2,279 matches
-
rușine. Le-a spus apoi că ei sunt chipul Bisericii, pe care trebuia să strălucească toată frumusețea ei. Sfântul Augustin spune referitor la aceasta: un chip este frumos dacă este bine proporționat, împodobit așa cum se cade și are o culoare grațioasă. Acum însă acel chip este acoperit de confuzie din cauza exemplelor rele; și întrucât capul este partea cea mai eminentă, mai vizibilă, frumoasă și demnă, el ia o înfățișare cu atât mai urâtă cu cât în această parte se află o
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
fiecărui lucru (p. 298). Fratele Ioan din Parma 41. Era de o statură medie, spre mică, frumos și bine proporționat în toate membrele, sănătos și rezistent la oboseală, indiferent că se datora călătoriilor sau studiului. Avea o față de înger, mereu grațioasă și fericită. Era generos, amabil, umil, blând, binevoitor și răbdător. Un om de mare evlavie și rugăciune, îngăduitor și milostiv. Celebra în fiecare zi cu atâta evlavie, încât cei ce asistau se simțeau copleșiți de har. Predica cu o așa
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
ar fi împlinit toate misterele, fiindcă pe atunci se afla într-un conflict deschis cu Biserica (p. 339). Sfântul Ludovic al Franței 48. Regele Ludovic al Franței era subțire și firav, slab și înalt, cu o față angelică și aspect grațios. Venea la biserica fraților (pentru capitul) fără pompă regală; în locul decorațiilor regești venea în haine de pelerin, cu desaga în gât și toiagul în mână. Nu călare, ci pe jos, și îl urmau cei trei frați ai săi, cu aceeași
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
dorit». Dar el a răspuns: «Nu un pat luxos, ci doar pământul gol sau un pic de paie sunt îndeajuns unui om sărac și cerșetor». După ce au ieșit cu toții, i-au introdus în cameră o fată frumoasă îmbrăcată cu haine grațioase și au închis ușile cu cheia. Ea s-a apropiat imediat de pat și s-a așezat pe el îmbrăcată. Atunci Sfântul a întrebat-o: «De ce ai intrat aici?». Ea a răspuns: «Pentru a dormi în această noapte cu tine
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
o sacra femina digna domo!' "........... Vezi al marelui Filip monument, de unde vine Marcia cea pură, care din Ancus descinde, la sacrificii dispusă, de unde a ei trăsătură și nobilă figură. Cu sufletul ei bun și sângele-i de seamă Se poartă grațios și-nțelepciune emană. Nu e deloc nedemn să lăudăm a ei frumusețe, Pentru care venerăm și premăritele zeițe. Soție lui, mătușă lui Cezar: o, glorie ție, O, doamnă demnă de sacra casă imperială!"427 Trebuie să remarcăm că poetul o
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
la legătura dintre individ și prototipul ideal, fixat undeva „mai sus de pămînt”. Sufletul nostru, teoretizează el, „Își află În ceruri izvorul cel sfînt”: „Acolo În stele ca-n lumi de lumină, SÎnt suflete, Îngeri, ce cînt și ador; Ființi grațioase ce blînd se Înclină, Cătîndu-și În lume tovarășii lor. Și cînd, stăpînită d-a vieței mîhnire, Te plimbi tu pe cîmpul tăcerii-nchinat, De simți o suflare, d-auzi o șoptire, E glasu-unui Înger de tine-ncîntat.” PÎnă ce „gîndirea (...) se Întoarce
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
albeața și delicatețea crinului etc. Să urmărim puțin tehnica așteptării la Gr. Alexandrescu. Ca și parfumul zambilei, „ființa de iubire” se simte de departe. Pasul ușor „abia se Însemnează” pe iarba mlădioasă, privighetoarea o ia drept trandafir, zefirul sărută fruntea grațioasă, florile grădinii o privesc cu pizmă, În făptura ci se unesc „cu grație cerească” garoafele și crinii (De ce suspin). Gr. Alexandrescu are preferință, se vede limpede, pentru domeniul floral. O predilecție manifestă poetul și pentru Îngeri, flori ale cerului. Acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de elemente (luate din mai multe universuri de percepție: Bolintineanu are intuiția corespondențelor!) care tind, curios, spre o voluptate a stingerii. Există În poeme o euforie a albului, o obsesie a virginalului din materie, o acumulare de moliciuni, jocuri, gesturi grațioase care se transformă repede Într-o adevărată teroare. O isterie a albului, dulcelui, răsfățului etc. Spațiul liric este, În orice caz, copleșit de: ...„culori suave, magice, divine ce Încîntă ochii, inima Îmbăt”... Bolintineanu părăsește valea romantică, nu rămîne fidel nici
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lume mirifică În care cerul, pămîntul și marea fuzionează și participă la o existență virginală. CÎmpul este „Însmălțat”, aerul „Îmbălsămit”, raza (lumina) „beată”, femeile au fața albă ca mărgăritarul, gîtul de crin, ochii de foc, gura lor este un rubin grațios și mîna e subțire și dalbă. PÎnă și singurătatea este În acest ținut o fantasmă dulce, ca și durerea, melancolia, cuprinse, toate, de starea de delir a plăcerii. Sun-ul este, Încă o dată, dumnezeiesc, lunea doarme, amoroasă, peste un strat
