KorAP: Find »[drukola/base=resentiment & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...87 88 89 >

2,211 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

de moment. Mulți au fost puși la zid pe nedrept. Alții, mai numeroși, au scăpat nevătămați. Au existat nenumărate nereguli și ironii procedurale, iar motivele guvernelor, ale juraților și procurorilor erau corupte - de interesul personal, de calcule politice sau de resentimente. Era o soluție imperfectă. Dar când analizăm procedurile penale și catharsisul public corespunzător, caracteristic pentru tranziția Europei de la război la pace, nu trebuie să scăpăm din vedere tragedia recentă. În circumstanțele din 1945, e remarcabil simplul fapt că domnia legii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dezvoltarea și integrarea Germaniei, nu transformarea ei Într-un paria aservit. Pentru a evita repetarea tragică a evenimentelor din anii ’20 - când tentativa eșuată de a obține reparații de război de la o Germanie distrusă a provocat, până la urmă, nesiguranța Franței, resentimentele Germaniei și ascensiunea lui Hitler -, americanii și aliații lor au conceput Planul Marshall ca pe o parte dintr-un acord politic mai amplu, În care francezii și nemții deopotrivă găseau avantaje reale și durabile. Nu era un mister: rezolvarea situației

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Încă o observație. Nu era rău să le bagi nemților În cap că luaseră bătaie, dar dacă nu li se oferea și speranța unui viitor mai bun, rezultatul ar fi fost același ca În trecut: o nație Îngenuncheată, plină de resentimente, vulnerabilă la demagogia de stânga sau de dreapta. Cum Îi spunea lui Truman, În 1946, fostul președinte Herbert Hoover, „poți avea răzbunare sau pace, dar nu pe amândouă”. Dacă balanța s-a Înclinat mai mult spre „pace” În tratamentul aplicat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu altul”. Lucrul de care se temeau cu adevărat britanicii nu era faptul că URSS va controla estul Europei (un fait accompli Înainte de sfârșitul anului 1944), ci că ar putea atrage pe orbita sa o Germanie frântă și plină de resentimente, punând stăpânire pe Întregul continent. Pentru ca acest lucru să nu se Întâmple, au conchis În toamna anului 1944 șefii de stat-major ai Regatului Unit, poate că Germania trebuie divizată În două, iar partea de vest ocupată. Situație În care, după cum

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de Vest - acesta era scopul real al tratatului. O Germanie nenuclearizată era ceea ce dorea Moscova În schimbul unui compromis În Berlin; americanii erau dispuși să-și piardă din popularitate la Bonn pentru a atinge acest obiectiv. RFG a acceptat nu fără resentimente vetoul Înarmării nucleare, așa cum acceptaseră și divizarea Berlinului, pentru a-i reține pe americani. Între timp, tratatul confirma o direcție nouă În strategia sovietică: atenția URSS părăsea Europa pentru a se Îndrepta spre alte continente. Stabilizarea Războiului Rece În Europa

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
situația Germaniei constituia, În Europa, cea mai probabilă cauză a unui al treilea război mondial. Dar una dintre ciudățeniile Republicii Federale Germane a fost exact faptul că, pentru mulți cetățeni, protectoratul american reprezenta o sursă de securitate, dar și de resentimente. Iar acestea din urmă n-au făcut decât să se accentueze la sfârșitul anilor ’50, când a devenit clar că un război În Germania ar implica folosirea armelor nucleare tactice - sub controlul total al altora. Adenauer avertizase Încă din 1956

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
că nu vor permite niciodată accesul Germaniei la arme nucleare, Adenauer s-a Înfuriat 19. Pentru scurtă vreme, se părea că Bonnul ar putea renunța la loialitatea față de Washington În favoarea Parisului lui de Gaulle: Franța și RFG erau legate prin resentimentul față de tratamentul despotic al americanilor și suspiciunea comună că SUA Încerca să se debaraseze de obligațiile față de clienții săi europeni. Efortul Franței de a dobândi arme nucleare proprii oferea, desigur, un precedent atrăgător pentru Germania de Vest, pe care de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În sinea lor că Vietnamul era de domeniul trecutului. Doar Armata Franceză (mai exact, corpul ofițeresc profesionist) continua să fie nemulțumită. Unii ofițeri mai tineri, În special cei care luptaseră În Rezistență sau pentru Franța Liberă, au Început să nutrească resentimente difuze, dar periculoase. Încă o dată, șopteau ei, trupele franceze de pe câmpul de luptă au fost trădate de elita politică de la Paris. Odată cu pierderea Indochinei, atenția Franței s-a Îndreptat spre Africa de Nord. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar așa s-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Orientul Mijlociu, ceea ce explica de ce purtătorii de cuvânt americani adoptau uneori o retorică anticolonialistă - probabil cu intenția de a seduce elitele locale. Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări erau În general bune. Coreea și dinamica Războiului Rece aplanaseră resentimentele reciproce din anii ’40 și britanicii credeau că se pot baza pe simpatia americanilor față de interesele și obligațiile internaționale ale Marii Britanii. și astfel, chiar dacă Eisenhower Însuși le spusese că Își făceau prea multe griji cu privire la Nasser și amenințarea pe care

