22,190 matches
-
Spania: Luis Garcia Berlanga a realizat Bienvenido Mister Marshall În 1953, iar trei ani mai târziu Juan Antonio Bardem regiza Muerte de un ciclista. Ca și alte distracții ale momentului, mersul la cinema era o plăcere colectivă. În micile orașe italiene, filmul săptămânal era văzut și comentat de toată lumea: un divertisment public, dezbătut public. În Anglia, la matineele de sâmbătă pentru copii, pe ecran defilau cântece, iar spectatorii erau Îndemnați să cânte În cor, ghidați de o mingiuță albă care sărea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
e șocat de comportamentul mezinului, care se Încăpățânează să prânzească fără cravată. Simplă revoltă adolescentină, nimic nou. Tineri sau bătrâni, oamenii din Europa postbelică erau În primul rând preocupați să-și procure minimul necesar. La Începutul anilor ’50, o familie italiană din patru trăia În sărăcie - și nici celelalte nu o duceau mai bine. Mai puțin de jumătate din locuințe aveau toaleta În interior și numai una din opt se putea lăuda cu o cadă. În regiunile cele mai defavorizate din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
interesele economice sovietice din sectorul estic al țării pe alte 150 de milioane. Între timp, Iugoslavia și Italia au hotărât să soluționeze conflictul legat de Trieste. Printr-un acord intermediat de britanici și americani În octombrie 1954, orașul Trieste rămânea italian, În timp ce Împrejurimile sale, cu o populație majoritar slovenă, reveneau Iugoslaviei. Acordurile de la Trieste, ca atâtea alte lucruri În acei ani, au fost facilitate de convingerea că erau „provizorii”: În cuvintele lui Alberto Tarchiani, ambasadorul italian În America, acordul privitor la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
octombrie 1954, orașul Trieste rămânea italian, În timp ce Împrejurimile sale, cu o populație majoritar slovenă, reveneau Iugoslaviei. Acordurile de la Trieste, ca atâtea alte lucruri În acei ani, au fost facilitate de convingerea că erau „provizorii”: În cuvintele lui Alberto Tarchiani, ambasadorul italian În America, acordul privitor la Trieste „avea un caracter aparent provizoriu, dar În realitate era final”. Acordurile cu privire la Austria, Iugoslavia și Italia au fost Încheiate În noua dispoziție de „detentă” din Europa, ilustrată de Summitul de la Geneva din iulie 1955
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-i povestire (publicată În 1945) despre viața Într-un sătuc Îndepărtat de pe Înălțimile golașe din sudul Italiei. Dar Sudul nu era doar neschimbat de secole; era sărac. O anchetă parlamentară din 1954 releva că 85% dintre cele mai sărace familii italiene trăiau la sud de Roma. Un muncitor rural din Apulia, În sud-estul Italiei, câștiga cel mult jumătate din salariul omologului său lombard. Considerând că venitul mediu italian per capita În acel an era 100, cifra pentru Piemont, În nord-vestul prosper
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
O anchetă parlamentară din 1954 releva că 85% dintre cele mai sărace familii italiene trăiau la sud de Roma. Un muncitor rural din Apulia, În sud-estul Italiei, câștiga cel mult jumătate din salariul omologului său lombard. Considerând că venitul mediu italian per capita În acel an era 100, cifra pentru Piemont, În nord-vestul prosper al Italiei, era 174; cea a Calabriei, la extremitatea sudică, doar 52. Războiul exacerbase diviziunea istorică din Italia: În vreme ce Nordul, Începând din septembrie 1943, trăise doi ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lovitură de stat prin care Mussolini a fost Înlocuit cu unul dintre generalii săi. Vechiul contrast economic și politic dintre sudul și nordul Italiei era accentuat acum de amintirile complet diferite despre război. Eșecul reformelor agrare postbelice a condus guvernele italiene la o abordare nouă a spinoasei „chestiuni a Sudului”. În august 1950, parlamentul italian a Înființat Cassa per il Mezzogiorno, un Fond al Sudului, cu scopul de a canaliza bogăția națională spre Sudul sărăcit. Nu era În sine o idee
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Vechiul contrast economic și politic dintre sudul și nordul Italiei era accentuat acum de amintirile complet diferite despre război. Eșecul reformelor agrare postbelice a condus guvernele italiene la o abordare nouă a spinoasei „chestiuni a Sudului”. În august 1950, parlamentul italian a Înființat Cassa per il Mezzogiorno, un Fond al Sudului, cu scopul de a canaliza bogăția națională spre Sudul sărăcit. Nu era În sine o idee nouă: primele demersuri de la Roma pentru a atenua sărăcia și deznădejdea Sudului au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aceeași Încă de la apariția Italiei moderne) emigrația. Însă Cassa reprezenta o mobilizare de resurse mult mai amplă decât orice plan anterior și avea mai multe șanse de reușită, fiindcă se acorda perfect cu mecanismele politice de bază ale noii republici italiene. Funcția statului republican nu diferea prea mult de cea