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu turbare și se despică În fața corăbiei fragile. Însă, indiferent de stare, calitatea ei fundamentală (lucirea) rămîne neschimbată. Privind-o, ochiul este fascinat și, pentru a Întări senzația de plăcere, poetul nu uită să alăture lucirii un atribut de preț: grațios, aflat, cum se știe, pe treapta de sus a ierarhiei poetice a lui Bolintineanu. Lucirea grațioasă indică starea maximă de Încîntare a privirii: „Unda se despică, geme cu turbare; Valurile aspre cresc și se topesc; Niște late cercuri se răsfrîng
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rămîne neschimbată. Privind-o, ochiul este fascinat și, pentru a Întări senzația de plăcere, poetul nu uită să alăture lucirii un atribut de preț: grațios, aflat, cum se știe, pe treapta de sus a ierarhiei poetice a lui Bolintineanu. Lucirea grațioasă indică starea maximă de Încîntare a privirii: „Unda se despică, geme cu turbare; Valurile aspre cresc și se topesc; Niște late cercuri se răsfrîng pe mare Și la focul lunii grațios lucesc.” Mai toate imaginile mării sînt imagini ale privirii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de sus a ierarhiei poetice a lui Bolintineanu. Lucirea grațioasă indică starea maximă de Încîntare a privirii: „Unda se despică, geme cu turbare; Valurile aspre cresc și se topesc; Niște late cercuri se răsfrîng pe mare Și la focul lunii grațios lucesc.” Mai toate imaginile mării sînt imagini ale privirii: transparența, strălucirea, forfotul colorat de sub apă, mozaicul cîrdului de pești, „splendida țărînă” scînteietoare indică o progresivă Îmbătare a ochiului. SÎntem departe de imaginea stihială a mării. La Bolintineanu, marea este un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
hotărăște pentru aceea a inocenței. Toate comparațiile merg, cînd este vorba de femeie, În direcția unei virginități fundamentale. Iată portretul din Esmé, portretul feminității caste: „Ca mărgăritarul albă, Și cu părul de ebin, Ochi de foc, și mînă dalbă, Gura, grațios rubin; Naltă, delicată, fină, Dar cu brațul rotunjior, SÎnul ei, sîn de vergină, Unde dulci mistere zbor;” Celelalte portrete reprezintă variațiuni ale modelului de mai sus. În Sclavele de vînzare, Bolintineanu Încearcă să particularizeze feminitatea În funcție de rasă. Dificil. Fiecare femeie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
verii pe timp lin” și: „Dar n-atingeți nicidecum Pe frumoasa mea Ioană, Pe românca macedoană, Floare cu plăcut parfum, ......................................... Are-n meși piciorul ei, Nud, alb, mic ca o Diană Sub al piersicii tulei, Sub șalvarii de sultană!”... Aceste grațioase făpturi beau pînă la fund cupa desfătării, dar, Încă o dată, Bolintineanu evită să ne introducă În „cămara de misteri”. Reputatul lui senzualism este destul de decent. La vedere rămîne doar expresia celei mai clare pudori. Să se observe, În Legendele istorice
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
focul, el anunță posibilitatea unei bucurii misterioase. În vecinătatea lui se află doar acea „cămară de misteri” la care suavul Bolintineanu nu obosește să viseze... Pereche, sînii ascund o vale făgăduitoare de mari delicii. Tresărind, ei comunică emoția interioară. Mișcarea grațioasă, abia perceptibilă, a sinilor este semnul că simțurile urcă spre beție, iar poezia spre senzualitate. „Deschiderea” sinului are consecințe profunde: universul material delirează, Îndrăgostitul intră În starea de răsfăț și, sub puterea ei, se hotărăște pentru actul suprem: răpirea, căci
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
jaratici. Ei zboară pretutindeni alăture-mpreună, Formîndu-i pe sub nouri cu zborul o cunună, Un larg cortegi funebru ce lasă unde trece De albe oseminte o cladă tristă, rece!” Citind aceste versuri, un fapt se observă: poezia, ieșind de sub regimul solarului, grațiosului, devine mai puțin evazivă, indistinctă. Stimulată de sentimentul ororii, fantezia inventează imagini pline, de o materialitate puternică. Haosul alecsandrian este populat de păsări rău prevestitoare: vulturi, ulii, buhne și corbi. Umbrele groase, ceața densă, „fantasmele tupilate”, vedeniile mari, tăcute” dau
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îngîmfat, macul doarme, senil, În timpul concertului, nufărul e Întristat ca un văduv, gîndăceii poartă hlamide smălțuite, bujorelul e vioi, rumen, busuiocul concupiscent („iubitor de sînuri albe”) etc. Abuzul de gingășii supără, evident, la lectură, Însă din aceste acumulări de făpturi grațioase se constituie o figură a imaginarului: aceea a extazului („sufletul cu voluptate În estaz adînc plutește”). Extazul atinge și pe Îngerii din rai („și se pare că s-aude prin a raiului cîntare / Pe-ale Îngerilor harpe lunecînd mărgăritare”), dar