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de clasă, tonul era sceptic-isteț, nu resentimentar. Numai În The Lavender Hill Mob (1951) al lui Charles Crichton, cea mai caustică dintre comediile filmate În studiourile Ealing, transpare o umbră de comentariu social - un sortiment englezesc de poujadism: visurile și resentimentele celor mici și oropsiți. Din 1956, nuanțele au Început să se Întunece simțitor: filme de război ca The Bridge on the River Kwai (Podul de pe râul Kwai, 1957) sau Dunkirk (1958) aveau conotații subtile de interogație și Îndoială, de parcă Încrederea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de principiu față de civilizația americană și toate manifestările ei - se limita, de regulă, la elitele culturale, influența acestora făcându-l să pară mai răspândit decât era. Conservatorii culturali, ca André Siegfried În Franța - al cărui Tableau des États-Unis relua toate resentimentele și câteva dintre antisemitismele polemicilor interbelice -, Îi aprobau pe radicalii culturali, cum ar fi Jean-Paul Sartre (sau britanicul Harold Pinter În ultimele decenii): America era tărâmul puritanilor isterici, sclavi ai tehnologiei, standardizării și conformismului, lipsiți de originalitatea gândirii. Asemenea pericole

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de Război avea 12 angajați la fiecare 70 de orfani și cheltuia 80% din banii primiți de la buget pe salarii și costuri operative. În mod asemănător, În Belgia, controlul companiilor din sectorul public a permis guvernului de la Bruxelles să calmeze resentimentele locale și să cumpere armonia intereselor regionale și lingvistice divergente distribuind cu grijă servicii, slujbe și costisitoare investiții În infrastructură. În Franța, naționalizările de după război au creat rețele durabile de influență și patronaj. Électricité de France (EDF) era furnizorul principal

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unei caste protectoare de supervizori nu garanta apatia publicului. În această privință, cel puțin, prognoza lui Aron nu s-a adeverit. Așa se explică faptul că tocmai generația crescută În paradisul social-democrat visat de părinți era cea mai plină de resentimente și mai iritată de neajunsurile vremii. Un simptom pregnant al acestui paradox poate fi văzut - destul de concret - Într-un domeniu În care statul progresist din Est și din Vest era neobișnuit de activ: planificarea și lucrările publice. Împreună, creșterea demografică

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sfârșitul cenzurii morale sau pur și simplu o lume mai bună - erau accesibile și, În ciuda pumnilor Încleștați și retoricii revoluționare, nu tocmai amenințătoare. Greva națională, misterioasă și tulburătoare, i-a aureolat pe studenți: cei care detonaseră Întâmplător Încărcătura explozivă de resentiment social păreau acum, retrospectiv, creierul și motorul acțiunii. Mai presus de orice, evenimentele din mai au fost neobișnuit de pașnice după standardul de turbulență revoluționară din alte țări sau din Franța vremurilor trecute. S-au produs acte de vandalism, iar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
imperialist-capitalistă din prezent, cât și pentru cea fascistă din trecut. Mai grav, permitea stângii radicale să recicleze ideea că adevăratele victime au fost germanii Înșiși, concepție asociată până atunci cu extrema dreaptă 21. Nu e de mirare, așadar, că În ciuda resentimentelor față de „generația Auschwitz”, tinerii germani din anii ’60 nu erau foarte preocupați de Holocaust. Ca și părinții lor, ei erau jenați de „chestiunea evreiască”. Preferau să solicite cursuri universitare despre Faschismustheorie, ocultând dimensiunea rasistă a nazismului și subliniind mai degrabă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a partidului și, cel mai important, era slovac. Ca lider al Partidului Comunist Slovac În ultimii trei ani, el părea multora un candidat credibil pentru un compromis: un aparatcic comunist cu vechime, dar care va sprijini reforme și va calma resentimentele slovace. Primii pași ai lui Dubček păreau să confirme ipoteza: la o lună după numire, conducerea Partidului Comunist și-a dat acordul neprecupețit pentru programul de reformă economică. Stilul direct al lui Dubček avea succes la tineri, În timp ce loialitatea sa

