5,719 matches
-
noapte. Și mai și pleacă de nebun. — Mulțumesc, doamnă Tyler, - bărbatul adoptă un ton neașteptat de sever față de maică-sa, care îi merse la suflet lui Fran - dar l-am întrebat pe soțul dumneavoastră Phyllis se cufundă într-o tăcere ostilă. — Se pare că nu mai sunt capabil să fac conexiuni, începu Ralph, șovăind pentru prima dată. Mă duc la frigider să iau lapte și mă întorc cu iaurt. Spun câte ceva și apoi, îmi dau seama după expresiile celorlalți, repet același
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
se spună așa. Toți oamenii care-mi plac îmi spun Lou. Și drumul a fost groaznic. Mă tot tratau ca pe-un copil, iar eu am șapte ani. Ben izbucni în râs, destinzându-se și căpătând un aer mai puțin ostil. — Îmi dau seama că trebuie să fie nasol. — Apropo, Camilla se întinse pe canapea, simțindu-se ca la ea acasă, strângându-și picioarele sub ea cu acel gest copilăresc pe care Jack și-l amintea atât de bine, cine e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Sala Liedertafel” din București, vor fi adunate pentru prima dată în volum în 1910 și introduse, cu începere din 1905 (1905-1906, 1914-1916), în prelegerile sale de la Universitate despre literaturile romanice. După 1908, literatura simbolistă - diseminată de mult și în publicații ostile - se manifestă, mai mult decît la Vieața nouă, în interiorul „revistelor de poezie”, organizate sub forma unor „antologii” reprezentative, polemice față de gustul oficial și realizate de autori în general foarte tineri. Tendința de segregare polemică e dublată însă de „eclectismul” jocului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
seară“ e plasată ca editorial în primul număr al Vieții sociale: „O! dă-mi puterea să scufund/ O lume veche, lîncezîndă,/ Și să țîșnească-apoi din fund/ O alta, limpede și blîndă”) începuse să fie apreciat și de critica, pînă atunci, ostilă. Ilarie Chendi în Tribuna, G. Ibrăileanu în Viața românească salutaseră vigurosul său talent. Semnificativ e faptul că, deși apropiat (pe linie ideologică) pînă prin 1910 de Viața românească, Cocea se delimitează de poporanism pe criterii estetice (deși, nu numai...), intrînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ibrăileanu. Legitimitatea și autenticitatea locală pe care acești „eretici”, în raport cu naționalismul tradiționalist dominant, le confereau, prin opera lor, unei arte internaționale au reprezentat, fără îndoială, un argument forte. Publicistica lui Arghezi, Cocea și Vinea din această perioadă abundă în articole ostile discriminărilor și persecuțiilor etniciste. Într-o suită de tablete cvasiliterare din 1913, tînărul Vinea „prinde” - cu luciditate - ceva din atmosfera de misticism fanatic, prerevoluționar a momentului: „Azi, sîntem mult mai mistici ca părinții noștri, cari se închinau mult, mergeau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
explorarea cotidianului Seara, a cazului Aristide Blank, a „cazurilor” Arghezi, Galaction & Co și a polemicilor din anii 1918-1922 pe marginea „dosarelor colaboraționismului” din presa și din mediile culturale autohtone. O dominantă pare a fi atitudinea antioficială: ambiguă în privința războiului și ostilă față de „politicianismul plutocrat și corupt” al Partidului Liberal. Boemi antiburghezi, unii apropiați cercurilor conservatoare, alții - celor socialiste, nu puțini predispuși la compromisuri conjuncturale, independenți artistic, dar dependenți financiar, antidinastici și anticlericali, adepți ai neutralismului și pacifismului, critici la adresa politicii proantantiste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
