9,442 matches
-
Caius Dobrescu par greu de contestat, căci, într-adevăr, lirica stănesciană este, aproape fără excepție, nu doar impersonală, ci „entuziastă în ceea ce privește fuga de personalitate”333, însă a echivala - prin recursul la un silogism altminteri admirabil - autoreflexivitatea și delirul imagistic cu ficțiunea propagandistică a „limbii de lemn”, pe criteriul lipsei de aderență la real, poate părea oarecum hazardat. E drept că, în cele mai multe situații, la Nichita Stănescu sinele indistinct și proiecțiile astrale capătă întâietate în fața dreptului la propria imagine, la propria persona
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
cămașa în carouri”, „un pahar spălat la chiuvetă”, „un pepene”, „un fier ruginit” se convertesc în indicii ale unor prezențe-absențe, devin ambigue și neliniștitoare, neîncetând să uimească prin misterioasa lor simplitate 339. 4.9 Generația ’80: între „poezia realului” și ficțiunea teoreticătc "4.9 Generația ’80\: între „poezia realului” și ficțiunea teoretică" Odată cu așa-numita generație optzecistă (sau „generația în blugi”, cum a fost supranumită), opțiunea poeților noștri pentru metatranzitivitate devine evidentă. După cum prea bine se cunoaște, între anii 1978 și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
un fier ruginit” se convertesc în indicii ale unor prezențe-absențe, devin ambigue și neliniștitoare, neîncetând să uimească prin misterioasa lor simplitate 339. 4.9 Generația ’80: între „poezia realului” și ficțiunea teoreticătc "4.9 Generația ’80\: între „poezia realului” și ficțiunea teoretică" Odată cu așa-numita generație optzecistă (sau „generația în blugi”, cum a fost supranumită), opțiunea poeților noștri pentru metatranzitivitate devine evidentă. După cum prea bine se cunoaște, între anii 1978 și 1985 au loc numeroase debuturi care consacră o metodă nouă
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
acest capitol (reprezentanții de marcă ai generației ’80 au făcut deja ei înșiși asemenea exerciții)340. În aceste condiții, nu ar fi poate inutil să plasăm articolele și studiile lor teoretice sub același regim care se aplică lumilor ficționale. Discutarea „ficțiunii teoretice” s-ar putea dovedi din multe puncte de vedere un exercițiu util și, trebuie precizat, nu implică neapărat o tentativă de a minimaliza demersul lor. E adevărat că aceste texte pot trece drept automistificări conștiente, întrucât au cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ca să ne dăm seama că, de fapt, în majoritatea textelor „postmodernilor” noștri, cea de-a doua tendință reprezintă mai curând idealul niciodată atins. Chiar și atunci când pleacă de la notațiile cele mai prozaice, realitatea - ca orice alt construct teoretic - rămâne o ficțiune. La acest punct trebuie să reamintim și observația lui Matei Călinescu, utilă în mod particular pentru investigarea „ficțiunii” teoretice a generației ’80. Criticul remarca faptul că, în timp ce standardele compoziției literare moderniste trebuie căutate în poezie, „în caracterul ei independent și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mai curând idealul niciodată atins. Chiar și atunci când pleacă de la notațiile cele mai prozaice, realitatea - ca orice alt construct teoretic - rămâne o ficțiune. La acest punct trebuie să reamintim și observația lui Matei Călinescu, utilă în mod particular pentru investigarea „ficțiunii” teoretice a generației ’80. Criticul remarca faptul că, în timp ce standardele compoziției literare moderniste trebuie căutate în poezie, „în caracterul ei independent și autonom, în natura ei divină și, în final, în împotrivirea ei la orice fel de transfer lingvistic”, rezumatul
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
și autonom, în natura ei divină și, în final, în împotrivirea ei la orice fel de transfer lingvistic”, rezumatul, comentariul, relatarea, fiind considerate incapabile să capteze esența inefabilă a poeziei, standardele compoziției postmoderne ar fi, prin excelență, cele asociate cu ficțiunea și narativul. În consecință, modelul ficțiunii ajunge, în epoca permeabilității și permisivității postmoderne, să se impună deopotrivă în poezie și ca și în teorie. În acest sens - poate numai în acest sens! - putem vorbi despre o reîntoarcere a „realului” în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
și, în final, în împotrivirea ei la orice fel de transfer lingvistic”, rezumatul, comentariul, relatarea, fiind considerate incapabile să capteze esența inefabilă a poeziei, standardele compoziției postmoderne ar fi, prin excelență, cele asociate cu ficțiunea și narativul. În consecință, modelul ficțiunii ajunge, în epoca permeabilității și permisivității postmoderne, să se impună deopotrivă în poezie și ca și în teorie. În acest sens - poate numai în acest sens! - putem vorbi despre o reîntoarcere a „realului” în literatura ultimelor decenii, o literatură dominată
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
