3,782 matches
-
formațiuni politice obștești, evoluate ulterior în cnezate și voievodate, "zonele de locuire mai densă au constituit adevărate Romanii populare, care vor deveni, cu timpul, țări românești în evul mediu timpuriu" (Daicoviciu et al., 1984, p. 87). Teza bimilenarității, elaborată ca dogmă istoriografică în faza naționalistă a comunismului românesc, a fost elaborată pentru a atesta vechimea și pentru a epata continuitatea nefrântă a stalității pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Anii '70 au dat startul maniei comemorative a național-comunismului, în care s-au celebrat cu
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
Mitu et al., 1999, p. 9). Repetiția, ca mecanism elementar al învățării, până acum folosită ca instrument pedagogic de fixare a unor cunoștințe istorice cu încărcătură ideologico-identitară, este angajată în scopul consolidării unei atitudini critico-deconstructive. Continuitatea I. Discursul monofonic (1991-1997). Dogma națională a continuității românești în spațiul carpato-danuabiano-pontic a fost, la rându-i, reafirmată în forță în literatura didactică despre trecut. În aceleași formule patetice hiperbolizate poetic în național-comunism, manualele postcomuniste au continuat să declame teza bi- milenarității poporului român, "stîncă
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
spiritului epistemic al științei. Încă de la C.S. Peirce s-au impus în carta epistemică a "comunităților de cercetători" principiile tentativității și failibilității cunoașterii umane, fapte ce interzic ratificarea concluziilor provizorii în adevăruri definitive. Aceasta este calea cea mai sigură spre dogmă, după cum ne asigură K. Popper (1981) [1934], pentru care doar abrogările sunt posibile în știință, în timp ce instrumentele ratificării și promulgării se situează dincolo de sfera de posibilitate a oamenilor de știință. Asumarea Raportului Tismăneanu de către președintele republicii în numele statului român și
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
doar un arhipelag celular. Ci un sistem social real, care, în ciuda tuturor carențelor sale structurale, a funcționat (și nu doar în regim de avarie) pentru aproape o jumătate de secol. Din acest motiv, modelul carceral al comunismului românesc instituit ca "dogma centrală" a memoriei oficiale trebuie relativizat, lărgit și îmbogățit prin includerea aspectelor mai puțin sumbre și sinistre ale aceluiași sistem social. Memorialistica detențională prezintă, neîndoielnic, ipostaza cea mai grozavă a fostului regim. Însă aceasta nu epuizează totalitatea trăirilor sub și
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
de manualul de Istorie publicat de Mitu et al., 1999). Deși statul-națiune, prin exponenții săi umani, continuă să fie defensiv, protejându-și ideologia fundațională care îl legitimează politico-istoric, societatea românească pare să fi intrat sub semnul postnaționalismului. "Crezul fanatic" în dogma "ideii naționale" îmbrățișat cu febrilitate colectivă în interbelic și-a epuizat forța de seducție. Literatura didactică, în special prin discursul emis de manualele de istorie școlară, difuzează acum o emisiune ideologică postnaționalistă, în care identitatea colectivă se condensează pe suportul
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
unei fațade "umaniste" privind egalitatea indivizilor, anulează de fapt un drept uman fundamental, acela al proprietății și, prin el, pe acela al libertății individuale. Dar cum reușește un regim totalitar comunist să realizeze acest lucru? Răspunsul este următorul: prin impunerea dogmei esențiale a ideologiei care îl animă, cea potrivit căreia partidul comunist, unica formă posibilă de organizare politică, trebuie identificat cu proletariatul sau, mai larg, cu întregul popor. Așa cum arată Raymond Aron, "(...) esența doctrinei constă în faptul că între mase și
Teorie politică și ideologie by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
ajuns să exercite asupra filosofului vreo influență. Artiștii grupați în mișcarea "Sturm und Drâng" (că Johann W. von Goethe, Jakob Lenz, Wilhelm Müller, Friedrich Klinger, Gottfried Bürger) erau tineri rebelați împotriva rațiunii suverane în ultima sută de ani și a dogmelor ei, dornici de noutate, de o cultură și de o producție literară națională dinamică și revoluționară. Și care, în dorința lor că poezia "să fie în primul rând umană"38, făceau din sentiment, înțeles că experiența emanata din destinul individual
Immanuel Kant: poezie și cunoaștere by VASILICA COTOFLEAC [Corola-publishinghouse/Science/1106_a_2614]
-
le mai prinde într-alta. Electivitatea judecătorilor datează dintr-un timp în care morala și lege erau unul și același lucru, în care legea religioasă și civilă era una și aceeași. Până azi se zice "lege creștină", căci ceea ce prescriau dogmele era totodată lege civilă și {EminescuOpXII 84} penală. Din amestecul de regule morale și de obiceiuri ale pământului, cunoscute de toți, necontestate de nimeni, admise fără a fi fost vreodată sancționate de cineva și neavând altă sancțiune decât aceea a
