3,053 matches
-
de ceva care nu mai există. / Nu se mai poate călători decât iarna, anotimp în care întâlnești cel mai puțin chipul hâd al turistului. Sate pustii, drumuri goale, ce fericire!” (III, 301). Probabil din aceleași motive, printre care nevoia de extaz, și dacă nu de extaz, atunci de fericire, Cioran bătuse în tinerețe Franța, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deși mărturisește că „mersul pe jos e mântuirea mea” (II, 202), Cioran are momente în care chiar această soluție se transformă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
există. / Nu se mai poate călători decât iarna, anotimp în care întâlnești cel mai puțin chipul hâd al turistului. Sate pustii, drumuri goale, ce fericire!” (III, 301). Probabil din aceleași motive, printre care nevoia de extaz, și dacă nu de extaz, atunci de fericire, Cioran bătuse în tinerețe Franța, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deși mărturisește că „mersul pe jos e mântuirea mea” (II, 202), Cioran are momente în care chiar această soluție se transformă în reversul ei, tot așa cum
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran într-un loc: „Duminică. Șase ore de mers între Dourdan și Étampes. Plimbare cum nu se poate mai exaltantă peste câmpuri, pe cărări noroioase.” (147). Imediat urmează însă inexplicabila metamorfoză: „Seara, anxietate cumplită” (idem). Așadar, singurătate, uitare de sine, extaz, pace originară. Cioran ajunge la aceste stări și prin contemplație. Prilejul ei, natura. Notează Cioran: „Ziua de ieri (6 noiembrie), singur, de-a lungul Oisei, între Beaumont și Boran. Nu știu să existe ceva mai frumos pe acest pământ decât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu mă pot face să uit neajunsurile mele și că nu există loc pe pământ unde aș putea fi diferit de ceea ce sunt. Fericirea nu-i un remediu pentru melancolie; dimpotrivă, o agravează ș...ț” (I, 307). Așadar, dincolo de experiența extazului, pe care Cioran o caută, perseverentă, conștiința alienării. La întrebarea „Cine sunteți?”, răspunde: „Sunt un străin Ă pentru poliție, pentru Dumnezeu și pentru mine însumi” (I, 307). La ce bun, atunci, antidoturile? Funcționează ele în mod real? Nici vorbă, fericirea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în frivolitate, în prezența mulțimii. În fine, dacă ar fi să invocăm cu adevărat soluțiile salvării, ar trebui să enumerăm mersul pe jos, munca fizică, peisajele, mai ales toamna, și... gramatica. Gramatica, îndoiala, scrisul, scepticismul sau ura. Iată, abrutizarea ca extaz, chiar și abrutizarea prin gramatică: „Modalitate eficace de a scăpa de tristețe: să buchisești (?) în dicționarul unei limbi pe care n-o cunoști prea bine, să cauți mai cu seamă cuvinte despre care știi sigur că n-o să le folosești
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de gramatică” (II, 51). Alături, stau lecturile frivole sau tehnice. Prin ele, și nu prin „ceva ce ține de «suflet»” (II, 97), poți scăpa de Angst. Chiar scrisul e o soluție de felul acesta, pe jumătate lașă. Nu duce la extaz, nu mântuie, dar salvează în ordinea imediatului, amână, ascunde, îndepărtează. Adică, înstrăinează pur și simplu. Iată: „Exprimând o obsesie, te descotorosești de ea ca să-i faci loc alteia. Astfel, mă gândesc mai puțin la sinucidere de când am vorbit despre ea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dar această otravă îmi dă viață și, fără ea, mi-ar trebui ceva și mai puternic, și mai nociv” (II, 157). Cât despre ură, iată: „Ura e leacul plictiselii” (II, 313). Vorbim însă nu despre astfel de soluții, ci despre extaz. Nu despre salvarea eului, ci despre topirea lui în absolut. Nu despre vindecarea de plictiseală, ci, dimpotrivă, despre coborârea în hăurile ei, până acolo unde sinele se iluminează. Căci iluminarea pare, cum am văzut, posibilă. Și, pe lângă munca fizică, mersul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că stau să vorbesc atâta despre sinucidere, când de fapt iubesc viața cum o iubește orișicare, ba chiar mai mult ca orișicare” (II, 333). Tot ce face Cioran este să-și edifice antidoturile cu care perpetuează vidul, trăind însă senzația extazului. Or, un voluptuos, Cioran preferă senzațiile. Din nefericire, nu poate ucide în el conștiința, nici luciditatea, nici, mai ales, nevoia de a se interoga în permanență asupra propriei identități. Trupul și avantajele boliitc " Trupul [i avantajele bolii" Ca un stoic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 235). Nu întâmplător, pentru Cioran, „boala e cea mai mare invenție a vieții” (II, 25). Fără ea, poate că Cioran s-ar fi sinucis. Or, bolile îl salvează în măsura în care înseamnă supraviețuire prin retragerea din fața vieții. Nu întâmplător vorbește despre „extazul neputinței” (II, 292). Când împlinește cincizeci de ani, notează: „Toată viața am fost bolnăvicios. Atenția pe care-am consacrat-o beteșugurilor mele mi-a îngăduit să exorcizez demonul plictiselii. Am fost, orice s-ar spune, un om ocupat” (I, 73