a statului fascist precedent - de la care moștenise și majoritatea birocraților 12: rolul Romei era să asigure un loc de muncă, servicii și asistență socială numeroșilor cetățeni italieni care nu aveau altă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bază ale noii republici italiene. Funcția statului republican nu diferea prea mult de cea a statului fascist precedent - de la care moștenise și majoritatea birocraților 12: rolul Romei era să asigure un loc de muncă, servicii și asistență socială numeroșilor cetățeni italieni care nu aveau altă soluție. Prin diverși intermediari și agenții - unele fondate de Mussolini, precum Institutul pentru Reconstrucție Industrială (IRI) sau Institutul Național pentru Asistență Socială (INAS); altele, precum Agenția Națională pentru Hidrocarburi (ANH), Înființate În anii ’50 - statul italian
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
italieni care nu aveau altă soluție. Prin diverși intermediari și agenții - unele fondate de Mussolini, precum Institutul pentru Reconstrucție Industrială (IRI) sau Institutul Național pentru Asistență Socială (INAS); altele, precum Agenția Națională pentru Hidrocarburi (ANH), Înființate În anii ’50 - statul italian fie deținea, fie controla largi porțiuni din economia italiană: Îndeosebi energia, transportul, industria constructoare de mașini, industria chimică și producția de alimente. Indiferent ce obiecții economice i se puteau aduce acestei strategii, avantajele ei sociale și politice erau clare. La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și agenții - unele fondate de Mussolini, precum Institutul pentru Reconstrucție Industrială (IRI) sau Institutul Național pentru Asistență Socială (INAS); altele, precum Agenția Națională pentru Hidrocarburi (ANH), Înființate În anii ’50 - statul italian fie deținea, fie controla largi porțiuni din economia italiană: Îndeosebi energia, transportul, industria constructoare de mașini, industria chimică și producția de alimente. Indiferent ce obiecții economice i se puteau aduce acestei strategii, avantajele ei sociale și politice erau clare. La Începutul anilor ’50, IRI avea 216.000 de angajați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stat: la jumătatea anilor ’50, aproape trei funcționari din cinci erau din Sud, deși regiunea Însuma doar o treime din populația țării. Aranjamentul oferea și oportunități pentru corupție și infracțiuni: și În această privință, Republica se Înscria În tradiția statului italian, Încă de la primii ani de unificare. Cei care se aflau la cârma statului italian era perfect plasați pentru a dispensa favoruri, direct și indirect. Dincolo de patina de fervoare ideologică sau religioasă, politica În Italia postbelică era așadar o luptă pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regiunea Însuma doar o treime din populația țării. Aranjamentul oferea și oportunități pentru corupție și infracțiuni: și În această privință, Republica se Înscria În tradiția statului italian, Încă de la primii ani de unificare. Cei care se aflau la cârma statului italian era perfect plasați pentru a dispensa favoruri, direct și indirect. Dincolo de patina de fervoare ideologică sau religioasă, politica În Italia postbelică era așadar o luptă pentru a ocupa statul, ajungând la pârghiile patronajului și privilegiilor. Iar În acapararea și manevrarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se Întâlneau regulat cu autoritățile papale și aveau grijă să nu propună sau să sprijine proiecte legislative care n-ar fi fost pe placul Vaticanului; Italia postbelică era Într-un fel revanșa Bisericii pentru secularismul agresiv anticlerical al noului stat italian după 1861. Dar rolul activ al Bisericii Catolice În politica italiană era mai puțin important decât susțineau atât suporterii, cât și detractorii săi. Principalul instrument de control social erau atotputernicele ministere: nu-i de mirare că De Gasperi, aidoma partidelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
propună sau să sprijine proiecte legislative care n-ar fi fost pe placul Vaticanului; Italia postbelică era Într-un fel revanșa Bisericii pentru secularismul agresiv anticlerical al noului stat italian după 1861. Dar rolul activ al Bisericii Catolice În politica italiană era mai puțin important decât susțineau atât suporterii, cât și detractorii săi. Principalul instrument de control social erau atotputernicele ministere: nu-i de mirare că De Gasperi, aidoma partidelor comuniste din estul Europei În primii ani postbelici, a menținut ferm
