22,190 matches
-
apuse. Convertibilitatea totală s-a realizat abia peste mai bine de un deceniu, când francul și lira sterlină s-au alăturat, În fine, sistemului Bretton Woods În 1958, respectiv 1959 (le vor urma marca germană În mai 1959 și lira italiană În ianuarie 1960). Așadar sistemul financiar postbelic a fost edificat În timp. Participanții la Bretton Woods anticipaseră că, până la sfârșitul anilor ’40, va exista o convertibilitate internațională universală, dar nu au luat În calcul consecințele economice și politice ale Războiului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comuniștii le-au prezentat socialiștilor (mai numeroși) perspectiva unificării stângii sub egida comunistă. După eliberare, În circumstanțele specifice Europei de Est, propunerea le-a părut socialiștilor perfect rezonabilă. Chiar și În Vest, membrii mai radicali ai Partidelor Socialiste Francez și Italian au fost seduși de invitațiile comuniștilor de a se uni Într-o singură forță politică. În Est, presiunea s-a dovedit literalmente irezistibilă. Procesul a Început cu Estul Germaniei, aflat sub ocupație sovietică: Într-o Întâlnire secretă din februarie 1946
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Stalin nu voia să provoace un al treilea război mondial - și, cu siguranță, nu de dragul unui colț obscur din nord-estul Italiei. Îi mai displăcea și faptul că vecinii comuniști ai Italiei făceau de rușine, prin pretențiile lor teritoriale, Partidul Comunist Italian. Din toate aceste motive, În vara anului 1947 Stalin era deja exasperat de Iugoslavia. Nu era prea Încântat, probabil, că În gara din Sofia afișele cu Tito erau alăturate celor cu Stalin și Dimitrov sau că În Ungaria comuniștii Își
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zi cu zi fără sfaturi sau instrucțiuni din străinătate. Liderii de acolo nu erau la curent cu intențiile lui Stalin. Ca și cehii, dar cu și mai puține directive din partea Uniunii Sovietice, ei urmau o „cale spre socialism” franceză sau italiană, participând la coaliții de guvernare și tratând obiectivele naționale și pe cele comuniste ca perfect compatibile. Toate acestea au Început să se schimbe În vara anului 1947. Miniștrii comuniști au fost excluși din guvernele Franței și Italiei În mai 1947
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi desființat În 1956) era să restabilească dominația sovietică În cadrul mișcării internaționale. Exact cum procedase cu Partidul Bolșevic douăzeci de ani mai devreme, Stalin a Început să penalizeze și să discrediteze devierea „de dreapta”. La Szklarska Porêba, reprezentanții francezi și italieni au trebuit să rabde predici avizate despre strategia revoluționară din partea iugoslavilor Eduard Kardeli și Milovan Djilas, al căror „stângism” exemplar era proslăvit de Jdanov și Malenkov, delegații sovietici. Comuniștii din Vest (precum și reprezentanții partidelor ceh și slovac, pe care critica
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
marșuri, campanii Împotriva Planului Marshall și - În Europa de Est - preluarea accelerată a puterii. Comitetul Central al Partidului Comunist Francez s-a reunit la Paris pe 29-30 octombrie 1947 și a inaugurat oficial o campanie de denigrare a foștilor aliați, socialiștii. Comuniștilor italieni le-a luat puțin mai mult timp, dar În ianuarie 1948 Congresul PCI (Partito Communista Italiano) a adoptat și el o „nouă direcție”, axată pe „lupta pentru pace”. În consecință, comuniștii vest-europeni au fost, bineînțeles, afectați - fiind marginalizați În afacerile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar Albert Camus, cel mai influent dintre ei, doar 32. Din generația veche, numai François Mauriac (născut În 1885) se bucura de o influență comparabilă, tocmai pentru că nu fusese pătat de colaborarea cu Vichy. Dintr-o generație anterioară de personalități italiene rămânea doar filosoful napolitan Benedetto Croce (născut În 1886). În Italia postfascistă, Ignazio Silone, născut În 1900, era printre cei mai vârstnici dintre intelectualii influenți; romancierul și comentatorul politic Alberto Moravia avea 38 de ani, iar scriitorul și editorul comunist
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai ales În Europa de Est. Studenți, profesori, scriitori și artiști din Marea Britanie, Franța, Germania au dat năvală În Iugoslavia (cea dinaintea schismei) să participe cu sudoarea frunții la reconstrucția căilor ferate. În august 1947, Italo Calvino scria cu entuziasm despre tinerii italieni care făceau voluntariat În Cehoslovacia. Ideea fascinantă a unui nou Început, adularea unei comunități muncitorești mai mult sau mai puțin reale, admirația pentru Soviete (și atotputernica lor Armată Roșie) constituiau tot atâtea mijloace prin care tânăra generație postbelică se distanța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vecina ei comunistă era complicată de existența, În Italia, a celui mai mare partid comunist din afara blocului sovietic: 