4,361 matches
-
emblemă a locului aparițieitc "Pinul, emblemă a locului apariției" Veritabil loc al aparițiilor, scena teatrului no se înfățișează ca un spațiu vid, cu podeaua goală, al cărui unic decor este pinul, simbol invariabil, desenat pe peretele din fundal. La sfârșitul reprezentației, actorul nu revine în scenă 1, iar spectatorului nu îi rămâne decât să contemple estomparea, dispariția, absența definitivă a fantomelor. În fața ochilor săi se mai află doar imaginea pinului, neclintită, figurare a permanenței ce biruie în cele din urmă jocul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
slujba lor. Piese în care, deseori, adevărații actori sunt duhurile, ele însele făpturi ale tărâmului ce desparte vizibilul de invizibil. Iar aceste epiloguri includ întotdeauna o reflecție asupra statutului a ceea ce a fost reprezentat, asupra veritabilului mod de funcționare a reprezentației pentru spectator. În finalul Visului..., Puck este cel care se adresează spectatorilor; e „spiridușul”, ca metaforă a actorului ce vorbește în numele întregii trupe: „If we shadows...”. La sfârșitul Furtunii, Prospero trage el însuși concluziile acestui teatru al vrăjitoriilor și al
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
va vedea nimic din spectacol, căci încă de la sfârșitul primei scene doarme dus, iar când e trezit crede că piesa s-a terminat. Avertizat că ea de-abia începe, Sly exclamă: „De s-ar isprăvi mai repede!”. E limpede că reprezentația nu i-a fost destinată lui și că tâlcul prologului trebuie căutat în altă parte. În modul în care el adună și înnoadă toate firele tematice: beția, somnul, visul - în raporturile lui ambigue cu realitatea, dar și forța de iluzionare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nesubstanțial. Puck este cel ce revendică pentru actorii din piesă statutul de umbre („If we shadows...”). Puck este și cel ce invită spectatorul să admită că s-a lăsat, la rândul său, prins în capcana iluziilor din pădurea nocturnă, că reprezentația nu i-a oferit decât niște închipuiri, niște forme goale, niște imagini de vis („No more yielding but a dream”). Dar câtă putere au avut aceste imagini ale unei iluzionări care le-a permis să se materializeze, care a dat
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
stranie și fascinantă plasă în care ne lăsăm prinși, țesută de un fantomal care, cu amăgirile lui, ne face să credem că totul este adevărat! Hamlet ne-o arătase, de altfel, de la bun început. Când nefericitul prinț pune la cale reprezentația teatrală, el montează, de fapt, o capcană, o „cursă de șoareci”, în care va prinde și va închide conștiința vinovată a regelui uzurpator. Claudius va asista la întoarcerea fantomei bătrânului Hamlet, ce-și va retrăi moartea sub ochii îngroziți ai
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
fantomei bătrânului Hamlet, ce-și va retrăi moartea sub ochii îngroziți ai ucigașului său. O capcană funcționând astfel încât momeala „fabricată” de către trupa de actori să creeze o teribilă senzație de realitate a unui trecut mort, dar care reînvie în prezentul reprezentației; iar acest „spectacol în spectacol” repetă întru câtva prima întoarcere a fantomei ce-și povestește propria moarte. Teatru în teatru sau a doua revenire a fantomei, această a doua revenire fiind însăși dovada că prima apariție fusese adevărată! Numai că
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
până la capăt, așa morți cum suntem, înainte de a ne întoarce în mormintele noastre”. Asemenea acelor fantome ce revin printre oameni ca să mai trăiască și să mai moară o dată, asemenea acelor strigoi care sunt personajele lui Ibsen și care, la sfârșitul reprezentației, se înapoiază în mormintele lor. Strindberg - dominația umbrelor și puterea dubluluitc "Strindberg - dominația umbrelor și puterea dublului" Teatru și memorie sau camera și fantomele ei Teritoriu situat între viață și moarte, populat de strigoi și de morți vii, acesta este
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
să poată dormi în pace.” Căci ferestrele camerei pline de amintiri nu pot fi deschise fără consecințe dintre cele mai grave. Când cade cortina - cea reală a teatrului -, jaluzelele roșii sunt deja coborâte. Amintirile dorm din nou în „casa tăcerii”; reprezentația s-a sfârșit odată cu plecarea misterioșilor săi vizitatori. Asemenea casei din Furtuna, imobilul din Mănușa neagră este tot o metaforă a teatrului; s-ar putea spune chiar că el are dimensiunile unui veritabil theatrum mundi. În acest univers etajat, cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
