KorAP: Find »[drukola/base=speriat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...86 87 88 ...160 >

3,995 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606

dus către ea. Mike mi s-a alăturat și am încercat să purtăm o conversație. Nici unul dintre noi n-a întrebat-o de ce fusese internată, deși bănuiam că era vorba de mâncare și ingurgitatul în exces. Tipa era grozav de speriată și părea că se simte mizerabil, așa că m-am trezit spunând: —Nu-ți face griji, prima mea zi a fost la fel de îngrozitoare, dar după aia o să fie mai bine. Deși nu intenționasem să spun așa ceva. Don și Eddie țipau unul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că fusesem salvată, că Josephine n-o să citească trădarea lui Luke. Nu voia decât să scriu o amărâtă de poveste a vieții. Nici o problemă! Nu e nevoie să fii așa de speriată, a mai zis Josephine cu o expresie atotștiutoare. Am încercat să zâmbesc. Tremurând, am aruncat o privire fugară spre foaia de hârtie pe care mi-o dăduse. Nu era decât o listă cu întrebări care trebuiau să-mi servească pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
au apucat nervii. Ca de fiecare dată când mă gândeam la el și la ceea ce-mi făcuse. îmi doream ca nici un cuvânt din ceea ce spusese să nu fi fost adevărat. Mă simțeam furioasă, îmi venea să vomit și eram speriată. Aproape că am intrat în panică. Așa că atunci când Nola a zis „Te simți bine, Rachel? Arăți puțin cam...“, am izbucnit ușurată: —Și eu am fost așa. Mă gândeam tot timpul la droguri. Nu sunt fericită, am adăugat pe un ton

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2233_a_3558

care-i rolul tău aici? — Eu Noe. Fii mulțumită că măcar n-are o pușcă la îndemână. Apoi Gaskell își trase o pernă sub cap și se culcă. Sally rămase așezată și îi privi îndelung spatele, plină de venin. Era speriată. Reacția Evei fusese atât de violentă, încât îi nimicise încrederea în sine. Gaskell avea dreptate. Comportamentul Evei Wilt avea ceva primitiv. Sally se înfioră când își aminti de forma aceea întunecată care se îndrepta spre ea în cocpit. Se ridică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2233_a_3558]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446

în apartamentul amicului Gafton, unde avea și el chilia sa de tranzit. Oricum, dormise prost, agitat de vise bizare, cu păsări imense, metalice, zbătându-se, disperate, într-un spațiu perfect vid, fără culoare și fără zgomote și fără sfârșit. Zvâcnise, speriat, în zori, să oprească soneria deșteptătorului sau a telefonului. De fapt, nu fusese nimic, doar visul, coșmarul. Nu mai readormi, hărmălaia străzii năvălise deja, geamurile tremurau sub zgomotul mare al autobuzelor și tramvaielor. Trase halatul din cuiul de pe tocul ușii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
cu femeia cu care trăia de mult. Au ascultat muzică, au băut vin rosuu, aspru. Vagă emoție, amețeală. Frumoasa seară a revederii!... Nu fusese decât tăcere, eschivă, atât. Pastelata imagine idilică a iernii, festivismul ei ieftin, inhibant? Intensitatea privirii ei speriate îl intimidase? Amânase, pur și simplu, contactul. Apoi, cândva, imaginea simetrică: Ira în vară, în scrânciob. Retușată, fericită. Interludii copilărești? Iarăși privirea aceea brusc încărcată, care promitea prea mult. Și iarăși șansa de a evita atingerea, releele ei secrete. Speriat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
se învârtise de câteva ori în jurul casei, să amâne. „Poți scoate trenciul, doar n-ai să stai așa, în mijlocul camerei.“ Apartament în curs de amenajare, proaspăt văruit. Ieșiră pe terasă, sub coroana bătrânului arbore. Se atinseră. Irina făcu o mișcare speriată, de retragere. Reintrară în camera goală. Se așezară. Față în față. Se priveau. Buzele ei groase, uscate. Ochii cocliți, glasul gros, răgușit. Se priviră. Privirea ei voalată, dilatată. Un fel de transă dureroasă. Mâinile mici, ezitând, sub cămașă, llin, lin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
bolboroseala de după. „Asta nu ne pot lua. Asta nu, asta nu ne vor lua. Taina mare, feroce...“ Feroce, da, și plăpândă, în sughițuri de plâns și plăcere. Glasul se rupea, copleșit, și renăștea, cândva, târziu, într-o răsucire rea și speriată. La un pas de primejdiile fără întoarcere. Eram iarăși în pragul absolvirii, a treia oară. M-am sfătuit cu prietenul meu Ianuli. Ți-am vorbit de legenda lui. Grecul legendar! Eroul pur și fanatic, de careticăloșii nu se atingeau încă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Dă din cap, neîncrezător, la toate informațiile și sfaturile și injecțiile ce i se administrează. Uneori, copleșit, totuși, de insistența binevoitorilor, zâmbește șiret și mormăie, în barba sa imaculată: „Ce contează, ce contează numele, ce contează“... Imediat, apoi, cade însă, speriat, vinovat, în genunchi, cerându-și iertare, amin, și rugându-l, amin, pe Marele Dispărut să-l ocrotească, amin. Iat-o pe aiurita: elegantă, franțuzită, machiată ca pe vremea curvarului rege Carol. Fosta frumusețe fragilă și exotică a Bucureștiului frivol, petit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
recunoaște unul ca el. Timpul reproduce, ciclic, asemenea amprente, similitudini aproape perfecte, harta suferinței reiterează astfel de semnale, cu siguranță. L-ar recunoaște pe Marcu Vancea, cel de acum 40 de ani, ar citi avertismentul pe masca sa de copil speriat, fugărit, bătrân. L-ar putea scruta, cum nu avusese timp atunci, și chiar l-ar preveni, la ce bun... nu, de prevenit nu l-aș preveni, aș scruta doar graba preliminariilor, ciorna unui adevărat studiu de simulare, până la pragul fatal

