KorAP: Find »[drukola/base=naționalizare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...86 87 88 ...91 >

2,263 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

30. Dacă politicienii experimentați i-au Înlocuit cu ușurință după 1945 pe activiștii partizani e pentru că, deși toți Împărtășeau etosul antifascist și dorința de schimbare, Rezistența și urmașii ei nu aveau propuneri concrete. Partidul Acțiunii din Italia urmărea abolirea monarhiei, naționalizarea industriei și marelui capital și reforma În agricultură. Consiliul Național Francez al Rezistenței nu avea un rege de detronat, dar nutrea aspirații la fel de vagi. Grupurile rezistente fuseseră prea absorbite de luptă sau de simpla supraviețuire ca să se Îndeletnicească cu elaborarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
preveni agitația politică -, era necesar să se intervină În economie pentru a regla dezechilibrele, pentru a elimina ineficiența și pentru a compensa inechitatea pieței. Înainte de 1914, astfel de proiecte reformiste insistau pe apelul la impozitul progresiv, protecția muncii și, ocazional, naționalizarea unui număr restrâns de monopoluri naturale. Dar după colapsul economiei internaționale și războiul care i-a urmat, planificarea a devenit urgentă și ambițioasă. Printre tinerii ingineri, economiști și funcționari publici din Franța și Germania circulau frenetic proiecte rivale pentru un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și economice. Mai departe viziunile variau, de obicei În funcție de tradițiile politice naționale. În Marea Britanie, unde nici nu a existat o planificare propriu-zisă, adevărata miză era controlul (industriilor, serviciilor sociale și economice) prin proprietatea de stat, ca scop În sine. Așadar naționalizarea (Îndeosebi a minelor, căilor ferate, transportului de bunuri și a utilităților) și furnizarea de servicii medicale formau după 1945 nucleul programului laburist. Pe scurt, au fost preluate „posturile de control” ale economiei. Dar asta a fost tot. În Italia, moștenirea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
industrie lucrau deja pentru stat. Băncile, minele, companiile de asigurări, utilitățile de bază, fabricile de oțel și produse chimice, industria alimentară și toate Întreprinderile de proporții fuseseră preluate: 2.119 firme, care totalizau 75% din producția industrială. În cazul Cehoslovaciei, naționalizarea și planificarea economiei au Început, prin urmare, cu mult Înainte de impunerea comunismului și reprezentau preferința politică a majorității electoratului - abia În februarie 1949, la un an după puciul comunist, Comisia de Planificare a fost epurată și redenumită Oficiul Planificării de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Înainte de impunerea comunismului și reprezentau preferința politică a majorității electoratului - abia În februarie 1949, la un an după puciul comunist, Comisia de Planificare a fost epurată și redenumită Oficiul Planificării de Stat, cu un mandat foarte diferit. În restul regiunii, naționalizările de amploare, precum cele dictate În Polonia prin Legea Naționalizării din ianuarie 1946, erau opera guvernelor de coaliție dominate de comuniști. Dar și acolo existau rădăcini precomuniste: guvernul autoritar din Republica Poloneză interbelică inaugurase În 1936, prin Planul de Investiții

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
abia În februarie 1949, la un an după puciul comunist, Comisia de Planificare a fost epurată și redenumită Oficiul Planificării de Stat, cu un mandat foarte diferit. În restul regiunii, naționalizările de amploare, precum cele dictate În Polonia prin Legea Naționalizării din ianuarie 1946, erau opera guvernelor de coaliție dominate de comuniști. Dar și acolo existau rădăcini precomuniste: guvernul autoritar din Republica Poloneză interbelică inaugurase În 1936, prin Planul de Investiții Cvadrienal, un sistem rudimentar de planificare directivă centralizată. Obiectivul principal

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Partidul Comunist Român a ajuns la 800.000 de membri), dar În multe privințe strategia comunistă era realmente liniștitor de moderată. Partidul nu urmărea colectivizarea, ci, dimpotrivă, Împărțirea pământului și Împroprietărirea țăranilor. Dincolo de confiscarea bunurilor „fasciste”, partidul nu milita pentru naționalizare sau proprietatea de stat - În orice caz, nu mai mult, adesea chiar mai puțin decât unii dintre partenerii săi de coaliție. Despre „socialism” ca obiectiv se vorbea rareori. Scopul declarat al comuniștilor În 1945 și 1946 era să „desăvârșească” revoluțiile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și, În cele din urmă, să triumfe. Sentiment care a modelat și cultura politică a anilor postbelici. În alegerile din 1945, laburiștii au obținut pentru prima oară o majoritate parlamentară clară și au pus În practică o largă paletă de naționalizări și reforme sociale, ducând la apariția primului stat asistențial din lume. Reformele guvernamentale erau În general populare, chiar dacă atitudinile și obiceiurile cele mai profunde ale națiunii s-au schimbat remarcabil de puțin. Cum scria J.B. Priestley În iulie 1949 În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ușor să uiți, În anii din urmă, că tonul antisemit și adesea xenofob al limbajului stalinist oficial avusese succes la public În mai toată Europa de Est, ca și În Uniunea Sovietică. Naționalismul economic avea și el puternice rădăcini locale, astfel Încât exproprierea, naționalizarea și intervenția statului n-au surprins pe nimeni. În Cehoslovacia, de exemplu, conform Planului Bianual introdus În 1946, muncitorii recalcitranți puteau fi trimiși În lagăre de muncă (deși, Într-adevăr, În 1946-1948, majoritatea judecătorilor cehi au refuzat să aplice astfel