al cărui nume înseamnă „omul pământului”, „pământeanul”, corectează niște lucrări scrise având ca temă „viața e un vis”. Prilej pentru maestrul său de a monta și de a-i prezenta un spectacol gândit ca „vis al unui vis”. În această reprezentație destinată unui unic spectator mort, senzația de viață autentică va fi însă atât de copleșitoare, încât Assir va lua spectacolul drept realitate: „Da, criticând ultima piesă, ai readus în discuție iluzia. O acceptai sau i te împotriveai, ca și cum fantasmagoriile alea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
expresie a unei viziuni-limită asupra teatrului (deși dramaturgul a renunțat să o precizeze, să o circumscrie cu claritate), o viziune a spectacolului ca vis al unui vis, ca reflectare a unei reflectări, ca un bizar „teatru în teatru”, în care reprezentația e dată pentru un mort, iar mortul acesta, văzând-o, își amintește de propria viață. Cum să exprimi în cuvinte forța stranie a acestor fantasmagorii privite de o umbră? În Drumul Damascului, Necunoscutul se întreabă sceptic: „Să fie oare cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dar și sufletele detașate de corp, întruchipate de fantome și/sau de imagini din vis. În acest spațiu al coexistenței, al întrepătrunderii dintre corp și psyche, spațiu prin excelență al fantomei, „spiritul personajului” poate veni să însuflețească marioneta grație miracolului reprezentației, acel „adevărat miracol” pe care numai poetul e hărăzit să-l înfăptuiască. „Dacă spiritul personajelor figurate de manechine se încorporează în ele, atunci veți vedea cum manechinele încep să se miște și să glăsuiască” - aceste manechine care, pe de o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
un soi de „loc al aparițiilor” - niște „arătări dintr-o altă lume”, niște „fantome de pe lumea cealaltă”. Ca și la indienii tarahumara, extaziați de faptul că, în sfârșit, „Ziua cea mare a Ritului și a fulgerătoarei apariții a sosit”, momentul reprezentației balineze este ziua când invizibilul poate fi văzut, indiferent dacă e vorba despre zei ori despre eroi morți. E Ziua apariției, și nicidecum a aparenței. Reluând ideea invizibilului exprimat prin vizibil în cel de-al doilea manifest al Teatrului Cruzimii
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
urmă, „ultima imagine le înlătură pe toate celelalte” și suprimă toate oglinzile, lăsându-ne să vedem cum cele șase personaje cu chipuri spectrale și aliniate ca niște mumii dispar cu ajutorul unui ascensor în înaltul scenei, unde vor rămâne până la următoarea reprezentație”. Intuiția lui Artaud se dovedește încă o dată exactă: punând spectatorul să asiste la dispariția personajelor, la acel moment final când, aidoma unor vedenii, ele par a se evapora în văzduh, Pirandello îl apropie de adevăratul secret al teatrului. În privința jocului
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
actorul este „inert ca un manechin”, se bazează pe un soi de nediferențiere generală: personajele, moarte sau vii, „se agită în mijlocul mulțimii de saci, semănând tot mai mult cu aceștia, formând împreună cu ei o masă omogenă, diformă”. Veritabil „aranjor” al reprezentației, factotumul - care îndeplinește concomitent rolul de doică și de cioclu - se străduiește din răsputeri „să disciplineze mormanul haotic de oameni și de saci ce forfotesc într-o învălmășeală de nedescris”. Oare n-am putea vedea în el un simbol al
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
unui vals nostalgic, ecou al trecutului definitiv pierdut. Astfel, grație acestor repetate treceri de la imobilitate la mișcare, de la inanimat la viu, actorii îi vor oferi publicului o „PARADĂ triumfătoare și funebră”, „marea paradă a circului morții” cu care se deschide reprezentația, una bazată în întregime pe jocul dintre actor și manechin, în care actorul - adevărat „automat tragic” - se va deosebi doar cu mare greutate de dublul său inert, manechinul. Căci pentru acest „ultim joc al iluziei”, cum definește Kantor Clasa moartă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
arată: să fie vorba despre un zeu sau despre o simplă cuminecătură? Despre o prezență invizibilă sau despre niște obiecte materiale? Ei bine, prin fisura creată de această indecizie se poate strecura credința, singura capabilă să asigure eficiența ceremonialului, a reprezentației. „O reprezentație care n-ar acționa asupra sufletului meu ar fi inutilă. Ar fi și este inutilă dacă eu nu cred în ceea ce văd, în toate aceste lucruri care vor înceta să mai existe - care nu vor fi existat nicicând
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