4.350.000 de voturi (19% din total) În 1946, atingând 6.122.000 (23%) În 1953. În același an, Partito Comunista Italiano (PCI) avea 2.145.000 de membri cotizanți. Influența locală a partidului era accentuată de cvasimonopolul puterii În anumite zone (mai ales Emilia-Romagna, În jurul orașului Bologna), de sprijinul oferit de Partito Socialista Italiano (PSI)5 al lui Pietro Nenni și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În 1953. În același an, Partito Comunista Italiano (PCI) avea 2.145.000 de membri cotizanți. Influența locală a partidului era accentuată de cvasimonopolul puterii În anumite zone (mai ales Emilia-Romagna, În jurul orașului Bologna), de sprijinul oferit de Partito Socialista Italiano (PSI)5 al lui Pietro Nenni și, nu În ultimul rând, de imensa popularitate a unui lider subtil și Înțelept ca Palmiro Togliatti. Din toate aceste motive, viața intelectuală În Italia postbelică era extrem de politizată și indisociabil legată de problema
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și, nu În ultimul rând, de imensa popularitate a unui lider subtil și Înțelept ca Palmiro Togliatti. Din toate aceste motive, viața intelectuală În Italia postbelică era extrem de politizată și indisociabil legată de problema comunismului. Majoritatea covârșitoare a tinerilor intelectuali italieni, chiar și unii dintre cei mai fervenți simpatizanți ai fascismului, se formaseră În umbra lui Benedetto Croce. Amestecul crocean de idealism hegelian În filosofie și liberalism de secol al XIX-lea În politică funcționase ca reper etic pentru o Întreagă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mondial, partidul i-a primit cu brațele deschise pe intelectuali, ca membri și ca aliați, având grijă să atenueze, În retorica partidului, acele elemente care i-ar fi putut Îndepărta. Mai exact, Togliatti a adaptat conștient comunismul pentru uzul intelectualilor italieni, după o formulă proprie: „jumătate Croce, jumătate Stalin”. Formula a avut un succes uriaș. Oameni ca Giorgio Amendola, Lucio Lombardo Radice, Pietro Ingrao, Carlo Cassola și Emilio Sereni, care proveneau din lumea filosofiei și a literaturii, au urmat toți calea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Giorgio Amendola, Lucio Lombardo Radice, Pietro Ingrao, Carlo Cassola și Emilio Sereni, care proveneau din lumea filosofiei și a literaturii, au urmat toți calea de la antifascismul liberal al lui Croce la marxism, devenind cei mai talentați lideri ai Partidului Comunist Italian. După 1946 li s-au alăturat cei dezamăgiți de incapacitatea Partidului Acțiunii de a transforma În realitate aspirațiile Rezistenței, vestind În viața publică italiană sfârșitul speranței Într-o alternativă laică, radicală și nemarxistă. „Croceeni făcuți de ocară”, cum Îi numea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la antifascismul liberal al lui Croce la marxism, devenind cei mai talentați lideri ai Partidului Comunist Italian. După 1946 li s-au alăturat cei dezamăgiți de incapacitatea Partidului Acțiunii de a transforma În realitate aspirațiile Rezistenței, vestind În viața publică italiană sfârșitul speranței Într-o alternativă laică, radicală și nemarxistă. „Croceeni făcuți de ocară”, cum Îi numea un scriitor. Prezentat drept vocea modernității și a progresului Într-o țară stagnantă și drept unica șansă de reformă socială și politică reală, PCI
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și chiar spirit ecumenic. Dar, după divizarea Europei, strategia lui Togliatti a devenit problematică. Criticile adresate PCI de către Soviete la prima Întâlnire a Kominformului În septembrie 1947 au dovedit hotărârea lui Stalin de a-i controla mai ferm pe comuniștii italieni (și francezi): tacticile lor politice urmau să fie coordonate de Moscova, iar toleranța culturală - Înlocuită cu rigida teză jdanovistă a celor „două culturi”. Între timp, pe fondul intervenției flagrante, dar reușite a Statelor Unite În favoarea creștin-democraților la alegerile din 1948, planul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunist, fiecare urma instrucțiunile de sus, acceptând primatul politicii. Cultura nu se putea sustrage literei de lege sovietice. Vittorini și ai săi trebuiau să accepte linia partidului În literatură, artă și gândire - sau să plece. În cursul anilor următori, partidul italian a fost din ce În ce mai fidel autorității sovietice, iar Vittorini și alți intelectuali l-au abandonat, cum era de așteptat. Dar, În ciuda loialității nezdruncinate a lui Togliatti față de Moscova, PCI a păstrat mereu o aură de nedogmatism, ca singurul partid comunist important
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca toate celelalte. Cum avea să recunoască mai târziu Ignazio Silone, singurii vinovați erau chiar socialiștii. Relațiile strânse dintre cele două grupări, cel puțin până În 1948, și reticența marxiștilor necomuniști de a critica Uniunea Sovietică au Împiedicat apariția În politica italiană a unei alternative viabile de stânga la comunism. Dar dacă Italia era unică În Occident prin aerul relativ simpatico al comuniștilor săi, ea era atipică și din alt motiv. Căderea lui Mussolini În 1943 nu putea ascunde complicitatea multor intelectuali
