2,375 matches
-
membrilor de familie impresionează prin creionarea unor portrete veridice, de oameni înzestrați genetic, oameni de acțiune și adevărate modele umane, fără nici o urmă de resentimente pentru unii sau alții - emanând pregnant acel spirit de solidaritate care i-a făcut să dăinuiască în țările unde au fost alungați și primiți omenește. E impresionant acest sentiment tonifiant de a aparține unei anumite familii, model de urmat. La Homorod sunt așteptați cu înfrigurare, cu speranță 23 de membri ai familiei și în vederea acestui eveniment
Călător... prin vâltoarea vremii : (călătoria continuă) , Vol. 4. : Din aproape, în tot mai aproape by Alexandru Mânăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/563_a_1317]
-
Dar în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție, care nu va fi nimicită niciodată, și care nu va trece sub stăpînirea unui alt popor. Ea va sfărîma și va nimici toate acele împărății, și ea însăși va dăinui veșnic. 45. Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mîini și care a sfărîmat fierul, arama, lutul, argintul și aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întîmple după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85076_a_85863]
-
să fac cunoscute semnele și minunile, pe care le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt față de mine. 3. Cît de mari sunt semnele Lui și cît de puternice sunt minunile Lui! Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și stăpînirea Lui dăinuiește din neam în neam! 4. Eu, Nebucadnețar, trăiam liniștit în casa mea, și fericit în palatul meu. 5. Am visat un vis, care m-a înspăimîntat; gîndurile de care eram urmărit în patul meu și vedeniile duhului meu mă umpleau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85076_a_85863]
-
eu, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc. Am binecuvîntat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpînire este veșnică, și a cărui împărăție dăinuiește din neam în neam. 35. Toți locuitorii pămîntului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pămîntului, și nimeni nu poate să stea împotriva mîniei Lui, nici să-I zică: "Ce faci?" 36
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85076_a_85863]
-
care locuiau în toată împărăția: Pacea să vă fie dată din belșug! 26. Poruncesc ca, în toată întinderea împărăției mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește veșnic; împărăția Lui nu se va nimici niciodată, și stăpînirea Lui nu va avea sfîrșit. 27. El izbăvește și mîntuiește, El face semne și minuni în ceruri și pe pămînt. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!" 28. Daniel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85076_a_85863]
-
acest gest. După indicațiile lui Grigore, sania Nadinei o luă înainte având să facă circuitul Ruginoasa, Bîrlogu, Babaroaga, Gliganu, Lespezi și acasă. Înfășurați în bunzi imense, cât niște pelerine medievale, acoperiți cu pleduri groase și îmblănite, sfidau gerul aspru ce dăinuia de peste o săptămână. Cum ieșiră din Amara, câmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfârșită mantie de hermină, scânteind în lumina soarelui mușcător. Șoseaua tăia o dâră lucioasă, rectilină, pe care sania aluneca vertiginos. Petre, în picioare, puțin plecat
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
sughițuri multe, dar fără bocete gălăgioase, rușinate parcă de răceala lui Grigore. Ochii lui, roșii și tulburi, cuprindeau în aceeași privire amândouă coșciugurile. Erau la fel de mari, din același lemn, parc-ar fi fost comandate de mult. În sufletul tânărului Iuga dăinuia o liniște resemnată. Gânduri multe îi fulgerau prin minte, se ciocneau, se alungau fără încetare și fără a se cristaliza, ca niște crâmpeie fără rost, vânturate de întîmplare. Numai în inimă îi stăruia un simțământ apăsător ca o rană deschisă
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
de ceremonie. De pe acoperișuri se trage cu focuri de artificii. Oamenii sunt îmbrăcați în roșu aprins și verde. Principalele bulevarde sunt decorate cu lampioane pe mile întregi. Pe toate steagurile ce flutură în aer scrie: „Îi dorim căsătoriei imperiale să dăinuie veșnic!“. Orașul Interzis își începe sărbătoarea în zori. De la o poartă la alta au fost așternute covoare roșii pentru primirea mireselor și oaspeților. De la Poarta Zenitului până la Palatul Armoniei Supreme, de la Palatul Purității Cerești până la Palatul Plenitudinii Universale sunt sute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