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atât de rară? ș...ț În fond, lozinca omenirii e: «Mai bine durerea decât izbăvirea!» Căci durerea încă este existență, pe când izbăvirea nu e decât o fericire deplină și vidă” (I, 91). Așadar, mai bine boala decât izbăvirea ori decât extazul, mai bine viața decât Ființa, mai bine tortura de sine decât extazul. Orice s-ar spune, boala devine prilejul unei justificări, pe care Cioran o folosește cu insistență. „Doar bolile ne dau oarece «profunzime». Un ins sănătos, geniu să aibă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
durerea decât izbăvirea!» Căci durerea încă este existență, pe când izbăvirea nu e decât o fericire deplină și vidă” (I, 91). Așadar, mai bine boala decât izbăvirea ori decât extazul, mai bine viața decât Ființa, mai bine tortura de sine decât extazul. Orice s-ar spune, boala devine prilejul unei justificări, pe care Cioran o folosește cu insistență. „Doar bolile ne dau oarece «profunzime». Un ins sănătos, geniu să aibă și tot e, fatalmente, superficial” (I, 142), spune Cioran într-un loc.
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 175). Așadar, slav, maghiar sau chiar mongol: „Sunt un mongol răvășit de melancolie” (I, 33). Și peste toate, evreu sau, mai general, locuitor al Europei centrale. Când simte în jur amprenta ei, trăiește clipe de extaz. Iată: „Ascultat la radio muzică țigănească maghiară. Sunt ani de când nu am mai auzit așa ceva. Vulgaritate deprimantă. Amintiri ale bețiilor din Transilvania. Copleșitorul plictis ce mă împingea să beau cu oricine. În fond, sunt un «sentimental», ca toți tipii din
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lor, rămân pentru Cioran semnele unei existențe autentice: nu descoperă în ele o revanșă, ci o ființă, în opoziție cu neantul de-acum, pe care și-l asumă. Tocmai această opoziție e relevantă. Privind în trecut, Cioran vede, cu admirație, extazul de odinioară, adică „nervi incandescenți, întinși să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă...” (III, 130). La polul opus, azi, „acreală, zbucium, scepticism” (idem). Și, chiar dacă toate acestea seamănă cu o vindecare, căci Cioran își
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o țară cu destin minor dar tragic” (I, 306), Cioran își definește propriul destin. Or, în fața acestei crize, care are drept cauză absența din istorie, Cioran se refugiază în propria țară ca într-un spațiu paradiziac. țara îi oferă prilejul extazului. Iată: „Nu aș putea să fiu fericit decât într-o lume unde simțul timpului n-ar exista. țara mea oferă acest avantaj. În biserici nu erau pendule și probabil că nu sunt nici acum. În fine, nu se știa cât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la el ura de sine e însoțită de orgoliu, să nu uităm că, abjurat de Cioran, care își aprofundează, asemenea strămoșilor săi, neantul, orgoliul e semnul omului cel vechi. După teribilele experiențe ale tinereții, ceea ce caută Cioran este, în fond, extazul neantului, pe care ai săi îl asumaseră dintotdeauna și pe care Cioran îl considera defectul fundamental. Un neant învestit cu sens absolut. Iată: „Neantul, o versiune mai pură a lui Dumnezeu” (III, 163). În fine, Cioran rămâne, astfel, oglinda cea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
își explorează trupul, face apologia eșecului. Sondează nimicul originar: „Trebuia poate să rămânem la stadiul de larve, să ne abținem să evoluăm, să rămânem liberi și neterminați, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfârșit într-un extaz embrionar” (III, 23). De altfel, ce face altceva afrodiziacul decât să mistifice?! Dar, finalmente, acest altul, mistificat, devine eu însumi. Cioran se declară obsedat de „ratații Deșertului” (III, 398), acei călugări de la începutul erei noastre care, după o vreme, ar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran iubirea de sine. Cum e vorba despre un narcisist, dar despre unul care știe deopotrivă ce este ura de sine, eșecul hrănește și orgoliul, întemeiat acum pe cunoaștere. În fond, convertind eșecul în șansă, boala în sănătate, nebunia în extaz, suferința în cunoaștere, Cioran instituie, din nou, legile unui cod al supraviețuirii. Nu-i e oricui dat să-și admire căderea și să caute mortificarea, știind că toate acestea nu fac decât să amâne. Să înșele destinul. Cu conștiința fatalității
