4,695 matches
-
fine, Charles al nostru era dependent de droguri. Ce zici de asta? Destulă heroină pură în sânge încât să omoare un cal. În ciuda tonului vesel, Hawkins se uita intens la mine. Probabil a văzut că eram sincer uimită. —Doamne, am murmurat. Charles de Groot, băiatul de aur, bomba blondă, un toxicoman. — Nu mai poți fi sigur de nimeni în ziua de azi. — Deci nu știai. Era o afirmație. —Bine, următoarea întrebare. Știi de la cine o lua? —Scutește-mă, Hawkins. Nu ți-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
să intre întotdeauna în tiparul unui erou de roman gotic. Slujba a fost aproape perfectă, până la ghirlandele de flori foarte scumpe și cortegiul de limuzine negre pentru familia Fine. Geneviève saluta pe toată lumea și se plimba discret, primind condoleanțe și murmurând înapoi vorbe care sigur nu erau decât răspunsurile corecte și convenționale. Nu știam că eticheta cere să existe și o gazdă la înmormântări, însă acesta era un rol potrivit pentru Geneviève, din moment ce Suki se agățase de celălalt braț al tatălui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
alte iluzii și vagi chemări. Teodora se așezase în seara aceea la masa noastră. Nici nu se uită la mine. O privea lung, ca într-o fascinație, pe Ester. Luă și sorbi din paharul ei cu nectar și prinse a murmura un fel de jelanie gâjâită, înfundată. Îi prinse mâna și i-o mângâia ușor, abia atins, șoptindu-le parcă degetelor lui Ester, degetelor ei prelungi, fiecăruia în parte, dojenindu-le parcă: „Fată, fată, de ce-ai fugit de sub cruce... Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
care tot zbura. I-am spus atunci și despre cântecul de Hanuca pe care mi-l cântase Ghidale, melodia lui zglobie și cuvintele acelea neînțelese pentru mine, dar calde, învăluitoare. A zvâcnit din pat și, făcând o adâncă plecăciune, a murmurat câteva cuvinte. „Astea erau?“, a zâmbit Ester. Și tot ea a adeverit. „Astea, că le cântam și noi în copilărie, la Botoșani. Ne lua bunicul de mână și înconjuram masa unde era pusă Menorah lumânărilor aprinse și cântam: Oi ir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Biblioteca Facultății de Medicină. Trec pe lângă fetișoara care îi trimitea bilețele băiatului. Are în față un atlas anatomic, deschis la o pagină cu un cap secționat, din profil. Cu un creion galben, fata urmărește niște linii de pe chipul acela desenat. Murmură încet, ca o rugăciune, cuvinte numai de ea știute. Închid ușa și plec, rămânând. 26tc "26" Ajun de alegeri. Freamătul tulbure al mulțimilor agitate de credința că, iarăși, sunt chemate să hotărască. Și chiar hotărăsc, uneori. Dar voința lor este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
La douăzeci de metri mai Încolo... — Mă Înspăimînți, Bea. Minți mai bine ca mine. Nu mă cunoști, Daniel. — Așa spune frate-tu. Privirile ni se Întîlniră În vitrină. — Tu mi-ai arătat, ieri noapte, ceva ce nu mai văzusem niciodată, murmură Bea. Acum e rîndul meu. M-am Încruntat, intrigat. Bea Își deschise geanta, scoase o carte de vizită Îndoită și mi-o Întinse. — Nu ești singurul care cunoaște mistere În Barcelona, Daniel. Am o surpriză pentru tine. Te aștept la adresa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
CÎnd am Înconjurat piața Molina și am urcat pe Balmes, orașul Își pierdea deja contururile sub perdele de catifea lichidă, amintindu-mi că nu-mi luasem minima precauție de a lua cu mine o umbrelă. — Trebuie să fiți tare curajos, murmură șoferul cînd i-am cerut să oprească. Era deja ora patru și zece cînd autobuzul m-a lăsat Într-un loc al nimănui, la capătul străzii Balmes, la bunul plac al furtunii. În fața mea, bulevardul Tibidabo se pierdea În zare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
oftat, Învins, și mi-am dat drumul la mărturisiri, fără să las nimic pe fundul sacului. CÎnd am Încheiat relatarea și socoteala angoaselor mele existențiale de licean retardat, Fermín mă surprinse cu o Îmbrățișare bruscă și sinceră. — Dumneata ești Îndrăgostit, murmură el emoționat, bătîndu-mă cu palma pe spate. Sărăcuțul. În după-amiaza aceea, am ieșit din librărie la ora exactă, ceea ce a fost suficient ca să ne atragem o privire oțelită din partea lui taică-meu, care, tot văzîndu-ne cum ne duceam și ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
