64,416 matches
-
urmele d-nei Irina Petraș care-i consacră un substanțial capitol în cadrul unei cărți de "schițe pentru un portret" al scriitorului. Abordînd dragostea ca pe un fenomen eminamente intelectual, autorul Patului lui Procust își exprimă punctul de vedere prin vorbele unui personaj, Pietro Grala, din Act venețian: "Bucuriile adevărate ale dragostei sînt bucurii ale minții (...) Vorbeai că dragostea este beție, ei bine, omul inteligent nu se îmbată", ca și, în nume propriu: "Luciditatea se instalează în emoție ca un stilet care adîncește
Erosul lui Camil Petrescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12399_a_13724]
-
contract. (ŤFelul din ce în ce mai independent în care judeca îmi arăta limpede în ce măsură scădea dragostea ei pentru mineť, spune Robert din Școala femeilor a lui André Gide, mărturisind o prejudecată identică față în față cu relația erotică.)". Dimpotrivă, Fred Vasilescu e un personaj artificial, care își propune o iubire ideală în felul unui pariu cu sine aidoma celui al lui Gelu Ruscanu, un fascinat al unei idei decorporalizate: "iubirea lui Fred e inumană ca și dreptatea acestuia din urmă". Premisa simțămîntului său e
Erosul lui Camil Petrescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12399_a_13724]
-
nasc imaginile surprinzătoare și emblematice ale unui discurs care nu-și propune doar investigații formale și simple codificări ale limbajului, ci și însușirea unui viguros imperativ moral, acela care derivă din identificarea existenței înseși ca țintă a unei continue adversități. Personajele picturii lui Ion Lucian Murnu, siluete figurate schematic și deposedate de orice trăsătură individualizatoare, trăiesc drama intervalului, a interregnului, fiind suspendate între două stări de agregare a realului, între pămînt și cer, fără să aparțină fundamental nici uneia, nici celeilalte. Voluptățile
Despre unitate și treime by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/12388_a_13713]
-
plastică de sorginte orientală. Murnu deposedează volumul de orice încărcătură parazitară, de tot ceea ce ar putea compromite stricta necesitate a mesajului, și reține doar ideea generatoare și cîmpul său expresiv. Ca și în pictură, aceleași angulozități și definiții sumare conferă personajelor fizionomii ascetice, transformîndu-le în concepte și în stări etico-afective, dincolo de orice particularizare psihologică. Modelajul larg și subtil, cu imperceptibile vibrații ale suprafețelor, preia lumina exterioară și o prelucrează instantaneu pînă la a-i sugera natura lăuntrică. Încărcătura spirituală a acestei
Despre unitate și treime by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/12388_a_13713]
-
fi altfel decât este, adică altfel decât așa cum s-a întâmplat. Trebuia să se întâmple astfel încât Iisus să fie crucificat și să se constituie în simbol pentru o nouă religie, religia crucii, noua credință. Cel puțin destinul dramatic a trei personaje implicate în sacrificarea lui Iisus l-a preocupat pe Giovanni Papini. Cartea lui, Martorii patimilor, tradusă la noi în 1941, prelucrează șapte legende evanghelice. Cea dintâi, dar nu singura reconstituită într-un discurs plin de înțelesuri, e "Ispitirea lui Iuda
Iuda, o necesitate? by Elvira Sorohan () [Corola-journal/Journalistic/12382_a_13707]
-
umane. Pariul între Dumnezeu și diavol se face pe seama omului. Dar nu în toți oamenii este un Iov gata să îndure, cei mai mulți cedează ispitei cu gândul la câștig. Iuda a fost sedus de arginți, Pilat de menținerea puterii. Legenda acestui personaj biblic, Iuda, conține cheia mecanismului tainic al întemeierii unei religii, resortul ei uman. Ființa rațională are nevoie și de credință. Simbolul e creat și apărat de oameni spre a avea cui să ceară ajutor la vreme de primejdie. Necesitatea nu
Iuda, o necesitate? by Elvira Sorohan () [Corola-journal/Journalistic/12382_a_13707]
-