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și „În faptul zilei”. Contemplația este mai activă, intimitatea cu lunca mai puternică decît oricînd. Materia - În clocotul vitalității - „fură” gîndurile. După un tipar romantic cunoscut, Alecsandri merge În natură ca să viseze. Visurile sînt Întăritoare, natura respiră calm, reveria lunecă grațios deasupra lucrurilor Înfrățite. O nouă reverie a intimității, În mișcarea de data aceasta a naturii, se distinge: „Eu mă duc În faptul zilei, mă așez pe malu-i verde Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde, Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
caracteristici ale eroticii trubadurești care apar și la Conachi, Văcărești și la poeții veniți după ei. Părul blond și pielea albă a femeii sînt trăsături clasice. Rassa dintr-un sirventés de Bertrand de Bon este o doamnă proaspătă și fină, grațioasă și veselă, foarte tînără; părul ei este blond, corpul alb, cotul este suplu, pieptul puternic și coapsele au suplețea unui iepure. Morlamente, Rassa este deasupra celorlalte femei. În culori mai leneșe, acesta este și portretul ibovnicii lui Ienăchiță și a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cineva mai puternic), sfătuindu-l să încerce mai degrabă la Institutul de chimie agricolă, condus de un anume Ieronim Gotcu. Neavând încotro, Bizu merge în audiență la directorul institutului, unde o cunoaște și pe asistenta acestuia, Diana Serea ("sveltă, siluetă grațioasă, mlădie, frunte înaltă, netedă, senină, ochi cafenii, bărbie proeminentă, rotundă"), de care se îndrăgostește instantaneu, fără tatonări ("privea doar spre asistentă cu intuiția precisă că fata aceasta avea să joace în viața lui, cel puțin pentru un timp oarecare, rolul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
poezia să sune ca o goarnă; Întinderea versului este limitată, sunetul său mai mult puternic decât muzical. Goarnele inimii ale lui Dan Deșliu Își Îndeplinesc Însă din plin menirea: ele deșteaptă, cheamă la luptă, mobilizează (Ă). Nicolae Tăutu cultivă imaginea grațioasă, poanta lirică (Ă) de cele mai multe ori În efecte ieftine. Și aceasta pentru ca să-și acordeze focurile imagistice la elementele realității. În debutul poemului sugerează obscuritatea satului Prisaca (Ă): «Satul meu n-are monografie; au Încercat cândva cocorii s-o scrie, dar
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
ocupați „să dansați ultimul dans macabru deasupra craterului fumegând” așa cum vă Învață unul din maeștrii voștri, scriitorul H. Miller. (Ă). E cazul să vă spun: „Gingașii mei domni, vă mulțumesc”. Vă mulțumesc că mi-ați oferit voi singuri așa de grațios cheia cu care multe taine se pot descuia. Să luăm aminte, oameni ai artei. Să ne folosim de această cheie prețioasă pe care Însuși dușmanul ne-o Întinde. Să știe acei care alunecă pe panta estetismului sterp și a invidualismului
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
liniștea adîncă, dar aparentă, care precede și prevestește furtuna, este uneori mai îngrozitoare decît furtuna însăși - liniștea asta fiind doar învelișul furtunii, pe care-o ascunde, la fel cum pușca aparent inofensivă ascunde pulberea, glonțul și explozia fatală - tot așa, grațiosul repaos al saulei, care șerpuiește în tăcere printre vîslași, înainte de a intra în acțiune, ascunde mai multă teroare veritabilă decît oricare alt aspect al acestei primejdioase îndeletniciri. Dar ce rost ar avea să spunem mai mult? Toți oamenii trăiesc înfășurați
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
adune, ca-ntr-un singur punct, toți afluenții nemăsuratei puteri a balenei. Dacă o asemenea cantitate de materie ar putea să fie anihilată, aici e punctul unde ar trebui să fie atinsă. Această forță uimitoare nu știrbește cîtuși de puțin grațioasa mlădiere a mișcărilor balenei: o grație infantilă îi însuflețește forța titanică. Dimpotrivă, mișcările astea își trag tocmai din forța ei teribila lor frumusețe. Adevărata putere nu știrbește niciodată frumusețea sau armonia, ci adesea le stîrnește; în orice lucru de o
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
exasperează și-l scot din sărite pe om sînt lipsite de trup și totuși active în imaterialitatea lor. Iată o perfidie unică, pe cît de subtilă, pe atît de nimicitoare! Și totuși, repet, jur că vîntul are ceva eroic și grațios în același timp! Alizeele astea calde, care adie sub cerul senin, cu o putere blîndă și statornică, neabătîndu-se din drumul lor, oricît s-ar strădui curenții marini să le tragă în jos și oricît s-ar suci și s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]