ai niște picioare de dansatoare, probabil că toată lumea ți-o spune. Nu-l văzusem tratînd pe nimeni cu atîta delicatețe, nici măcar pe Bernarda. Cuvintele erau lingușeală curată, Însă tonul și expresia feței erau sincere. Ce lucruri frumoase Îmi spui dumneata, murmură ea cu voce frîntă, după atît timp cît nu avusese cu cine să vorbească sau nimic de spus. — Nici pe jumătate atît de frumoase ca dumneata, Jacinta. Crezi că putem să-ți punem cîteva Întrebări? Ca la concursurile de la radio
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Ca la concursurile de la radio, știi? Drept răspuns, bătrîna clipi. — Eu aș zice că asta Înseamnă da. Îți amintești de Penélope, Jacinta? Penélope Aldaya? Despre ea am vrea să te Întrebăm. Jacinta Încuviință, cu privirea aprinsă dintr-o dată. — Copila mea, murmură ea și păru că o să izbucnească În plîns. — Chiar ea. Îți aduci aminte? Noi sîntem prieteni cu Julián. Julián Carax. Cel cu povestirile de groază, Îți amintești și de el, nu-i așa? Ochii bătrînei străluceau, ca și cînd cuvintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
fîntîni, mai mulți elevi de uitau la el. Unii rîdeau, făcînd cu mîna gesturi de rămas-bun. Alții Îl priveau cu uimire și compătimire. Numai unul Îi zîmbea cu tristețe: prietenul lui Miquel Moliner, care se mărgini să Încuviințeze și să murmure În tăcere niște cuvinte pe care Julián crezu că le aude În văzduh: „Pe duminică“. Întorcîndu-se la apartamentul din Ronda de San Antonio, Julián băgă de seamă că Mercedes Benz-ul lui don Ricardo Aldaya era parcat În fața magazinului de pălării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
și intră În mașină. Julián se ascunse Într-un portal pînă cînd acesta dispăru spre piața Universității. Abia atunci se grăbi să urce pe scară, pînă acasă. Maică-sa, Sophie, Îl aștepta acolo, Înecată În lacrimi. — Ce-ai făcut, Julián? murmură ea, fără mînie. — Iartă-mă, mamă... Sophie Își Îmbrățișă fiul cu putere. Slăbise și era Îmbătrînită, ca și cînd toți cei din jur i-ar fi răpit viața și tinerețea. „Eu mai mult ca oricare altul“, se gîndi Julián. — Ascultă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Înmînă biletul și toți banii pe care izbutise să-i strîngă, cei doi prieteni se Îmbrățișară În tăcere. Julián nu-l văzuse niciodată plîngînd pe Miquel Moliner. Orologiul Îi lua cu asalt, numărînd minutele În goană. — Încă mai e vreme, murmura Miquel cu privirea ațintită spre intrarea gării. La ora unu și cinci, șeful gării făcu anunțul final pentru călătorii cu destinația Paris. Trenul Începuse deja să alunece pe șine cînd Julián se Întoarse pentru a-și lua rămas-bun de la prietenul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
scrisori. Să le scrii pentru mine. Pentru Penélope. Julián Încuviință, dîndu-și seama abia atunci cît de dor avea să-i fie de prietenul său. — Și păstrează-ți visele, spuse Miquel. Niciodată nu se știe cînd au să-ți lipsească. — Întotdeauna, murmură Julián, Însă huruitul trenului Îi răpise cuvintele. — Penélope mi-a povestit ce s-a Întîmplat În noaptea cînd doamna i-a surprins În dormitorul meu. A doua zi, stăpîna m-a chemat și m-a Întrebat ce știam despre Julián
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
de colonie de talcioc, componenții săi etalînd tenuri străvezii ce Încadrau niște zîmbete gălbejite și cîinești. Fermín se mărgini să arate spre celula unde aștepta defunctul și binecuvîntă tripleta, care răspunse Încuviințînd și făcîndu-și respectuos semnul crucii. — Umblați În pace, murmură Fermín, tîrÎndu-mă spre ieșire, unde o călugăriță cu un opaiț ne salută cu o privire funebră, de condamnare. Ajunși În afara incintei, lugubrul canion de piatră și de umbră al străzii Moncada mi se păru o vale a slavei și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
goli dintr-o sorbitură. — Îmi pare rău. Nu știam unde să mă duc... Începui eu. — Fii liniștit. Ai făcut bine. Soldevila e cel mai bun traumatolog din toată Barcelona, zise, fără să se adreseze nimănui În mod deosebit. — Mulțumesc, am murmurat. Barceló suspină și Îmi turnă o Înghițitură bună de coniac Într-un pahar. I-am declinat oferta, care trecu În mîna Bernardei și dispăru printre buzele ei ca prin farmec. — Rogu-te, fă un duș și pune-ți niște straie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