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
în carlingă, să nu facă vreun zgomot, să nu fie descoperit. Se afla de mai multă vreme pe ecranul de interceptare, în rama ușii. Nimeni nu-l văzuse încă, transpira, inima se zbătea, vinovată, picioarele se muiaseră, brațele atârnau, mutra speriată nu îi tulburase pe judecători. Lucrau de zor, se auzea, din nou, murmurul vocilor, surdina refrenului voios. „Jigo, jig, jigodia. Jigo Jigo, s-o întinzi.“ Foile foșneau, sucite răsucite, refrenul susura, ațâțat. Străinul rămăsese țintuit, cu scaun cu tot, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Tovarășul Orest Popescu?, repetă, alintându-se, blonda cu zulufi. Tovarășul Popescu este plecat la un instructaj, iar vicele e în ședință de organizație. Ședință... care ședință, cum fac handicapatii ședință, doar nu suntem la... Vancea holbase ochii, își reveni imediat, speriat să nu-și deconspire uimirea. Dactilografa făcu un semn spre fereastră, fără să ridice privirea de pe claviatură. Da, lângă fereastră se afla, într-adevăr, un scaun. Se așeză pe scaun, în fața unui bărbat brunet, solid, sufocat de cravată. — Ați venit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
trădat... Dar tata n-a spus nimănui. Se temea, prea începuseră toate să se înnegrească în jur... Sub o aparentă liniștire, da. Părea o acalmie, un început de speranță, tocmai când uiți să te mai aperi. D-asta era tata speriat, de calmul aparent. Sub masti fierbea primejdia veche veche, știi ’mneata. Că unde nu e moral, nici corupția nu mai izbutește să rezolve lucrurile. O societate fără prințipuri țipă că le are taman când îți retează căpățâna. Primejdia putea veni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
ei lungă, roșie, irlandeză, până ațipi, toropită, cu botul între labele sale și cu buzele lipite de defunctul Dominic, un degețel acum, un șarpe diminuat și senil. Trecu un secol de pace și uitare, ferestrele tresăriră iarăși, Tolea se trezi, speriat, ca într-un nou cutremur. Nu fusese decât un camion sau un tanc sau un tractor, poate, uruind pe strada care se trezea. Veniseră zorile, colivia încremenită, indiferentă, ca totdeauna. Nimic nu mișca, parcă nimic nu se întâmplase. Se ridică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
sticloasa sa Astrid, și subteranul Octavian Cușa, zis Tavi, fotograful surdomuților, toți, toți. Și bătrânul filozof Marcu Vancea dispăruse, până și el. „De ce râzi? Nu există scăpare, nu-i așa? Degeaba complicăm comedia, nu-i așa? Râzi de prudența noastră speriată. Nu există decât trufia plăcerii în care strălucești? Plinul acestei uitări, în care hohotește, satisfăcută, târfa lacomă, Moartea? Elixirul uitării, tu, picioarele tale fosforescente și buzele și sânii și sexul tău cosmic și privirea aceasta mare, ingenuă, primordială... Tu, dulcissima