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atotputernicele ministere: nu-i de mirare că De Gasperi, aidoma partidelor comuniste din estul Europei În primii ani postbelici, a menținut ferm Ministerul de Interne sub control creștin-democrat. Cu timpul, sistemul clientelar Împământenit de creștin-democrați a ajuns să caracterizeze politica italiană la nivel național. Celelalte partide au fost nevoite să se conformeze: În orașele și regiunile controlate de PCI, mai ales În Bologna „roșie” și zona Înconjurătoare, Emilia, comuniștii Își sprijineau prietenii și Își favorizau clienții: muncitorii de la oraș și micii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu Mafia. În anii ’50, marea corupție era apanajul creștin-democraților; În deceniile următoare, socialiștii care administrau marile orașe din Nord le-au urmat exemplul cu un succes considerabil. Corupția, În politică, e În mare măsură rodul oportunităților. Guvernarea În stil italian nu era deosebit de performantă, dar a funcționat. În timp, familiile politice au structurat domenii Întregi de activitate publică și civică. Industriile au fost „colonizate” de creștin-democrați. Controlul și direcția personalului În presă, radio - mai târziu și televiziune - erau Împărțite Între
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de-a Patra Republici și În parte din aceleași motive, Italia era condusă În practică de administratori nealeși din structura guvernului sau din numeroasele agenții de pe lângă stat. Efect evident nedemocratic, care i-a făcut pe istorici să trateze sistemul politic italian cu un anumit dispreț. Ocaziile pentru deturnare de fonduri, mită, corupție, favoritism politic și chiar jaf la drumul mare erau Într-adevăr numeroase și de ele au profitat În special creștin-democrații, care monopolizaseră practic puterea 13. Dar sub umbrela acestor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Austriei. Un partid creștin-democrat cu intenții reformiste, o stângă parlamentară, consensul general că diviziunile ideologice sau culturale moștenite nu trebuiau Împinse până la polarizare sau destabilizare politică, precum și o populație depolitizată - acestea erau trăsăturile distinctive ale stabilității postbelice În Europa de Vest. Modelul italian sau austriac poate fi reperat, În configurații diverse, mai peste tot. Chiar și În Scandinavia mobilizarea politică s-a diminuat constant după apogeul atins la jumătatea anilor ’30: vânzările anuale de insigne pentru Ziua Muncii au scăzut constant În Suedia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aproape s-a dublat, ajungând la peste 50% din total. O altă cauză a succesului alianței UCD-UCS (care de acum Înainte avea să-și adjudece constant cel puțin 44% din voturile din Întrega țară) a fost aceea că, asemenea creștin-democraților italieni, ea atrăgea un electorat larg. Creștin-socialii bavarezi, precum omologii lor din țările de Jos, aveau o bază electorală restrânsă, obținând voturile unei comunități religioase conservatoare dintr-o singură regiune. Însă UCD, deși În chestiuni culturale era conservatoare prin tradiție (de exemplu, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Apoi urma să lichideze surplusul, subvenționând revinderea lui În afara Pieței Comune la prețuri sub nivelul celor europene. Acest mecanism evident ineficient a fost rezultatul unor tocmeli aprige. Micile ferme ale Germaniei necesitau subvenții ridicate pentru a supraviețui. Fermierii francezi și italieni nu practicau prețuri deosebit de mari, dar nimeni nu Îndrăznea să le spună să limiteze producția și, cu atât mai puțin, să le ceară să-și vândă produsele la prețul pieței. Fiecare țară le-a dat fermierilor ceea ce doreau, iar costurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se demonstrase limpede că autoritatea comunistă nu are alt sprijin decât țeava de tun a tancului. Restul era dialectică. Partidele comuniste din Vest au Început să piardă aderenți. Potrivit unor statistici proprii, 400.000 de membri au părăsit Partidul Comunist Italian Între 1955 și 1957. Așa cum le explicase Togliatti liderilor sovietici la apogeul crizei din Ungaria: „Ne vine greu, după felul În care au evoluat evenimentele din Ungaria, să le clarificăm În cadrul partidului sau să obținem un consens În favoarea conducerii”. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un ritm neobișnuit. În total, Între 1950 și 1973, PIB-ul Germaniei pe cap de locuitor a crescut de mai mult de trei ori În termeni reali. PIB-ul pe cap de locuitor În Franța a crescut cu 150%. Economia italiană, care a pornit mai de jos, s-a descurcat chiar mai bine. țările istoric sărace au avut Îmbunătățiri spectaculoase În realizările economice: Între 1950 și 1973, PIB-ul per capita În Austria a sărit de la 3.731 $ la 11.308
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
muncă națională lucra În asociații cu mai puțin - adesea mult mai puțin - de 100 de angajați. În afară de faptul că au trecut cu vederea infracțiuni fiscale, zonale, de construcție și de alte feluri, nu e limpede cum au susținut autoritățile centrale italiene eforturile economice ale acestor firme. În schimb, rolul statului a fost crucial În finanțarea schimbărilor de anvergură, care nu stăteau În puterea inițiativei individuale sau investitorilor particulari: aportul de capital nonguvernamental În Europa a fost mult timp o raritate, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]