insinuant, șfichiuitor, apoi îl ațâță flatându-l și astfel îi controlează total voința. Iar Iuda, ambițios, tace vinovat și se lasă, treptat, prins în lațul ispitei. Comite fapta denunțului într-un fel de transă. Speriat, dar și stimulat de discursul personajului obscur, el merge la Caiafa să-i promită vânzarea lui Iisus. Și aici eseul se încheie cu bănuite puncte de suspensie. Ispititorul era un înger negru, cu chip de om rămas în umbră, care își racolează supușii apți să trădeze
Iuda, o necesitate? by Elvira Sorohan () [Corola-journal/Journalistic/12382_a_13707]
-
îi induce un sentiment de culpă cu insinuația în sine amenințătoare: "Eu caut, ascult, scormonesc, întreb, aduc aminte - spune diavolul. Să știu, să știu totul despre toți... știu o mulțime de lucruri pe care tu nici nu le bănuiești." Recunoaștem personajul, torționar specializat. Papini interpretează textul biblic atunci când pune în cauză și perfidia puterii, abilă în a-și alia mulțimea contra lui Iisus. E faimosul, contrariantul moment când mulțimea, ațâțată de sacerdoți, preferă iertarea vinovatului Barabba și nu a nevinovatului Iisus
Iuda, o necesitate? by Elvira Sorohan () [Corola-journal/Journalistic/12382_a_13707]
-
omul vremurilor noi se rezumă la atât. Nici scena sărutului, ca vânzare sub aparența iubirii nu mai este respusă în cuvinte. Ea poate fi presupusă sau poate lipsi din cariera vânzătorului modern. După cum și actul suicidului lipsește. în povestea biblică, personajul trăiește o psihodramă, aruncă arginții la picioarele cumpărătorilor lui și imediat își pune capăt vieții. El n-a putut suporta povara vinei de a fi dezertat din grupul credincioșilor lui Iisus și nici fapta trădării. Suicidul exprima fuga de o
Iuda, o necesitate? by Elvira Sorohan () [Corola-journal/Journalistic/12382_a_13707]
-
lejeră, la lumina artificială a prejudecăților. Începi să-ți dai seama, aproape de sfîrșitul cărții că, de fapt, L. Raicu forțează filtrul operelor pentru a face să treacă prin el autorii, nu încremeniți într-o imagine de dicționar, ci vii, ca personaje în propriile lor romane. Stilul cărții nu este de bilanț, care contabilizează atent calitățile și scăderile fiecăruia, trage linie și dă verdicte, ci de eseu elegant și liber, ca o călătorie în timp cu un tren de plăcere. Ușa rămîne
O ușă mereu întredeschisă by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/12401_a_13726]
-
dar neoficializate, româna actuală pare să dispună de o serie sinonimică foarte bogată, cuprinzînd desemnări neutre, juridice, depreciative, afective, populare, familiare etc. Limbajul jurnalistic, cel puțin, oferă numeroase exemple de folosire a acestor termeni, în comentariile despre viața privată a personajelor la modă - actori, fotbaliști, manechine, cîntăreți - dar și în reportajele curente, în multe pagini de cronică mondenă sau de senzație. Statistic, par la fel de puternice perechile iubit - iubită ("inspirată de un fost iubit", Evenimentul zilei = EZ 2686, 2001, 9; "are de
Prieten, ibovnic concubin... by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/12404_a_13729]
-
degringoladă a valorii: primul e L"Homme du train, excelent și accesibil și ca "noutate video", apoi Haute tension, un exercițiu ok în genul thriller - de fapt, "de groază" - și Anatomie de l"enfer, într-adevăr dramă, dar nu pentru personaje, ci pentru spectatori. Rețeta succesului lui Patrice Leconte (regizorul lungmetrajului L"Homme du train) se poate rezuma astfel - cupluri paradoxale - și ea se aplică în ambele filme prezentate (al doilea fiind Confidences trop intimes). De data aceasta, e vorba de
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
o bancă, și de un profesor pensionat de literatură franceză, Manesquier (Jean Rochefort). Cei doi nu au nimic în comun în afară de faptul că fiecare își dorește ceea ce crede că e viața celuilalt; în fond, e vorba doar de proiecții ale personajelor, căci ambii au cariere nerealizate și existențe înțepenite în rutină. Manesquier, mereu vorbăreț și autozeflemitor, și-a compensat banalitatea traiului provincial folosindu-se de cultură, ca de o lume anexă. Milan, laconic ca un erou de western (gen la care