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a unei alternative viabile de stânga la comunism. Dar dacă Italia era unică În Occident prin aerul relativ simpatico al comuniștilor săi, ea era atipică și din alt motiv. Căderea lui Mussolini În 1943 nu putea ascunde complicitatea multor intelectuali italieni de-a lungul celor douăzeci de ani de stăpânire. Ultranaționalismul lui Mussolini viza, printre altele, cultura și influența străină, iar fascismul favorizase În mod scandalos intelectualii „naționali”, aplicând artelor și literaturii politici autarhice de protecție și substituție similare cu cele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Mussolini, subvenționate de autorități - și acesta nu era un caz izolat. În 1943, regimul lui Mussolini părea cât se poate de firesc milioanelor de italieni care nu cunoscuseră alt guvern pe timp de pace6. Starea morală a celor mai mulți intelectuali italieni În anii de după război reflecta, așadar, postura oarecum ambivalentă a Întregii țări, prea Înglodată În propriul trecut autoritarist pentru a ocupa un loc central În treburile europene. În orice caz, Italia fusese mult timp ciudat de periferică În cultura europeană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
clase. Intelectualii angajați erau obligați să se implice de partea progresului și a Istoriei, indiferent de micile impedimente morale 7. Comunismul era important pentru intelectualii din Franța și datorită omniprezenței Partidului Comunist Francez (PCF). Deși nu a atins efectivele partidului italian omolog, numărând la apogeu 800.000 de membri, În anii imediat următori războiului PCF a avut chiar mai mult succes În alegeri, obținând 26% din voturi În 1946. și, spre deosebire de italieni, comuniștii francezi nu se confruntau cu un partid catolic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din anii ’20 și ’30 dispăruse: lumea s-a Întors la traiul de demult. În Italia, ca În mai toată Europa rurală, copiii Începeau să muncească imediat după absolvirea (sau mai degrabă neabsolvirea) școlii primare; În 1951, numai un copil italian din nouă continua să meargă la școală după vârsta de 13 ani. Religia, mai ales cea catolică, a cunoscut un ultim reviriment În viața publică. În Spania, instituția catolică avea atât mijloacele, cât și sprijinul politic necesare pentru a relansa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dar cu numai doi ani Înainte, șapte italieni din zece asistau regulat la mesa duminicală. Ca și În Flandra, În Italia Biserica era foarte influentă, mai ales În rândul femeilor, vârstnicilor și monarhiștilor - adică majoritatea populației. Articolul 7 al Constituției italiene din martie 1947 relua cu exactitate termenii Concordatului din 1929 al lui Mussolini: ierarhia catolică Își menținea influența asupra Învățământului și superviza toate aspectele legate de căsătorie și moravuri. La insistențele lui Togliatti, chiar și Partidul Comunist a votat, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
șaselea, 1.000 de noi cinematografe s-au deschis În Franța și tot atâtea În Germania de Vest; În Italia au apărut 3.000, ridicând cifra totală la 10.000 În 1956. Cu un an Înainte s-a Înregistrat recordul italian de audiență: 800 de milioane de bilete vândute (jumătate din cifra britanică, la o populație aproximativ egală). Publicul francez, la apogeu numeric spre sfârșitul anilor ’40, nu se compara cu cel britanic sau italian 5. și nici cel din Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Maytime in Mayfair (1949), toate În regia lui Herbert Wilcox și plasate În West End (cartierul șic al Londrei, relativ neafectat de război), cu Anna Neagle, Michael Wilding sau Rex Harrison În roluri de debutanți sclipitori sau aristocrați capricioși. Echivalentele italiene și franceze, la fel de efemere, erau de obicei filme de epocă actualizate, În care afaceriștii și mecanicii Îi Înlocuiau ocazional pe nobili și țărani. Cele mai bune filme europene din epocă - gustate și astăzi de spectatori - aveau inevitabil legătură cu războiul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Passport to Pimlico, 1949), filmele neorealiste au găsit În orașele devastate de război un decor și, În oarecare măsură, un subiect pentru cinematograful postbelic. Dar filmele englezești, chiar și cele mai bune, nu au atins niciodată umanismul tragic al capodoperelor italiene. „Adevărurile” simple din aceste filme reflectau nu atât lumea europeană așa cum era, cât lumea europeană văzută prin prisma miturilor și amintirilor despre război. Muncitorii, satele neatinse de bombardamente, copiii mici ( În special băieții) reprezintă ce a mai rămas bun, nepătat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]