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
noastre cu banii cari, bine întrebuințați, ar fi în stare a înzeci și a însuti cunoștințele noastre și puterea noastră de producțiune. Nu suntem noi aceia cari să ne jucăm de-a reacțiunea, să ne bazăm în argumentarea noastră pe dogmele dreptului divin, pe ficțiuni istorice, pe umbra cugetată a unor stări de lucruri anterioare. Fii ai secolului al nouăsprezecelea, nu ne simțim îndreptățiți în cercetările noastre decât la două lucruri: a cita fapte exacte și a le da o formulă
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
negurile unui trecut de patruzeci de ani, îngropat în poeziile neogrecești ale lui Serurie și în traducerile din neogreacă ale d-lui C. A. Rosetti. Dați 'l pe față odată să vedem cari - i simbolul de credință a nouăi Bizanțe, dogmele patriotismului de industrie? {EminescuOpXII 199} Nouă ne e necunoscut și credem că și țării întregi. Daca ar întreba însă cineva care e adevăratul program al partidului roșu am arăta că, afară de tendența generală de cumul, nepotism, păsuieli, diurne ș. a., momentan
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
secol s-au arătat pline de ezitațiune și de neîncredere înaintea sufrajului universal. Vorbesc de filozofii noștri, de savanții noștri, de aceia cari proced prin observație și experiență. Ei nu vor să știe de absolut, studiază pe om afară din dogme și cred că inegalitatea fiziologică nu există, că un om nu plătește mai mult decât altul, că e aici o eliminație continuă și necesară aproape a unei jumătăți din umanitate. Astfel că sufrajul universal nu mai e o realitate bazată
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
subliniază natura reală și personală a uniunii dintre ei. Credința nu Înseamnă atât a ști amănunte despre Bunul Dumnezeu, ci Înseamnă a‑L cunoaște și a te face cunoscut de El. Credința nu se referă doar la simple Înșiruiri de dogme, teorii sau idei, ci mai ales la relațiile personale care ne transformă, ne Îmbunează și ne transfi‑ gurează. Ea se referă deci la o Împărtășire reală Între cre‑ dincios și Hristos. Dar este o Împărtășire inegală. Îi dăm lui Hristos
SUFERINŢA ŞI CREŞTEREA SPIRITUALĂ, Ediţia a II‑a, revăzută by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/168_a_136]
-
care fierbe, neîncăpând în forme” ori despre „versul ce-l vreau hohot, pădure despletită” - poate face la fel de bine elogiul alexandrinului („versul alexandrin e versul / Suind ca o monedă în salba de furtună”), ca să revină imediat la „versul care va rupe dogma”, „versul liber” ori „versurile invizibile, versurile destinse” și chiar versul ermetic, „pe care cetitorul nu-l înțelege”, dar care nu cuprinde mai puțin din grandoarea sau mizeria ființei: „versul ca un cerșetor, ca un rege”. Ceea ce contează este, iarăși și
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
diavolul se ascunde cel mai bine, încât nici Dumnezeu nu mai poate fi întrezărit. Or, diavolul jubilează acolo unde se ascunde cel mai bine. El este Nimeni, non-persoană. Vom înțelege acum de ce a insistat atât de mult Părintele Stăniloae asupra dogmei unui Dumnezeu-Persoană. Din unitatea ontologică în Ființă (Sein), Părintele Stăniloae ajunge la unitatea ontologică în Dasein, demers foarte apropiat de al lui Heidegger. La ambii, prețul e o deconstrucție, una în plan teologic (vizând teologia scolastică supraviețuindă), cealaltă în plan
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
libertatea. Așadar, omul este liber să aleagă. Dar nu există o garanție a justeții alegerii, în afară de libertate. În libertate se vede antropocentrismul creștin, dezvoltat de teologia Părintelui Stăniloae. Credința că lumea a fost creată pentru om esențializează, la nivel de dogmă, acest antropocentrism. Nichita Stănescu l-a intuit, la modul poetic, în insolita lui laudă adusă lui Ptolemeu. (Vezi volumul Laus Ptolemaei, 1968). Creând omul, Dumnezeu a dat sens creației sale. Dar omul căzut e chiar cel care suferă de maladia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
europeană comună, câtă este, nu-i decât opera fundamentului creștin. În orice caz, decreștinarea Europei era privită de Eminescu ca pe cea mai mare catastrofă istorică de la căderea Bizanțului. Despărțirea lui de Nietzsche pare aici vădită: "Ireligiozitatea, abstracție făcând de dogme, se întinde într-un mod înspăimântător în secolul nostru"97. Și: " Disparițiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni"98. Dimpotrivă, lui Nietzsche ireligiozitatea modernă îi apărea ca tonică, înlăturarea de ultim obstacol în calea libertății
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
n-a fost decât scurta perioadă de crepuscul exacerbat al modernismului. Criteriul de distingere a celor trei paradigme este, la Constantin Virgil Negoiță, predominanța unui anume tip de logică. Premodernul începe în 325, la Conciliul de la Niceea, când recunoașterea ca dogmă centrală a creștinismului devine Sfânta Treime, ceea ce a pus capăt logicii aristotelice bivalente. Modernul este instituit de Secolul Luminilor, cu Marea Revoluție Franceză și echivalează cu restaurația logicii aristotelice, culminând, în secolul al XX-lea, cu nazismul și comunismul. În