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Vlaams Blok nu au abandonat niciodată țelul ultim al separării de Valonia francofonă, Însă noua prosperitate de care se bucura Flandra și legislația inovatoare pentru federalizarea Belgiei le-au temperat pe moment cererile: dintr-o mișcare marginală și plină de resentimente, naționalismul flamand s-a transformat Într-o revoltă a contribuabililor de limbă olandeză, care refuzau să-i subvenționeze pe oțelarii valoni În șomaj (vezi capitolul XXII). Bascii și catolicii din Ulster erau, Însă, altă poveste. țara Bascilor, situată În nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sărăcită Alentejo) erau afectați nu doar de propria sărăcie endemică, ci și de spectacolul bogăției recente și ostentative etalate În Lisabona Învecinată. Armata, obligată să poarte „războaie murdare” În ținuturi Îndepărtate În numele unui guvern nepopular condus de tehnocrați, fierbea de resentimente, iar nemulțumirea ei avea acum un larg ecou În țară. Doleanțele tinerilor ofițeri (ale căror familii subzistau cu greu din salariile mici, reduse și mai mult de inflație) erau acum Împărtășite de o nouă generație de antreprenori frustrați de incompetența

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Încercau acum să reînvie și să folosească vechea limbă occitană În sud-vestul Franței. Ca și activiștii din Bretania, ei aveau puncte comune cu separatiștii catalani și basci, naționaliștii scoțieni și flamanzi, separatiștii din nordul Italiei și mulți alții: toți aveau resentimente față de „proasta guvernare” de la Madrid, Paris, Londra sau Roma. Noua politică regionalistă avea mai multe variante parțial suprapuse: după criterii istorice, lingvistice ori religioase, căutând să obțină autonomia, autoguvernarea sau chiar independența națională deplină. Dar existau două mari tipuri. Provinciile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Atât Înaltul reprezentant, cât și trupele internaționale se află Încă În Bosnia și continuau să supervizeze guvernarea În momentul când aceste rânduri sunt scrise (la zece ani după Acordul de la Dayton), ceea ce reflectă starea catastrofală a țării după război și resentimentele care persistă Între cele trei comunități 8. Bosnia găzduiește o puzderie de agenții internaționale: guvernamentale, interguvernamentale și nonguvernamentale. După 1995, economia bosniacă a depins integral de prezența și finanțarea lor. În ianuarie 1996, Banca Mondială aprecia că pentru reconstrucția Bosniei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care ofereau alternative nostalgice sau ultranaționaliste la noul consens liberal. Cum era de așteptat, această problemă era acută În unele regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, unde ruptura și dislocarea erau totale, iar democrația nemaivăzută. Sărac lipit, nesigur și plin de resentimente față de noua prosperitate afișată ostentativ de o minoritate, electoratul vârstnic - și mai puțin vârstnic - din Rusia și Îndeosebi din Ucraina era o pradă ușoară pentru politicienii autoritari. Dacă inventarea constituțiilor-model și a partidelor democratice În țările postcomuniste se dovedise destul de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Tudor; singura alternativă era fostul aparatcic Ion Iliescu 18. Chiar și politicienii naționaliști care Își Începuseră cariera În calitate de critici ai comunismului - cazul mișcării „național-patriotice” ruse Pamiat („Memorie”) - au alunecat cu destulă ușurință spre o simpatie simbiotică pentru trecutul sovietic, Îmbinând resentimentul naționalist cu nostalgia pentru moștenirea sovietică și monumentele ei. Același amalgam de retorică patriotardă și regret pentru lumea dispărută a autoritarismului de tip sovietic a alimentat popularitatea noilor naționaliști din Ucraina, Belarus, Serbia și Slovacia, regăsindu-se și În variile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Cu toate neajunsurile ei, Uniunea Sovietică fusese o putere mondială, un gigant ca teritoriu și cultură, extensia și moștenitoarea legitimă a Rusiei imperiale. Dezintegrarea sa a fost trăită de rușii mai vârstnici ca o profundă umilință, mulți dintre ei Împărtășind resentimentele armatei sovietice față de expansiunea NATO și incapacitatea Rusiei de a o Împiedica. Dorința de a redobândi „respectul” internațional a ghidat mare parte din politica postsovietică a Moscovei. Ea explică atât natura președinției lui Vladimir Putin, cât și larga lui susținere

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
surmonta nici identificarea ultralocală a italienilor cu satul sau orașul natal, nici dependența financiară față de capitală. Existența regiunilor le amintea În schimb italienilor de clivajul peren și definitoriu Între nordul prosper și sudul dependent - și oferea ocazia exprimării politice a resentimentelor aferente. Rezultatul a fost apariția unui fenomen nou, cel puțin În decorul italian: separatismul celor prosperi. Nordul italian (orașele cu industrii și afaceri din Lombardia și Piemont, precum și zona cu asociații familiale și ferme prospere din Bologna și Împrejurimi) era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Actul Unirii din 1707, a fost dintotdeauna un teritoriu aparte. Conștiința ei de sine se bazează nu atât pe distincții lingvistice sau religioase, care (deși reale) au devenit secundare pentru cei mai mulți locuitori, cât pe un melanj curios de superioritate și resentiment. Căci, așa cum mulți dintre clasicii literaturii engleze moderne sunt de fapt irlandezi, mulți dintre corifeii gândirii sociale și politice de limbă engleză din secolul al XVIII-lea Încoace (David Hume, Adam Smith, John Stuart Mill ș.a.) sunt, de fapt, scoțieni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]