fie vorba despre un zeu sau despre o simplă cuminecătură? Despre o prezență invizibilă sau despre niște obiecte materiale? Ei bine, prin fisura creată de această indecizie se poate strecura credința, singura capabilă să asigure eficiența ceremonialului, a reprezentației. „O reprezentație care n-ar acționa asupra sufletului meu ar fi inutilă. Ar fi și este inutilă dacă eu nu cred în ceea ce văd, în toate aceste lucruri care vor înceta să mai existe - care nu vor fi existat nicicând - odată cu căderea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sale apariții/dispariții, ne deschide o clipă poarta prin care zărim teritoriile lumii de dincolo. Epilog sau elogiul neliniștiitc "Epilog sau elogiul neliniștii" Spre ce miez ascuns al teatrului ne conduce întâlnirea cu fantoma, dacă nu spre acea fisură a reprezentației prin care își face loc îndoiala? O îndoială legată de adevărul a ceea ce vedem, o îndoială generatoare de profunde neliniști și de întrebări fundamentale: ce este acest teritoriu nedefinit în care prezența se împletește cu absența? Și ce sunt aceste
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
despărțirilor, până-ntr-atât conștiința morții și eterna încercare de a înfrânge moartea sunt legate una de cealaltă în credința plină de fervoare, dar și de neliniște a teatrului. Cuprinstc " Cuprins" Prolog sau confruntarea cu fantoma 7 Fantoma sau mizele reprezentației 7 Efigiile interstițiului: de la eidolon-ul și de la colossos-ul Greciei Antice la zeul-obiect african 12 Cadavrul ca dublu și statuile 17 Teatrul ca dialog cu cei morți 20 I Tragedia greacă sau prezența morților și forța amăgirilor Fantoma, apariția supranaturală și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în care orice ființă trebuie să se integreze. Să trăiești înseamnă să îți asumi un rol sub privirea Stăpânului Suprem. Gândit ca inițiator al spectacolului, Dumnezeu se erijează și în supraveghetor intransigent, condiție indispensabilă pentru a verifica derularea perfectă a reprezentației și inserarea exactă a fiecăruia în rolul care îi este conferit. Lumea este o scenă supravegheată. Supraveghere divină, supraveghere generalizată. În această organizare care a dominat universul occidental, trebuie să distingem natura diferită a supraveghetorului, care e sacru, și a
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
spectatorului consternat, care realizează, în cele din urmă, că informațiile sunt ambivalente, că pot servi deopotrivă adevărul și minciuna, că totul depinde de felul în care sunt folosite dispozitivele de supraveghere și că el, ca spectator, asistă de-a lungul reprezentației la toate aceste operațiuni ce furnizează informații al căror cel mai bun analist rămâne tot el, el însuși, spectatorul. Oare o „supraveghere aranjată” nu ne spune chiar nimic despre inițiatorul unei asemenea manipulări? Othello se lasă dus de nas în privința
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
mai amănunțit cu putință fărădelegea lui Claudius. Hamlet „adaptează” piesa la realitatea de la Elsinor, știind că teatrul, pentru a trezi conștiințele, are nevoie de ceea ce în fostele țări comuniste din Est se numeau „șopârle”, adică referiri directe la actualitate. Pentru ca reprezentația să-și atingă scopul, prințul-regizor trebuie să intervină personal, să dirijeze actorii, să „instrumenteze” spectacolul în sensul țintelor pe care și le-a propus. Ar fi interesant să vedem o montare a lui Hamlet care să ni-l arate pe
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
teatrului în teatru”. L-am evocat de mai multe ori, de-a lungul acestor pagini, dar la Weiss el devine atât de complex, încât ajunge să se raporteze explicit la problema supravegherii politice. Aici e vorba, mai întâi, despre o reprezentație teatrală inspirată de istoria recentă, asasinarea lui Marat, jucată de prizonierii ospiciului din Charenton sub conducerea marchizului de Sade, și el închis în același stabiliment. Fapt ce implică supravegherea zilnică, proprie oricărui regim carceral, supraveghere în contextul căreia a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
programul prevăzut inițial. Marchizul-regizor, care supraveghează pentru a sesiza orice accident, a interveni rapid și a restabili ordinea perturbată. Dirijor al spectacolului, el se află într-un raport de supraveghere care îl face să intervină de mai multe ori în timpul reprezentației. Supravegherea sa, nicidecum distantă, este atentă și experimentală. Gata să acționeze, marchizul rămâne acolo, pe margine, fascinat de sentimentul de fragilitate pe care i-l procură acest spectacol realizat cu niște interpreți atât de imprevizibili. Este primul dispozitiv al supravegherii
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
spectacol realizat cu niște interpreți atât de imprevizibili. Este primul dispozitiv al supravegherii. Weiss îl va dubla, căci, sub protecția șefului închisorii, o seamă de spectatori, așezați în spatele gratiilor, ca în spectacolul lui Peter Brook, sunt invitați să asiste la reprezentație. Astfel apărați, ei îl supraveghează de la distanță pe Sade, care, la rândul său, îi supraveghează pe actori. Între aceste două dispozitive puternic teatralizate, agentul de legătură nu poate fi decât directorul ospiciului care, prin însuși statutul său, „supraveghează”. El este
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]