direcțiile moderne postimpresioniste și primitiviste ilustrate de lucrările „gauguinistei” Cecilia Cuțescu-Storck, ale lui I. Theodorescu-Sion, Fritz Storck și, mai ales, Constantin Brâncuși (Cumințenia pămîntului). Izolate minimalizator prin expunerea separată într-un colț, lucrările în cauză vor fi ținta unor întîmpinări ostile din partea criticii oficiale și a publicului. Rezultatul - repudierea „ereticilor” de către comitetul expoziției și demisia din juriu a soților Storck. Printre puținii lor apărători s-au numărat T. Arghezi și N.D. Cocea. Potrivit lui Th. Enescu, depășirea acestui conflict între generații și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și Galanis (organizată de același Iser), făcuseră obiectul întîmpinărilor entuziaste ale lui Ion Minulescu și N.D. Cocea, iar pictorul Apcar Baltazar comentase favorabil, într-un articol, creația Ceciliei Cuțescu-Storck. Totul se desfășura însă pe un fundal foarte conservator și „provincial”, ostil inovației artistice antiacademiste și antirealiste. Textele lui Theodor Cornel au și meritul de a inaugura cu adevărat exegeza românească a operei lui Brâncuși (ale cărui opere cu tentă abstracționistă fuseseră reproduse pentru prima oară în paginile revistei sibiene Luceafărul, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
printr-o frapantă lipsă de omogenitate. Nici o teorie n-a prevalat împotriva diversității de spirit. Cu cît sînt mai în contact, cu atît par că vor să se fragmenteze într-un număr infinit de școli mai mici, de cele mai multe ori ostile unele altora”. După toate probabilitățile, autorul a preluat informațiile la mîna a doua, din presa franceză. Nu întîlnim nici o referință la Maiakovski sau Burliuk, în schimb sînt anexate abuziv futurismului școli poetice simboliste (acmeismul, pus în relație cu „mișcarea franceză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ancora», București, 1925 - apreciază rolul de «agitatori morali» al tinerilor în cauză, determinant pentru intrarea Italiei în război, fără însă a privi cu prea multă simpatie Futurismul. Citînd un poem al lui Prezzolini, autorul remarcă stilistica futuristă a acestuia, dar - ostil teribilismelor formale - refuză să îl transcrie fără virgule... În plus, reputatul italienist afirmă că, fără influența culturii franceze, a unor autori precum Arthur Rimbaud, dar și a unor scriitori catolici precum Charles Péguy sau Paul Claudel, Futurismul nu ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din 30 mai-6 iunie, prezintă pe scurt „estetica dadaistă”). În nr. 23, 1 mai 1921, al Adevărului literar și artistic, E.R. (Emil Riegler?) prezintă succesul mondial al Dadaismului, „asemănător marilor circuri în turneu” („Dadaismul“). Treptat, textele descriptive lasă locul comentariilor ostile sau rezervate. Numărul 8/1920 al revistei ieșene Viața românească citează la „revista revistelor” un text al italianului R. Cantalupo, intitulat „Dada sau demența precoce“. Sub semnătura „Sbilț”, un articol din 2 august („Bolșevismul în artă“) evaluează „manifestele haosului” de după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Nădejde între 1881-1891. Opțiune naturală, căci Vinea — discipol al lui N.D. Cocea, format în atmosfera cercurilor socialiste antebelice — era deja, în ciuda vîrstei tinere, un gazetar de stînga experimentat. Antiliberalismul lui, forjat în perioada neutralității, e comun multor intelectuali ai vremii, ostili războiului și dezamăgiți de consecințele economico-politice ale acestuia. Este și cazul grupului care înființa la Sibiu, în 1921, revista Gîndirea (Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Adrian Maniu, Nichifor Crainic). De asemenea, cazul unor scriitori moderniști precum Camil Petrescu, Gala Galaction
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