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Dumnezeu de către Nietzsche. Când postmodernismul modern s-a văzut silit să se confrunte cu sacrul, s-a crezut că e posibilă o nouă religie (New Age) în contra creștinismului iisusiac Treimic. Dar neognosticii nu și-au dat seama că ocultarea dogmei Sfintei Treimi înseamnă menținerea în logica bivalentă a modernității de sorginte chiar neotroțkistă. În asemenea conjunctură, postmodernismul modern este bine ilustrat de transpunerea cinematografică după Kazantzakis realizată de Martin Scorsese, The Last Temptation. Reacția premodernă a venit cu filmul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai largă penetrare în "mase", fiind la antipodul elitismului neo-gnostic. Erezia lui pariază pe ideea veche că Biserica a denaturat creștinismul primitiv. Momentul crucial este stabilit în anul 325, la Conciliul de la Niceea. Știm că atunci s-a impus definitiv dogma Sfintei Treimi, care a schimbat fața civilizației europene, dând o consistență singulară monoteismului creștin prin comparație cu celelalte monoteisme (iudaic, islamic, budist sau taoist). Dar, crede Dan Brown, cotitura a fost o uriașă eroare, atent regizată de împăratul Constantin cel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
distrugă toate evangheliile care vorbeau despre natura pur umană a lui Iisus Hristos, reținându-le pentru Noul Testament, din 80, doar pe cele canonice cunoscute astăzi și care au fost menite să impună imaginea de Fiu al lui Dumnezeu, care să îndreptățească dogma centrală a creștinismului, cea a Treimii. "Adevăratele" evanghelii și alte scrieri arătau, însă, că Iisus a fost un om extraordinar, dar om în carne și oase, iar nu născut prin Duh, de același rang cu Tatăl ceresc. Mai mult, Iisus
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
realitate, creștinismul n-a fost o religie a iubirii, ci una a torturii.282 Neavertizat asupra condițiilor de apariție a unei religii, Dan Brown le confundă cu modul de naștere a ideologiilor. El n-a înțeles că "logica" internă a dogmei Sfintei Treimi, piatra unghiulară a creștinismului, depășește toate monismele și dualismele perindate în istorie. Reîntoarcerea la o religie precreștină, în numele postmodernității, ar accentua inimaginabil cruzimea conflictelor din lume. Un exemplu edificator este confruntarea de azi dintre Steaua lui David și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
recunoscute demult, iar consacrarea lor definitivă producându-se la 50 de ani după moartea lui Constantin. Acolo nu s-a votat chestiunea naturii divine a lui Iisus, fapt recunoscut de la debutul creștinismului. Problema-cheie a fost Sfânta Treime, neconsacrarea ei ca dogmă dând naștere la primele erezii. Ironia face că nici o evanghelie necanonică nu proclamă natura pur umană a lui Iisus 290, cum susțin feminiștii. Dimpotrivă, aceste texte optează pentru natura exclusiv divină. În anii premergători Conciliului de la Niceea, se conturaseră două
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
era sub tutela bărbatului. Eroarea neognosticilor vine de acolo că tratează evangheliile ca pe surse istorice. Acestea, însă, n-au fost scrise de martori oculari, ci sunt după: Evanghelia după Luca etc. Ele sunt sursele teologice capitale, nicicum istorice. Iar dogmele creștine nu pun mântuirea în termeni de feminitate sau masculinitate, egalitatea dintre sexe manifestându-se ca liber arbitru din perspectiva iubirii creștine. Viclenia glosatorilor gnostici vine de acolo că ocultează esența creștinismului ca religie a iubirii, propunând alternativa sexualității sacre
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
trubaduri 293. Această iubire va fi apoi vulgarizată în romane, pierzându-și cheia spiritualistă. Ea nu era legată de homosexualitate. Denis de Rougemont pune criza căsătoriei moderne și postmoderne pe seama reminiscențelor confluente a două tradiții religioase, cea catară (care respingea dogma întrupării ca și religia cavalerilor templieri) și cea creștină. Erezia feministă, argumentează savantul francez, n-a ieșit înfrântă de creștinism din pricina pretinsei "falsificări" a Bibliei de către Constantin cel Mare, ci din pricina tendinței elitare, de confrerie secretă, neaderentă la omul de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pretinde o altă temelie decât o fierbințeală frumoasă"297. Ceea ce în cadrele postmoderne ale feminismului, dualist din punct de vedere ontologic, este imposibil. Suntem cu atât mai departe de un ethos transmodern. Acesta rămâne de decriptat, la nivel teologic, în dogma Sfintei Treimi, pe când, la nivel filosofic, vom încerca să-l identificăm în ontologia triadică lupasciană. 4. Ontologia triadică. Al treilea mare gânditor român, adoptat, ca și Eliade, de mediul occidental, este Ștefan Lupașcu. El pare a avea posteritatea cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]