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
luciditatea cu care am izbutit să-mi împlinesc cariera etc. etc. Am schimbat numere de telefon, așa, simbolic, cum se face. De necrezut, m-a sunat! Nu doar atât. Mă sună, în continuare! Incredibil! E alt om... Trist, obosit, singur, speriat uneori. De o politețe exagerată, bolnăvicioasă. Domnul inginer în sus și domnul inginer în jos, am fost uluit. Acum, m-am mai obișnuit. Ca și cum m-ar suna o rudă părăsită și săracă. Vorbește, vorbește. A pierdut orice discreție, orice mândrie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
are. Ce m-oi fi băgat... și nici portocale nu-mi trebuiau. Poftim, portocale, ce mi-or fi trebuit... Tolea arătă din nou cele două pungi cu pui decapitați. Își deznodă fularul bordo de la gât. Un toreador obosit. Coana Venera, speriată, cu mâna pe clanță, se pleoștise, amețită, sleită. — Ca să vezi, m-am luat cu vorba. De fapt, scumpă doamnă, venisem pentru amicul Cușa. Cu Tavi am ceva de discutat. Câinele tresări, nu tresări, imposibil de știut. Dar bătrânica descleștase mâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Marcu Vancea la proces. Casa Vancea, într-o sâmbătă seara, la masă. Fotografiile îl năuciseră,până aproape de leșin... smulsese, posedat, cu frenezia cleptomanului, carnețelul ascuns între imaginile trecutului. Îl strecurase, în transă, în geantă. Avusese timp să-l răsfoiască rapid, speriat, văzuse că se referea la cu totul altă perioadă, dar nu-i mai păsa, voia să-l aibă. Ajuns acasă, îl aruncase pe masă, nu-l mai privi. Era și acum în același loc, îl stânjenea, dar n-avea nici o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
un guzgan dresat. Un guzgan îmbrăcat la cel mai scump croitor din Londra, perfect stilat, dresat, gata să atace. Acolo, în amurgul acela miraculos... Sau acum o săptămână, la Copenhaga, la hotelul Copenhaga, la coada aceea imensă. Oameni zgribuliți, obosiți, speriați, ca la noi, imensă coadă la niște nenorocite de bomboane. Mă apropii și întreb o tânără, o elevă, care era la urma șirului, o întreb despre ce e vorba. Ei, cecredeți, îmi cere legitimația. Legitimația! Să mă deschei la pantaloni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
acasă. Să stea liniștit, primește decizia într-o săptămână. — Mulțumesc, dom’ doctor. Să fiți sănătos, să vă ajute Dumnezeu, dom’ doctor... Aplecată, dintr-odată, peste masă, Gullivera l-a acoperit cu totul pe Bombonel, se aud doar foșnete și șoapte speriate: „Fii serioasă, madam, lasă-mă, lasă-mă, ia-ți plicul. Nu umbla cu d-astea, ia-ți banii, madam, altfel o încurci, să știi. O pățești, să știi“. Femeia zăpezilor se retrage, speriată, hocus-pocus, a dispărut, cu plic cu tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Bombonel, se aud doar foșnete și șoapte speriate: „Fii serioasă, madam, lasă-mă, lasă-mă, ia-ți plicul. Nu umbla cu d-astea, ia-ți banii, madam, altfel o încurci, să știi. O pățești, să știi“. Femeia zăpezilor se retrage, speriată, hocus-pocus, a dispărut, cu plic cu tot. Florin râde, Marga râde, Dominic așteaptă. Florin strânge hârtiile, Marga semnează, Florin Dinu semnează, Ortansa Teodosiu adună ceștile și scrumierele. Pupături Florin, pupături Ortansa, plecăciuni Florin, piruetă Ortansa, gata, suntem singuri, între noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
de clădire în fața ușii deschise. Ușa larg deschisă, dar în rama de lemn nu mai era nimeni. Șoferul privi, buimăcit, prin geamul murdar al cabinei. Cicatricea deasupra sprâncenei stângi ardea, dureroasă. Stinse din nou farurile. Pândea întunericul. Se auzea respirația speriată invadând, acoperind strada în beznă. Rondul, toxinele, surdina, spasmul bufniței lovind antenele de televizor. Văzduhul negru, uriașele sale plase perfide. Avionul se legăna calm. Un interior curat, funcțional, geometrie și luciu. Pasagerul se apleca spre fereastra din stânga, dar nu vedea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
să-l chemi... dar e alt sunet, de fapt, cu totul altceva. Își amintește, brusc, că îl invitase, pentru această după-amiază, pe vechiul tovarăș de tăceri Ianuli. Kir Ianuli, camaradul cu care poți, în clipe grele, tăcea câteva ore împreună. Speriată că n-ar avea putere să stea singură, îl invitase, da. Taciturnul, cu discreția sa întunecată. Un bun artificiu, un înlocuitor de musafir pentru o festivitate anulată. Privește prin vizorul ușii, nu, nu e cel așteptat. Deschide larg ușa. — Ooo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
e alt soi, desigur. „Vine pentru unii o zi să-l spună pe marele Da sau pe marele Nu.“ V-amintiți? „Mă voi duce într-o altă țară, pe-o altă mare.“ V-amintiți? V-amintiți acest Kavafis? Irina privește speriată, când spre doctor, când spre Ianuli. Privirea lui Ianuli: fixă, neclintită. Chipul lui stins, fără reacție. Și doctorul volubil, mereu în exces. — „Noi locuri nu vei afla și nici alte mări./ Orașul te va urma: pe aceleași străzi te vei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
că da. Nu, nu m-ați deranjat. Da, sunt cu niște prieteni. O, bancul e nou, nu-l știam. Da, singura calitate a Tovarășului Suprem... provoacă zilnic noi glume bune... și Irina râde, înveselită. Pune receptorul în furcă, stânjenită, amețită. Speriată de ce spusese sau de excesiva ei grabă de a ridica receptorul sau de șansa care s-a dovedit falsă sau de risipa serii care se taraște perfidă, încetinită. Se rotește pe un picior, să se explice. — Domnul Gafton! Să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]