se putea citi În negura roșiatică a lumînărilor. Penélope Aldaya 1902-1919 Am rămas paralizat. Ceva sau cineva se apropia din beznă. Am simțit cum aerul rece Îmi aluneca pe piele și abia atunci am dat Înapoi cîțiva pași. Ieși afară, murmură glasul din Întuneric. L-am recunoscut pe dată. Laín Coubert. Vocea diavolului. M-am repezit pe scări În sus și, ajungînd la parter, am Înșfăcat-o pe Bea de braț și am tîrÎt-o În goana mare spre ieșire. Pierdusem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
din librărie pînă la telefonul public de la colțul străzii și am format numărul familiei Aguilar. La al cincilea apel, cineva a ridicat receptorul de cealaltă parte și a ascultat În tăcere, fără să răspundă. Trecură cinci secunde eterne. — Bea? am murmurat eu. Tu ești? Glasul care a răspuns mi-a căzut ca o lovitură de ciocan În stomac. — Ticălos nemernic! Îți jur c-o să te stîlcesc În bătaie. Tonul era oțelit, de mînie reținută. Rece și senină. Asta m-a Înspăimîntat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Plicul era alb și dreptunghiular, ca o placă funerară, iar În loc de crucifix avea un antet care izbuti să-mi pulverizeze puținele energii pe care le mai aveam la dispoziție pentru restul zilei. Comandamentul militar barcelona Biroul de recrutare — Aleluia, am murmurat. Știam ce conținea plicul, fără să mai trebuiască să-l deschid, Însă, chiar și așa, am făcut-o, ca să mă tăvălesc mai abitir prin noroi. Scrisoarea era succintă, două paragrafe din proza aceea concepută undeva Între proclamația Înflăcărată și aria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
calmul pe care eram În stare să-l simulez. Inspectorul avea ochii injectați de sînge. O julitură recentă Îi traversa obrazul stîng, tivit cu sînge uscat. — Unde-i? — Ce anume? Fumero Își lăsă privirea În jos și scutură din cap, murmurînd În sinea lui. CÎnd Își ridică fața avea un rînjet cîinesc pe buze și un revolver În mînă. Fără să-și abată privirea de la mine, Fumero lovi cu dosul pistolului vaza cu flori ofilite de pe masă. Vaza se făcu țăndări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
un prenume, și o cunoșteai. — Nu-i nevoie să-mi amintești, am replicat eu cu lacrimi În ochi. Tata mă contemplă cu tristețe, clătinînd din cap. — Doamne sfinte, nici nu vreau să mă gîndesc ce-o fi simțind bietul Isaac, murmură tata ca pentru sine. — Eu nu sînt vinovat că a murit, am zis eu cu un firicel de glas, crezînd că, poate, dacă o repetam de destule ori, aveam să Încep s-o cred și eu. Tata se retrase În spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
rășina proaspătă, și Îi căzu În poală. Isaac Monfort se Întoarse, cu chipul brăzdat de lacrimi. Nu te-am văzut În după-amiaza asta la Înmormîntare, am zis eu. Tăgădui În tăcere, ștergîndu-și ochii cu dosul reverului. — Nuria nu era acolo, murmură el după o clipă. Morții nu vin niciodată la propria lor Înmormîntare. Aruncă o privire În jur, ca și cînd ar fi vrut să-mi arate astfel că fiica lui era În Încăperea aceea, așezată lîngă noi, În penumbră, ascultîndu-ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
mușcat buzele ca să nu mă vadă plîngînd. — Nuria, Julián n-o iubește pe femeia aceea, mi-a spus el, crezînd că tristețea mea de acolo provenea. — Julián nu iubește pe nimeni În afară de el Însuși și de cărțile lui blestemate, am murmurat eu. Mi-am ridicat privirea și am Întîlnit zîmbetul lui Miquel, un zîmbet de copil bătrîn și Înțelept. — Și ce urmărește Fumero scoțînd acum la lumină toată povestea? Nu ne-a luat prea mult timp ca să aflăm. CÎteva zile mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
și de enigmaticul său autor, refuza să-l vîndă și Îl păstra ca pe bunul său cel mai de preț. Băiatul acela erai tu, Daniel. — Pentru numele lui Dumnezeu, Julián, doar n-ai să-i faci rău unui copil... am murmurat eu, nu foarte sigură pe mine. Atunci Julián mi-a spus că toate cărțile pe care le furase și le distrusese fuseseră smulse din mîinile unor oameni care nu simțeau nimic pentru ele, ci se mărgineau să facă afaceri cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
mi se strecoară, Geruri năprasnice mă doboară, Inima pîlpîie stins, abia de mai bate. Mă rătăcesc în ceața cea deasă, Totu-i străin la mine acasă. Viața mi se sparge în cioburi, În trup durerile sapă scorburi. Ridic capul și murmur o rugăciune, Icoana din perete face o minune, Eu mă închin; știu, am să plec din lume Mai devreme sau mai tîrziu. Nu știu cît voi mai fi viu. S-a uscat floarea de trandafir, Nu mai scapără scîntei ochii
Spovedanie. In: CÂNTAREA MEA by NICOLAE ANGHELESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/517_a_856]