subminează cu discreție. Din acest unghi de vedere, putem demonstra cu ușurință că textelor teoretice ale autorilor noștri optzeciști li se pot aduce nenumărate obiecții, mai puțin aceea că le-ar lipsi o trăsătură relevantă din punctul de vedere al ficțiunii: calitatea de a fi „demne de povestit”, acea tellability, măsurabilă în funcție de manifestarea unei experiențe importante, unice. Un argument în plus îl poate constitui și faptul că teoreticienii cei mai activi ai generației sunt scriitorii înșiși, bântuiți de frenezia autolegitimării. Analizând
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
poezie de tip biografic, aspirația de a încheia un nou pact cu realul, exaltarea (micro)realismului ș.a.m.d. -, la o eventuală confruntare cu praxisul, își dezvăluie caracterul profund ficțional (când nu de-a dreptul fictiv). Cum orice definiție a ficțiunii care se respectă, nu poate face abstracție de faptul că efectul său asupra lectorului „poate merge de la acela primejdios al unei capcane iluzioniste, la acela, salutar, al unei terapii paradoxale prin minciună”342, nu ne rămâne decât să urmărim, din
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
în brațe etc. Semnificativă este și referința intertextuală din ultimele versuri; aluzia la acel personaj „dintr-o carte celebră” (desigur Infernul lui Dante), care își purta în mâini propriul cap, luminându-și drumul, sugerează, pe de o parte, că delimitarea ficțiunii de non-ficțiune nu se poate face odată pentru totdeauna, iar pe de alta, poate conduce la concluzia - vag consolatoare - că lumile false, fictive, bietele baloane de săpun ale amintirilor „neadevărate”, sunt singurele, în felul lor, durabile. Tocmai în măsura în care se situează
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
provoacă vibrații ascunse care țin nu atât de formă, cât de intensitate, de Timp (acest-lucru-a-existat-cândva) și de pura sa reprezentare. În plus, poemul acesta cu totul atipic depune implicit mărturie despre un adevăr intuit și de filosofi: acela că literatura, ficțiunea în genere, nu reprezintă decât revenirea modificată, transpusă în alt plan, a istoriei reale. Mai exact, ficțiunea se instituie ca un mod - poate singurul - prin care ceea ce odată a fost, revine, părând o clipă din nou a fi, în acel
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
pura sa reprezentare. În plus, poemul acesta cu totul atipic depune implicit mărturie despre un adevăr intuit și de filosofi: acela că literatura, ficțiunea în genere, nu reprezintă decât revenirea modificată, transpusă în alt plan, a istoriei reale. Mai exact, ficțiunea se instituie ca un mod - poate singurul - prin care ceea ce odată a fost, revine, părând o clipă din nou a fi, în acel no man’s land, unde referentul însuși se transformă într-un soi de spectrum, un mic simulacru
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
considerat multă vreme privilegiat, al creatorului. Ceea ce trebuie însă precizat de la bun început este că acest tip special de autoreflexivitate nu se mai restrânge la domeniul strict delimitat al convențiilor textuale, ci pare, dimpotrivă, să sugereze că lumile alternative ale ficțiunii au o existență ipotetică, independentă în bună măsură de texturile din care sunt constituite, că aparțin unei memorii culturale active, în evoluție, care își amalgamează și își reciclează continuu elementele. Tomul complicat, „cu minunății despre evul mediu”, ne trimite cu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
recursul la o serie indefinită de puneri în abis: „răsturnările” succesive ale lui mopete ne încurajează să bănuim că scrierea are, de fapt, un statut dublu ficțional. Cu alte cuvinte, „cadrul teatral” prezent în orice act ludic, deci și în ficțiune, este aici ridicat la puterea a doua și, în consecință, relativizat. Procedeul ne duce cu gândul la principiul cutiilor chinezești, la misterul borgesian al Ruinelor circulare și, în genere, la toate acele opere care tematizează însăși posibilitatea sau imposibilitatea reprezentării
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
care caută „să ironizeze și să deconstruiască o lume completă, lineară, deși circumscrisă, monoglotică, organizată ierarhic și atemporală”370, dacă la autorul nostru nu am fi îndreptățiți să bănuim și un alt tip de subversiune, și anume respingerea implicită a ficțiunii ideologice impuse de regimul comunist. Înclinăm să-i dăm dreptate lui Caius Dobrescu, care vedea în demersurile unor autori ca Mircea Ivănescu, Emil Brumaru sau Leonid Dimov o evidentă tentativă de respingere a discursului oficial, osificat și stereotip, impus de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
luptă cu limbajul de lemn și adevăratul efort de a crea un limbaj al persoanei, un limbaj ce recuperează intimitatea și respectul de sine al individului, un limbaj care să poată denumi nu atât originile, cât proximitatea, care să exploreze ficțiunile și utopiile omului particular, adevăratul efort de a controla imaginarul patetic și dizolvant pentru individualitate prin practicile ironiei și autoironiei, l-au făcut însă Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu sau Emil Brumaru 371. Oricare ar fi miza, rămâne însă