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din 1950 era menit să creeze o Europă „conservatoare, capitalistă, ecleziastică și dominată de carteluri”. Dacă se Înșela complet sau nu este mai puțin important. Problema e că social-democrații lui Schumacher nu ofereau o alternativă. Combinând programul socialist tradițional de naționalizări și garanții sociale cu dezideratul unificării și neutralității, ei au avut un scor respectabil În primul scutin din RFG, În 1949: 29% dintre opțiuni, adică votul a 6.935.000 de alegători (cu 424.000 mai puțin decât UCD-UCS). Dar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
această relativă docilitate printr-un loc de muncă sigur, o inflație scăzută și, mai presus de toate, servicii publice de asistență socială și beneficii finanțate dintr-un abrupt impozit progresiv. În Marea Britanie, guvernul a intervenit mai direct În economie. Majoritatea naționalizărilor Încercate de guvernul laburist din perioada 1945-1951 au fost menținute de guvernele conservatoare care i-au urmat. Dar ambele partide au rămas loiale planificării economice pe termen lung sau intervenției agresive În sistemul forței de muncă. Implicarea activă, atât cât

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dominioanele și coloniile britanice) au distrus În cele din urmă industria autonomă de mașini din Regatul Unit. În 1975, British Leyland, singurul producător independent de mașini de masă din Marea Britanie, s-a prăbușit și a trebuit să fie resuscitat prin naționalizare. Câțiva ani mai târziu, părțile profitabile vor fi cumpărate pe nimic... de BMW. Declinul și, În cele din urmă, dispariția unui sector automobilistic britanic autonom poate fi un exemplu pentru experiența economică a țării În ansamblu. Economia britanică nu a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
chiar și acolo contrasta puternic cu cifra din 1938: doar 6,8%. Pretutindeni, succesul capitalismului În Europa postbelică era sinonim cu rolul amplificat al sectorului public. Dar natura implicării statului varia considerabil. În Europa continentală, statul a evitat de regulă naționalizarea industriei (dar nu și pe cea a transportului public sau a comunicațiilor), preferând să exerseze un control indirect, adesea prin agenții teoretic independente (dintre care cea mai mare și mai bine cunoscută e tentaculara IRI italiană - vezi capitolul VIII). Conglomeratele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În mod asemănător, În Belgia, controlul companiilor din sectorul public a permis guvernului de la Bruxelles să calmeze resentimentele locale și să cumpere armonia intereselor regionale și lingvistice divergente distribuind cu grijă servicii, slujbe și costisitoare investiții În infrastructură. În Franța, naționalizările de după război au creat rețele durabile de influență și patronaj. Électricité de France (EDF) era furnizorul principal de energie al țării. Dar și unul dintre cei mai mari angajatori. Printr-un acord din legislația promulgată imediat după război, 1% din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
germană. Compromisul britanic consta În manipularea cererii prin politica fiscală și crearea unor costisitoare servicii sociale universale, susținute printr-o impozitare sever progresivă și un vast sector naționalizat, pe fondul unor relații industriale instabile și antagoniste prin tradiție. În afară de elogiul naționalizării, aceste aranjamente ad-hoc erau În linii mari agreate de către liberali și conservatori. Politica britanică era marcată și ea de un șoc istoric, Însă de altă factură: dincolo de nuanțele politice, toată lumea dorea să evite cu orice preț reapariția șomajului În masă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Italia, În 1975 a fost inaugurată Scala mobile, un sistem de indexare cu rată unică ce corobora salariile cu prețurile. Industriile aflate la strâmtoare - mai ales oțelul - au fost luate sub aripa statului, la fel ca În prima rundă de naționalizări postbelice: În Marea Britanie, „Planul Oțelului” din 1977 a salvat industria de la colaps prin cartelizarea structurii prețului și desființarea, practic, a competiției locale; În Franța, combinatele falimentare din Lorena și din centrul industrializat al țării au fost regrupate În consorții reglementate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
intransigentul Partid Comunist Leninist condus de Álvaro Cunhal), băncile și industriile au fost naționalizate și s-a demarat o amplă reformă agrară, mai ales În Alentejo, grânarul din sudul Portugaliei, unde pământul era Încă În proprietatea marilor latifundiari, adesea absenți. Naționalizarea a fost bine primită la oraș, iar reforma agrară din sud - În esență, o colectivizare - a Început cu gesturi „spontane” de ocupare și confiscare a pământului de către lucrătorii și administratorii locali, mobilizați de comuniști și aliații lor (comuniștii se remarcaseră