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Încercăm pupăturile? (Vecin 1 îl strînge tare de braț) Ei, ce facem, plecăm? Vecin 1: (stăpînindu-și furia) Mergem și mîncăm. Vecin 3: Bună idee. (de braț amîndoi, se îndreaptă spre salon; ajungînd în dreptul lui Vecin 4, Vecin 1, scîrbit de extazul acestuia, îi răstoarnă masa cu toate ceasurile) Vecin 4: Vai de mine! Le-ai stricat! Acum ce fac? Vecin 1: (rîzînd) Acum o să le repari iar... TABLOUL DOI (Lumina se reaprinde și prin draperia transparentă se văd siluetele celor patru
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
amăgire. Dacă femeia (în speță, nevasta) este prin definiție genetică inerțială, frustrarea gravă o resimte bărbatul, ale cărui fervori riscă să sucombe în ritmurile invariabile. Or, firea lui avid de exces îl hărăzește trăirilor ardente, într-o glorie de efuziuni, extaze, înfiorări. Ca să se regăsească, să uite de timpul care nu iartă, El se avîntă în voluptatea dătătoare de sens a unei iubiri mîntuitoare. Pînă și pătimirea, "speranța fără speranță", e, în această febră a trăirii, un privilegiu, pentru că înseamnă, în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mai fiu tristă și pentru că cealaltă prietenă a mea din copilărie, Maricica, care era deja la liceu, avea foarte mult de învățat și nu prea mai avea timp să mai vină pe la mine. Pachetele și „prăjitura partidului” De la agonie la extaz am trecut când a venit cartea poștală prin care tatăl meu anunța ceeace i se permitea, adică doar că este sănătos și că are dreptul să primească un pachet cu cinci kilograme de alimente. Bucuria noastră că tatăl meu era
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
declin biologic: Acel lucid de spaim-al unui ceas/ Mă caută stăruitor prin lume." Există în poezia lui E. Brumaru "elemente balcanice, concretizate în intenții picturale, în cantitatea de natură moartă în care vibrează o lumină ca o muzică, ce dă extaze. Numai de n-ar ajunge la manieră: "Melcul cel mic cu muget lin/ Iubea în taină-un serafim/ Și bea buton după buton/ De bulion cu-n gentilom." Tudor George "Legenda cerbului", E. S. P. L. A., 1957; "Veverița de foc
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a volumului: cearta cu haosul, izolarea simbolizată de acvariu, trecerea timpului și întoarcerea în cerc: "odată-n acvarium, ca-ntr-o hipnoză,/ am privit înotând un pui de rechin." V. "Orgoliul, singurătatea și arta" Terorizată de real, poeta întârzie în extaz. În realitatea materială, condiția ei este singurătatea și singularitatea: Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,/ această săptămână de zahăr, sau această/ figură pentru prora vapoarelor pirat/ și părul lung lunar pe țeastă." Pentru Nina Cassian, scrisul rămâne vrajă, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
oamenii", de aceea vibrația este estompată în pânze statice, nu lipsite, însă, de armonie cu elemente proprii primului volum, "Poezii" (1950). Din acest moment, evocarea istorică este un prilej de meditație, de reîntoarcere a poetului spre el însuși, într-un extaz melancolic și sacru. În volumul "Cadavre în vid" are sentimentul golului în istorie, al destinului singular: Voi pleca deși lăsând moștenire o lungă/ trenă de sânge, de zgură, de fum..." pentru că " Vid, vid, prea mult vid în istorie/ și toate
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
o secundă cât ora, pe o oră de un an" ("Visul unei nopți de iarnă"). Sentimentele se desprind parcă de trup sau de suflet și capătă dimensiuni, devin ființe fantastice, pure și telurice, într-un dans îmbietor și plin de extaz, în care cei doi îndrăgostiți se prind uneori lucizi de lumina-miracol; E un dans, iubito, al sentimentelor/ zeițe ale aerului dintre noi" ("Vârsta de aur a dragostei"). Cu cât înaintăm în volumele poetului, exceptând "Dulcele stil clasic", asistăm la o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
modern în expresie și tradiționalist în conținut, reînvie peisajul bucolic, pe Făt-Frumos, dar și cornul de vânătoare, pe maeștrii cântăreți, dar și colosul din Rodos sau statuia lui Zeus de Fidias. Cu volumul "Pajura de fum" (1967), poetul, într-un extaz vitalist, aude crescând pădurile, Oltul își umflă apele, copacii se desfac fără moarte. 9 Geo Dumitrescu, '"Libertatea de-a trage cu pușca", "Nevoia de cercuri", E.P.L., 1966. 10 Mircea Tomuș, "Carnet critic", pag. 75. 11 "Și-ți strig în fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]