se va regăsi atît în planul acțiunii social-politice (mai ales în prima etapă a revistei, 1922-1924), cît și în plan artistic (1924-1927), cu precizarea că, în tradiția Faclei lui N.D. Cocea, arta este separată de politică. Atitudinea amabil-distantă sau chiar ostilă a Contimporanului față de critica de direcție modernistă (E. Lovinescu și revista Sburătorul - două serii, 1919-1923, 1926-1927) sau simbolistă (revista Vieața nouă a lui Ovid Densusianu va supraviețui pînă în 1925) se exercită atît de pe poziții politice de stînga, cît și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din romanul Tic-Tac al lui Ion Vinea (devenit, la apariția în volum, „Paradisul suspinelor“), primul capitol („Vine domnița!...“) din romanul Excelența Sa I.H.H. Pantelimon dintr-un roman „blasfemiatoriu” al lui N.D. Cocea (însoțit de o notă despre reținerea manuscrisului de către guvernul ostil pamfletarului...), reproducerea declarației din 27 ianuarie 1925 a grupului suprarealist francez, versurile lui Tristan Tzara (Port, în limba franceză), în fine - un articol urmuzian al lui Jacques G. Costin despre muzică și literatură („Criza sacîzului“). Informațiile cu privire la domeniul artelor decorative
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
articole politice la Cuvîntul lui Pamfil Șeicaru (vechiul său prieten din timpul războiului, cunoscut - se pare - în redacția ziarului Arena), alături de Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Perpessicius sau Mircea Eliade. Orientarea politică a Cuvîntului nu era încă favorabilă extremei-dreaptă, ci doar ostilă Partidului Liberal și relativ apropiată de PNȚ. Din această zonă de ecloziune a „noii generații”, Vinea va prelua numeroși colaboratori „neavangardiști”... Relativa asimilare instituțională a constructivismului va fi asumată ca victorie a publicației. Documentul cel mai relevant în acest sens
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la adresa lui Mussolini („Mussolini și tratatele“) - și exemplele pot continua oricît. De fapt, notele de simpatie față de fascism recuperează doar elementele care țin de estetica futurismului: revoluționarism artistic, spirit combativ antiburghez, aristocratism intelectual ironic, spirit „atletic”, „constructiv” etc. O atitudine ferm ostilă față de futurismul italian și de politica fascistă a lui Marinetti au avut în schimb - după 1928 - cei de la revista suprarealistă unu. Într-un fragment diaristic din 1931 încorporat în memoriile sale, Sașa Pană merge foarte departe în privința apropierilor dintre grupul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
însă articolul său intitulat „Fascism“. Sebastian vede în fascismul lui Mussolini — pe atunci încă nu explicit antisemit — o benignă „nevoie de încadrare” a tineretului din Italia, în răspăr cu relativismul moral dîmbovițean. Autorul rămîne totuși un moralist „nepolitic”, un individualist ostil înregimentărilor de orice fel: „mi-e groază de orice ordine de idei, de orice unanimitate”. Un alt exemplu elocvent de atitudine nealiniată îl reprezintă poziția sa față de Panait Istrati, anatemizat de stînga franceză și elogiat în mediile românești pentru apostazia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
extremă-dreapta și al înmulțirii proceselor anticomuniste. Venită după „excomunicarea” de către unu a lui Virgil Gheorghiu, ruptura dintre Voronca și fostul său emul, Stephan Roll (care îi recenzase volumele anterioare în tonuri flamboaiante), va scinda revista: de o parte, majoritatea celor ostili trădătorului, de cealaltă - mai ales Geo Bogza, prieten și apărător fidel. Divorțul (citește: eliminarea lui Voronca) nu va întîrzia prea mult. Apropiindu-se tot mai mult de sovietism, „uniștii” îmbrățișează - ce-i drept, timid - teza determinării social-politice a artei. Respingerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