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lucru s-a Întâmplat tocmai acolo, fiindcă economia Marii Britanii, deși ferm reglementată, era poate cel mai puțin „planificată” din Europa. Guvernul manipula constant „semnalele” fiscale și mecanismul prețurilor, dar singurul aspect cu tentă ideologică al vieții economice britanice au fost naționalizările introduse de guvernul laburist după 1945. Deși dezideratul „statului proprietar al mijloacelor de producție, schimb și distribuție” (Clauza IV din programul laburist formulat În 1918) a rămas În platforma partidului, puțin lideri Îl mai luau În serios. Statul asistențial britanic

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era bifată - cel puțin de ochii lumii. În 1996, partidul și-a schimbat numele În Noii Laburiști, la un an după ce noul lider, Tony Blair, și-a convins În sfârșit colegii să abandoneze controversata Clauză IV prin care partidul promitea naționalizarea. Când laburiștii au revenit la putere În 1997, Învingând fără drept de apel un Partid Conservator epuizat, nu s-a pus problema contracarării revoluției thatcheriste. Dimpotrivă, campania noilor laburiști, care viza aproape exclusiv alegătorii conservatori marginali, „oscilanți”, a protestat Împotriva

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Înălțătoare și de mult necesare (cea mai semnificativă fiind abolirea pedepsei cu moartea) cu un program fantasmagoric de legislație „anticapitalistă”. Salariile au fost mărite, vârsta de pensionare scăzută, orele de lucru reduse. Dar elementul central era un program nemaivăzut de naționalizări. În primul an de activitate, guvernul socialist condus de Pierre Mauroy a trecut sub controlul statului, inter alia: treizeci și șase de bănci, două societăți de finanțare, cinci mari corporații industriale (printre care Thomson-Brandt, cel mai mare producător francez de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
termen lung. Se vorbea, ce-i drept, de revigorarea economiei franceze printr-o injecție de capital guvernamental - ceea ce nu era o idee nouă, și nici una foarte socialistă: la mijlocul anilor ’70, prim-ministrul Chirac luase În calcul proiecte de dezvoltare asemănătoare. Naționalizările din 1981-1982, ca și controlul valutar care le-a Însoțit, erau menite În primul rând să simbolizeze orientarea anticapitalistă a noului regim; să confirme că alegerile din 1981 au schimbat și altceva decât componența guvernului. În realitate, era clar Încă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din PNB, fiindcă politicienii de centru aflați la guvernare Între 1976 și 1982 au continuat strategia vechiului regim: pentru a evita conflictele sociale, companiile falimentare erau pur și simplu transferate la stat. Nici nu aveau de ales: din varii motive, naționalizarea În această formă era preferată de muncitori, patronat, politicienii de la centru și autoritățile regionale deopotrivă. Oricum, unul dintre argumentele cele mai solide pentru reducerea sectorului public - că statul asistențial pe care acesta Îl personifica era prea costisitor pentru a fi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era Într-adevăr rău - dar cealaltă tabără era și mai rea, poate cu mult mai rea. În acest moment, teza „progresiștilor” că loviturile anticomuniste erau atacuri implicite la adresa oricărui proiect de ameliorare a societății - adică pretenția că socialismul, social-democrația, comunismul, naționalizarea, planificarea centralizată și reformele sociale progresiste țineau toate de același proiect politic - a Început să aibă efect de bumerang. Logica era următoarea: dacă Lenin și urmașii lui au otrăvit fântâna dreptății sociale, atunci toți suntem atinși. În lumina istoriei secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
228 Beckett, Samuel 351-352 Beckham, David 713 Belarus; declararea independenței 600; mișcarea de independență 594 Belgia; catolici 245; companiile sectorului public 337; comunități lingvistice 648-650; evrei 733-734; harta 647; mișcare separatistă 646-651; motivele supraviețuirii 650; musulmani 676; naționaliști flamanzi 648; naționalizări postbelice 337; opoziția față de extinderea Uniunii Europene 668; partide comuniste 93; Partidul Creștin Social 245; pedepsirea colaboraționiștilor 55; pillars 245; producția de cărbune 646; prosperitate 650-651; război lingvistic 648; regiunea flamandă 646, 648; regiuni 648; scandalul Dassault-Agusta 681; separatism național

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
invazia sovietică 408; Înlăturarea reformiștilor 409-411, 565; Legea privind ilegalitatea regimului comunist și rezistența Împotriva acestuia 639; liberizare culturală 403; lovitura de la Praga - vezi lovitura de la Praga; lustrația 638; mișcarea disidentă 519-521, 565-566; mișcarea pentru reformă 405-410; mișcări pro-democratice 409; naționalizarea 78; Opinia Publică Împotriva Violenței (OPV) 567-568, 576, 604-605; partide comuniste 86, 137-138, 564-570, 639; Partidul Democrat Civic 604-605, 667; planificare guvernamentală 78; planul sovietic pentru operațiuni militare 407; poliția secretă 638; poluarea 523-524; Praga, fereastră spre Vest 407; prăbușirea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]