Cum s-ar fi putut stabili oare, în cazul unei veniri de peste Dunăre (cf. Roesler), o înțelegere între regalitatea ungurească și Imperiul cuman, în condițiile care, din veac în veac, au rămas neschimbate, cu un caracter vădit arhaic? Viața păstorească dăinuie încă din vremea dacică".2 În privința vieții ce se putea duce, după 275, în nordul Dunării, un cercetător francez afirma: "O invazie nu face să dispară niciodată decât o parte din populația supusă. Or, invazia, în sensul propriu, nici nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sensul de "loc fortificat" al cetății nu indică părăsirea Daciei, ci păstrarea și apărarea ei. Dacia, după 275, nu era singură, izolată, iar Pârvan o spune direct: "cu toate năvălirile barbare, viața civilizată în centrele vechi dobrogene nu încetează a dăinui în formele ei originale"3. Pe de altă parte, lipsa elementelor germane în limba română nu este o dovadă că daco-romanii nu erau pe malul stâng (nordic) al Dunării. Exploatările inițiate de romani nu au fost abandonate de provinciali, după
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
epigrafice) oferă date referitoare la continuitatea daco-romanilor în fosta provincie. În Transilvania, Oltenia și Banat, teritorii componente ale Daciei romane, populația autohtonă este atestată prin numeroase vestigii arheologice (așezări, cimitire, obiecte, monede). Populația din vechile orașe ale Daciei a mai dăinuit, în condiții modeste, până în secolele V-VI, pe locul și în apropierea orașelor romane de odinioară. Persistența populației daco-romane în vechile orașe provinciale este dovedită, în unele locuri, cel puțin până la invazia hunilor în Europa centrală (după 375), iar în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea și el la concluzia importantă că religia păgână a strămoșilor noștri, anterioară creștinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credințele și tradițiile (eresurile) populare vechi au dăinuit și mai departe în creștinism. În terminologia sa romană, creștinismul nostru ne dovedește faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar, în urma colonizării slavilor păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creștinismului în zona Dunării de Jos, în secolul al IV-lea, a avut loc sub forma unor episcopate latine puternice ce au dăinuit câteva secole. Așa cum am văzut, adoptarea creștinismului în Dacia nord-dunăreană este urmarea întăririi noii credințe latine, provenite din sudul fluviului, foarte vii în secolele IV-VI. Din această perioadă avem urme edificatoare și în Dacia traiană. Pe lângă donariul de la Biertan
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
statului, a împăratului, a autorităților, religie oficială, care se retrăsese peste Dunăre cu legiunile și administrația Imperiului".51 Afirmațiile lui Panaitescu sunt nu doar exagerate, ci de-a dreptul eronate: este de neconceput să credem că vechea religie zalmoxiană, ce dăinuia în Dacia de o mie de ani, n-a mai avut adepți în nordul Dunării, după 275. La fel de greu de admis este afirmația că religia romană, împărtășită de numeroșii coloniști aduși în Dacia, după 106, ar fi încetat să existe
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
inevitabil ca noutatea religioasă adusă de creștinism să întâmpine împotrivirea adepților vechilor credințe păgâne. Același istoric, Pârvan, susține fără echivoc faptul că păgânismul n-a putut fi învins de creștinism, ba mai mult, numeroase credințe și practici vechi populare au dăinuit și mai departe în noua religie. Terminologia creștină în limba latină Religia creștină s-a răspândit în nordul Dunării în limba latină. Întreg vocabularul creștinismului este la noi (românii), latin, susține și Iorga, cu exemple bogat ilustrate. Noua religie are
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
creștinismul daco-roman: atunci când am fost lăsați în vălmășagul barbarilor slavo-turanici, după 602, în secolele VII-X, noi nu eram niște copii, ci un popor romanic, creștin, viguros, încă tânăr, dar deplin închegat. De aceea, coloniștii daco-romani n-au pierit, ci au dăinuit și s-au înmulțit, extinzându-se în spațiul vechii Dacii.58 Sfârșitul creștinismului antic Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluția creștinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creștinismului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
găsit aici preoți greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărților sfinte în limba slavonă și propovăduirea credinței în Bulgaria