găzduiască o convorbire intitulată „De vorbă cu poetul ungur Támas Aladár“. Interviul — semnat M.I. (Marcel Iancu) — este, de fapt, o consemnare mai amplă. Avem de această dată o „mărturie” a artiștilor de avangardă întorși pe teritoriul Ungariei, confruntați cu rezistența ostilă a autohtonismului oficial. Interesante sînt, cu deosebire, informațiile despre promovarea artei noi prin „serate literare” și, mai ales, cele despre lecturile din Ion Vinea și despre reprezentarea piesei Le mouchoir de nuages a lui Tzara, despre separarea dintre revoluția artistică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Rhytm (echivalent modernist al maghiarului Nyugatt). Este taxat — în spiritul „masculin” al futurismului și constructivismului — expresionismul „feminin” și „sentimental”: „Dela 1920 mișcarea slăbește. Se ivesc nouile curente întoarcerea la clasicism. Formiștii pierd terenul. Exodul începe mulți, neputînd trăi în atmosfera ostilă, emigrează. Vai, soarta de totdeauna a artistului polonez este de a găsi desvoltarea și succesul departe de patrie. În Polonia nu e loc pentru dînșii. Se întîmplă azi același lucru cu acei cari au găsit glorie și răsunet în toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
neobosit al ordinii clasice, organice, ierarhice, sănătoase, nobile, constructive și creatoare în spirit „național”. Spectrul conspiraționist al masoneriei iudeo-bolșevice, autoare a unui presupus plan de subminare a valorilor fundamentale ce constituie identitatea autohtonă (ortodoxia, românitatea, ruralitatea ș.a.), bîntuie mințile naționaliștilor (ostili din principiu cosmopolitismului anarhic al avangardei). Fapt este că, dincolo de orice considerații colaterale, apariția Anarhismului... a reprezentat o breșă: dat afară pe ușă din citadela universitară, „anarhismul” avangardist intra timid pe fereastră. Abordarea de tip „clasificator” se asociază, în studiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
O trăsătură caracteristică a modernității anarhice este apreciată a fi „ostilitatea înverșunată împotriva oricărui element de ordine și disciplină”. Individualității tradiționale, subordonată bunului simț și valorilor comunitare, i se substituie un individualism eretic, excentric, abnorm și amoral, cultivînd diferența radicală, ostil oricărui principiu de autoritate supraindividuală: „poeții școalelor moderne confundă această discretă incorporare a individualului cu etalarea lui ostentativă. Ei vor să cînte numai ceea ce este excepțional și bizar în făptura lor. Renunță la ceea ce este universal și normal, socotind că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
estetice ale lui Urmuz să fi fost stimulată de către însuși Boz. Curînd însă, relațiile dintre cei doi critici se vor răci considerabil, fapt vizibil atît în comentariul din Adevărul al lui G. Călinescu despre amintita „încercare”, cît și în articolul ostil din Ulise al lui Mircea Grigorescu la adresa „Vieții lui Mihai Eminescu” (text polemic, în care critica raționalistă „de azi” - Cioculescu, Călinescu, P. Constantinescu - e taxată, ironic, drept „cacofonică”...) Tînărul Boz este un entuziast al literaturii de avangardă; un susținător avizat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de mucigai „rezumă toată problematica modernă în cele 124 de pagini publicate și epuizează atitudinile și tehnicile, strecurîndu-le într-o unitate perfectă, clădind un cosmos, uman și emotiv”. În privința Poemului invectivă al lui Geo Bogza, criticul se arată rezervat, aproape ostil, nu întotdeauna însă și necomprehensiv; apropierile de Sade, Rimbaud, Lautréamont sau Arghezi sînt relevante („coșmarul unui adolescent chinuit de eumenidele sexului”; „Mai degrabă ar proveni din filonul unui Sade sau Gines de Rais, unde erotica este priapism”; „față de Geo Bogza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
inițiator, în 1924, al spectralismului plastic, Eugéne Ionesco - creator, alături de Samuel Beckett, al teatrului deriziunii și al absurdului, Isidore Isou - inventator al lettrismului) anexați patrimoniului cultural autohton. Minimalizați, ignorați sau respinși la început, percepuți adeseori drept lipsiți de „rădăcini” și ostili tradiției locale, nevoiți - din dorință de recunoaștere internațională ori din motive de persecuție politică sau, după caz, etnică - să se expatrieze, unii dintre ei au devenit, retrospectiv, motive de orgoliu național grație succesului extern. Justificată cîtă vreme se exercita împotriva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]