
la France est la fille aînée de l'église” ) iar teoreticienii dreptului divin din perioada Renașterii au făcut aceste legături explicite: Henric al IV-lea nu a putut urca pe tron decât în urma renunțării la religia protestantp. Puterea simblicp a monarhului era evdentă în momentul încoronării, binecuvântării și ungerii în Catedrala din Reims. În 1500, Franța avea 14 arhiepiscopii (Lyon, Rouen, Tours, Sens, Bourges, Bordeaux, Auch, Toulouse, Narbonne, Aix-en-Provence, Embrun, Vienne, Arles și Rheims) și 100 bishoprics; iar până în secolul XVIII
Vechiul Regim (din Franța) () [Corola-website/Science/312238_a_313567]
-
ereditare "de facto". Pe lângă posesiunile personale ale acestora, ei controlau astfel și fiefurile bisericii în care exersau dreputri feudale laice. Rolul plitic al bisericii era exersat în calitate de primă stare în Stările Generale, Stările Provinciale Consiliile Provinciale și Sinodurile convocate de monarh pentru a discuta probleme religioase. Biserica avea de asemenea prerogativul de a judeca anumite crime, cel mai notabil caz fiind erezia, cu toate că acestea au devenit treptat competențe ale tribunalelor regale. În cele din urmă, diverși prelați au ajuns să dețină
Vechiul Regim (din Franța) () [Corola-website/Science/312238_a_313567]
-
al Angliei, conform dreptului cuceritorului. Calitatea regilor francezi ai Angliei de duci de Normandia și "imperiul angevin" pe care ei vor reuși să-l creeze, vor duce la izbucnirea războiului de 100 de ani. Este perioada „clasică” a feudalismului francez: monarhul capețian, considerându-se urmaș legitim al primilor regi franci, moștenește dreptul acestora asupra teritoriului, obținut la origine prin cucerire, însă puterea sa efectivă este mai limitată ca oricând. Treptat, monarhia electivă este înlocuită cu cea ereditară -„dreptul sângelui”, și de
Dinastia Capețienilor () [Corola-website/Science/311644_a_312973]
-
teritoriului, obținut la origine prin cucerire, însă puterea sa efectivă este mai limitată ca oricând. Treptat, monarhia electivă este înlocuită cu cea ereditară -„dreptul sângelui”, și de drept divin, prin ceremonia religioasă a încoronării la Reims. Toți vasalii datorau supunere monarhului, a cărui putere era legitimată, deci, prin erediatate și recunoaștere din parte divinității prin intermediul Bisericii catolice. În fapt, regele nu își exercită autoritatea decât asupra domeniului regal, însă de drept toți marii nobili din regat îi erau vasali, datorându-i
Dinastia Capețienilor () [Corola-website/Science/311644_a_312973]
-
importanți regi capețieni, a fost primul care s-a preocupat de a da domeniului regal o organizare eficientă. În această perioadă apar funcționarii regali, la nivelul fiecărui oraș, însărcinați cu administrarea bunurilor Coroanei în circumscripția lor și putând răspunde în fața monarhului pentru modul de administrare. În provinciile nordice (Normandia, Anjou), ei se numeau „baillis”, iar în sud (Poitou, Languedoc), erau denumiți „sénéchaux”. Pentru a descuraja favoritismul și corupția, acestor funcționari le era interzis să primească cadouri sau să posede pământ în
Dinastia Capețienilor () [Corola-website/Science/311644_a_312973]
-
Ludovic al X-lea al Franței (1314-1316) moare fără a lăsa urmași de sex masculin. Problema succesiunii este rezolvată în doi timpi: întâi, în 1316 este enunțat principiul prin care este interzis accesul femeilor pe tronul Franței. Rege devine fratele monarhului defunct, Filip cel Lung (1316-1322), care, la rândul său moare fără a lăsa moștenitori de sex masculin. Este încoronat cel mai mic dintre fiii lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea (1322-1328), care moare după 6 ani de domnie
Dinastia Capețienilor () [Corola-website/Science/311644_a_312973]
-
ar fi însemnat pierderea tronului pentru capețieni. Deci, în 1328, invocându-se principiul masculinității, se enunță un al doilea principiu: femeile nu au nici dreptul de a transmite dreptul de succesiune la tron. Rege devine ruda cea mai apropiată a monarhului defunct pe linie masculină, un nepot de frate al lui Filip cel Frumos, Filip de Valois. Trebuie menționat aici că în regulamentele succesorale franceze din 1316, 1322 și 1328 nu se face nicăieri aluzie la faimoasa lege salică, menționată abia
Dinastia Capețienilor () [Corola-website/Science/311644_a_312973]
-
nou aparențele înșală: faptul că regii francezi ai Angliei, urmași ai lui Wilhelm Cuceritorul, nu au devenit și regi ai Franței s-a dovedit a fi un fapt pozitiv pentru Anglia, care altfel s-ar fi văzut abandonată de propriul monarh, care, probabil, ar fi ales ca reședință mult mai bogatul și mai puternicul regat francez. Anglia ar fi devenit o simplă anexă a Coroanei franceze, cu toate consecințele politice și economice care ar fi decurs de aici, conform punctului de
Dinastia Capețienilor () [Corola-website/Science/311644_a_312973]
-
La vremea aceea, singurul moștenitor de sex masculin al regelui Filip al IV-lea al Franței este regele Eduard al III-lea al Angliei, fiica lui Filip, Isabela a Franței, fiind mama sa. Lorzii francezi s-au opus succesiunii unui monarh francez, și au făcut o adăugare Legii Salice prin care niciun moștenitor de sex masculin nu poate succede la tron printr-o linie feminină. Așadar în loc de succesiunea de mai sus, coroana franceză a trecut de la Casa de Capet după moartea
Dinastia Capețienilor () [Corola-website/Science/311644_a_312973]