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și în perioada migrațiunii popoarelor (secolele III-XIII), până la nașterea feudalismului românesc, în secolul al X-lea, și chiar după aceea. După retragerea stăpânirii romane din Dacia, populația autohtonă "nu s-a strâns în obști sătești", ci ele au continuat să dăinuie în noile condiții. Așa-numiții "deditici" din Dacia nu erau coloniști aduși aici, ci populația țărănească autohtonă din provincie, de unde existența unei țărănimi provinciale, organizată în obști. Sub romani, ca și înainte de ei, Dacia a rămas o țară de obști
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
același înțeles ca și sat. Aceasta înseamnă că obștea țărănească la noi s-a continuat fără întrerupere, de la obștea primară (primitivă) la cea dacică, sub stăpânirea romană, și, în sfârșit, la cea din vremea migrațiilor, prefeudală, obștea clasică, ce a dăinuit o mie de ani (secolele III-XIII), până la întemeierea statelor medievale. Dar, subliniem, obștea s-a împotrivit și adesea a reușit, chiar și după întemeierea statelor, în secolul al XIV-lea, încercărilor de supunere ale boierilor și mănăstirilor.13 Structura obștii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
primejdiilor de orice fel. Apărarea acestor interese colective ale comunității era încredințată unor persoane, care îndeplinesc funcții sociale (comunitare) și care sunt învestite cu atribuții ce reprezintă germenii puterii de stat. Aceste obști existau dinainte de 106 (cucerirea romană) și au dăinuit după această dată, iar după 275 (retragerea romană), au devenit singurele forme de organizare social-politică ale autohtonilor pentru următoarele secole. Actul patristic din 374 menționează existența obștii sătești autohtone, adunarea și sfatul ales dintre "oamenii buni și bătrâni". Pe măsură ce diferențierea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
realității istorice. Astfel, documentul Diploma cavalerilor ioaniți (1247) vorbește despre acei "majores terrae" (mai marii pământului), adică aristocrația boierii, care beneficiau de o serie de privilegii. Funcțiile (dregătoriile) au apărut după întemeiere, dar boierimea, ca o categorie socială distinctă, exista (dăinuia) încă înainte de apariția statului medieval și provenea din acei fruntași ai cnezatelor și voievodatelor, formațiuni prestatale, și era alcătuită din proprietarii de pământ, slavi la origini, apoi români, după asimilare. Așa se explică o mare parte din toponimia noastră-ei au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost sciții iranieni (agatârșii), coloniștii greci, celții, bastarnii, sarmații (iazigi și roxolani), dar acestea n-au schimbat caracterul etnic al spațiului autohton. În secolele I î. H-I. d. H., s-a închegat aici un mare regat dacic ce a dăinuit de la Burebista (82-44 î. H) până la Decebal (87-106 d. H.). Se pune întrebarea: care a fost rolul dacilor în acest proces (etnogeneza)? După C. C. Giurescu, dacii alcătuiesc baza etnică a poporului român. Această afirmație se întemeiază pe argumentul că majoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
retras întreaga populație a Daciei, în 275, nu mai pot fi astăzi susținute, fiind contrazise de realitatea istorică. Nordul Dunării (Dacia) nu a devenit o țară pustie (terra deserta), culoar de perindare a migratorilor, deoarece în regiunea intrași extracarpatică au dăinuit numeroase așezări rurale anonime. Elemente de continuitate s-au păstrat, în secolul al IV-lea, chiar și în unele așezări urbane din Dacia și Sciția (Dobrogea), deși orașele au decăzut și cu timpul s-au ruinat cu totul -după năvălirea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
stratul gotic aflat în nord se revarsă în sudul Dunării. Ei lasă în urmă o vagă autonomie peste care se întinde, alături de pretențiile Imperiului, numai "suzeranitatea" de caracter mongolic fiscal a hanului turanian din Panonia. Această stare de lucruri va dăinui, cu o Dunăre păzită de romani pe ambele maluri, până la apariția altor cete turanice, care fac același lucru ca și hunii, ei nu aduc nici o atingere acelei autonomii până la Justinian și după el. Pe când în Balcani barbarii cad unii peste
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
etnico-sociale, între români și albanezi, ca și "dependența" limbii române față de albaneză.43 Pe de altă parte, româna are comun cu albaneza o serie de trăsături fonetice, morfologice și sintactice, iar ca lexic, ambele limbi prezintă două categorii de elemente, dăinuind din perioada veche: romane (latine) și preromane (autohtone). Dar elementele latine comune albanezei și românei sunt foarte puține, iar dovezile din care să rezulte că acestea provin dintr-un izvor comun, "latina balcanică", lipsesc. Elementele românești comune cu albaneza, consideră
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]