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
regimurilor comuniste din sud-estul Europei, exploatarea conștientă și deliberată a resurselor „imaginarului mimetic”372 se constituie nu de puține ori ca un tip particular de reacție autodefensivă la stimulii unei realități schizoide. Strategia aceasta valorifică, în parte, virtuțile terapeutice ale ficțiunii (funcțiile sale compensatorii și evazioniste în fața unui real prea puțin satisfăcător sunt binecunoscute!), în parte amintește de acea tehnică a camuflajului pe care o stăpânesc la perfecție și unele specii ale regnului animal, redutabile prin capacitatea lor de a induce
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Avem de-a face nu numai cu o pledoarie implicită pentru individualitatea și utopiile omului obișnuit, ci și cu o intuire a imprevizibilului și bogăției lumii fenomenale (ca și a lumilor ficționale aferente). Un poem se intitulează chiar mopete și ficțiunile: mopete citește atent despre figmenta heterocosmica - adică despre ficțiuni imposibile în cadrul acestei lumii - și care proiectează globuri cu încărcături de frumos, în câte un punct al lumii - și acolo, în explozii canonice răspândesc splendoarea dens-fulgurantă (...) (mopete și ficțiunile) Putem cu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
implicită pentru individualitatea și utopiile omului obișnuit, ci și cu o intuire a imprevizibilului și bogăției lumii fenomenale (ca și a lumilor ficționale aferente). Un poem se intitulează chiar mopete și ficțiunile: mopete citește atent despre figmenta heterocosmica - adică despre ficțiuni imposibile în cadrul acestei lumii - și care proiectează globuri cu încărcături de frumos, în câte un punct al lumii - și acolo, în explozii canonice răspândesc splendoarea dens-fulgurantă (...) (mopete și ficțiunile) Putem cu ușurință constata că ne aflăm în prezența unui autor
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mopete și ficțiunile: mopete citește atent despre figmenta heterocosmica - adică despre ficțiuni imposibile în cadrul acestei lumii - și care proiectează globuri cu încărcături de frumos, în câte un punct al lumii - și acolo, în explozii canonice răspândesc splendoarea dens-fulgurantă (...) (mopete și ficțiunile) Putem cu ușurință constata că ne aflăm în prezența unui autor extrem de lucid, care nu de puține ori strecoară în poemele sale câte un indiciu referitor la propria metodă de creație. Fragmentul citat este cât se poate de edificator în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
eboșe, ca niște scheme sau cadre de roman în care nu se întâmplă, de fapt, nimic. Să fie acesta un mod indirect de a mărturisi atracția față de proză, fascinația pe care o provoacă asupra autorului tot ceea ce are tangență cu ficțiunea narativă? Există argumente care ne îndreptățesc să credem că așa stau, în parte, lucrurile (mopete însuși mărturisește undeva: „am să scriu în sfârșit un roman lung, cu nenumărate personaje”). Proza bună ajunge întotdeauna la poezie, cum credea Pound, iar tentația
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
însă nu ar fi cu totul lipsit de interes să ne întrebăm dacă textele adunate în La Lilieci nu se dovedeau, la momentul apariției lor, subversive și din alt punct de vedere, și anume față de realitatea epocii ceaușiste, distorsionată de „ficțiunea” impusă de propagandă. Chestiunea ni se pare crucială pentru plasarea justă a poeziei lui Sorescu în peisajul literaturii române scrise sub comunism și ea nu a fost abordată decât în treacăt și adeseori superficial. Să amintim, pentru moment, care erau
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de psihopatologie sau schizoidie socială), scriitorii care nu-și pierduseră cu totul luciditatea s-au văzut nevoiți să reacționeze cu mijloacele - puține și fragile - pe care le aveau la îndemână: de pildă imaginând, cum proceda Mircea Ivănescu, universuri alternative opuse „ficțiunii” comuniste (lipsită de orice aderență la „ceea-ce-este”) sau, pur și simplu, consemnând în textele lor aspectele prozaice, umile și meschine ale unei lumi arhaice, surprinsă în tot ceea ce avea ea mai diferit de arhetipul poetic oficial al epocii. Din acest
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
său, să restabilească realitatea în datele ei esențiale. Susținută de instinctul sigur al ironiei, această atitudine a funcționat ca o armă redutabilă îndreptată, în fond, către mecanismul ideologic al regimului totalitar care urmărea să substituie realului o utopie sau o ficțiune, construită parcă prin pervertirea regulilor de gen. Disprețului față de contingent, propriu discursului comunist (în fond una dintre strategiile autodefensive care l-a situat într-o irealitate absolută, fără nici o legătură cu ceea ce se petrecea în jur), literatura de acest fel
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]