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
gen la care filmul face numeroase aluzii!) nu a dus viața aventuroasă a hoțului profesionist, dar nu a avut nici parte de liniștea ori de respectul cu care e privit profesorul de literatură. Acest fapt e subliniat discret, căci fiecare personaj e individualizat la nivel vizual și muzical: un sepia cald pentru interiorul casei lui Manesquier, dublat de muzică de Schubert contrastează cu filtrul de culoare albastru-oțel în care e filmat Milan, căruia i se asociază un sunet de chitară simplu
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
învățat să tragă cu pistolul, Milan primește cadou papucii pe care și-i dorea pentru că... nu purtase niciodată. Tot meritul îi aparține scenaristului Claude Klotz pentru un dialog caustic și totuși profund, care face credibilă comunicarea/fuziunea dintre cele două personaje. Surprinzător (lungmetrajul fiind până acum anticlimactic), prietenia dintre cei doi se dovedește a fi un cântec de lebădă; cei doi mor în același timp, Milan împușcat, Manesquier pe masa de operație, dar nu acesta e finalul filmului... Oricum, pentru motive
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
În cazul lui Sadoveanu, e o precocitate nu numai fără precedent, dar și fără echivalent ulterior în proza românească. E, de asemenea, o productivitate fără seamăn la acei ani ai tinereții: un debut bogat, impresionant de spectaculos în creația de personaje, în invenția de situații epice, în abundența și solemnitatea narațiunii. Privit retrospectiv, dintr-un alt punct de vedere, debutul lui Sadoveanu e fertil în urmări pentru propria creație epică. Se află la originea unor filoane epice care vor constitui specificul
Centenarul debutului sadovenian by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12402_a_13727]
-
personalitatea distinctă a prozatorului. Pe filonul istoric din Șoimii vor evolua direct romane ca Neamul Șoimăreștilor (1915) și Nicoară Potcoavă (1952), sau indirect ca Frații Jderi (1935-1942), emblemă a maturității creatorului în inventarea unei utopii a arhaicității eroice. Cu alte personaje și altă lume, toposul hanului din Crâșma lui Moș Precu va fi exploatat ca idee, viziune și vocație a povestirii în Hanu Ancuței (1928), o altă marcă pregnantă a sadovenismului, care încununează o predispoziție spre nostalgia evocării. Există o istorie
Centenarul debutului sadovenian by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12402_a_13727]
-
înflorite. Iar pe scenă, montarea istoricistă a lui Graham Vick plasează acțiunea chiar în epoca lui Debussy, cu ajutorul unor nenumărate crizanteme artificiale roșii și galbene care decorează în buchete enorme larga scară în colimason ce ocupă partea stângă a încăperii. Personajele nu părăsesc niciodată acest interior somptuos. Chiar scenele care, corespunzător libretului, ar trebui să fie jucate lîngă o fîntînă, în pădure, într-o grotă, se desfășoară în același interior, cu o luminație mai intensă, care lasă să se vadă, sub
Pelleas et Mélisande la festivalul din Glyndebourne by Matei Chihaia () [Corola-journal/Journalistic/12413_a_13738]
-
Și a optat pentru nuanța că românul s-a născut poet amator. În subsidiar, pentru că în principal s-a născut strungar, frezor, metalurgist, operator chimist etc. Iar cu cît erau mai viguroase componenta proletară și integrarea socială ale unui oarecare personaj, cu atît mai hotărît îi creșteau acestuia și speranțele unei ursite lirice. Și asta din pricina banală că tot ce ținea de domeniul artei nu era socotit o activitate propriu-zisă și cu atît mai puțin o profesie, ci o chemare, o
Sabin Opreanu, un amator profesionist by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/12412_a_13737]
-
ieșirii din aură și chiar a răsturnării unor perspective. Deși tentația este mare. Așa cum a fost ea și în cazul creatorilor spectacolului Portretul lui Dorian Gray de la Teatrul Odeon. Tema, romanul, vîlva din jur, seducția însăși a autorului și ca personaj sînt greu de strunit împreună. Dacă regizorul ar fi fost un inocent, un tip mai puțin instruit și mai puțin profund spiritual, probabil că nici nu-și punea problema să dramatizeze romanul lui Wilde. Găsesc că în această montare, intelectualul
De ce nu vorbeste Dorian Gray? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12433_a_13758]
-
unul dintre pereții unui spațiu, fie el cameră, salon, teatru se luminează uneori emoționant, desenînd ipostaze ale iluziei florale a paradisului. Jocul cu transparențele și opacitățile, cu oglindirile, cu succesiunea de oglinzi care glisează la vedere și aduc sau iau personaje, povești, situații, care separă și definesc spații de joc, întărește ambiguitatea textului, estompează, uneori, ca un văl, pulsiunile unui erotism cu legături primejdioase: bărbat-bărbat, femeie-bărbat. Și se susține extraordinar în spectacol. Într-un fel însă, viziunea monumentală a decorului și
De ce nu vorbeste Dorian Gray? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12433_a_13758]
-
coregrafie ce-i aparține. Expresiv, cu eleganță corporală, cu eleganță a gestului, a expresiilor, a mișcărilor, la care actorii, în general, ajung tot mai greu, în interpretarea lui Răzvan Mazilu pulsează credibil iubirile lui Dorian Gray, cinismul, superioritatea, malițiozitatea, rasa personajului, structura lui labilă și controversată, suferința, degradarea, farmecul și povara lui Narcis, a pactului cu Diavolul. Dimensiunea acestui zbucium este redusă cumva, pe scena de la Odeon, chiar din lipsa spațiului. Mișcările, drumurile își reduc, astfel, din amplitudine, deși era atîta
De ce nu vorbeste Dorian Gray? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12433_a_13758]
-
intervenția celor de dinafara cuplului, scena îndrăgostirii, a seducției sînt momente la care mă gîndesc. Și care mă emoționează. Este o oarecare distanță, însă, între performanța lor, a lui Răzvan Mazilu și cea actoricească. Recuperează cu adevărat Marius Stănescu, pe măsură ce personajul său, lordul Henry Wotton, îmbătrînește. Restul aparițiilor, episodice, sînt, unele, corecte, tehnice, altele, vagi, palide. Nu cred că-și aveau rostul două personaje: Naratorul, care ne povestește ce tocmai se întîmplă sub ochii noștri, și Servitorul, al cărui traseu, altfel
De ce nu vorbeste Dorian Gray? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12433_a_13758]
-
însă, între performanța lor, a lui Răzvan Mazilu și cea actoricească. Recuperează cu adevărat Marius Stănescu, pe măsură ce personajul său, lordul Henry Wotton, îmbătrînește. Restul aparițiilor, episodice, sînt, unele, corecte, tehnice, altele, vagi, palide. Nu cred că-și aveau rostul două personaje: Naratorul, care ne povestește ce tocmai se întîmplă sub ochii noștri, și Servitorul, al cărui traseu, altfel bine susținut de Ionuț Kivu printr-o maleabilitate corporală studiată, nu-și precizează funcția în raport cu Dorian Gray și cu ceilalți. Foarte provocat de
De ce nu vorbeste Dorian Gray? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12433_a_13758]
-
se și sinucide! Să fie atunci un impostor care se dă drept prințul Morudzi? Iarăși imposibil, din cauza flashbackurilor, din cauza fantomelor care-l vizitează ca să-i facă reproșuri pentru modul în care le-a tratat în tinerețe, ca Isabel. Ca atare, personajul lui Sergiu Nicolaescu, pivotul filmului (ocupă cam trei cadre din cinci), nu-și justifică defel existența, după cum nici CNC-ul nu poate justifica fondurile oferite unui script atât de defectuos în cadrul unui "concurs de scenarii"! Singura motivație - vagă - pentru această
Atunci i-am condamnat pe toți la Orient Expres by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12434_a_13759]