8,469 matches
-
Rituals of Royality: Power and Ceremonial in Traditional Societies, Cambridge University Press, Cambridge Caraman, Petru, 1983, Colindatul la români, slavi și alte popoare, Minerva, București Caraman, Petru, 1987, Studii de folclor, Minerva, București Caraman, Petru, 1997, Descolindatul În Orientul și Sud-Estul Europei, Universității „Al.I. Cuza”, Iași Carrol, Michael P., 1996, „Myth”, În David Levinson, Melvin Ember (coord.), Encyclopedia of Cultural Anthropology, Henri Holt & Comp, New York Castle, Terry, 1986, Masquerade and Civilization: The Carnivalesque in Eighteen-Century English Culture and Fiction, Standford
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
sau chiar prozaice (liste de prețuri sau „catastișele” cioclilor), narează savuros, într-un stil mai limpede decât Zilot Românul. El descoperă dialectica fatalistă, vag orientală, bazată pe ciclicitatea faptelor istorice - idee iluministă, îmbinată cu moralismul din Eclesiarh. Spațiul cronicii este sud-estul european, teatru de război a trei imperii. D.E. face portretul unor comandanți, dă amănunte strategice și pitorești despre mișcările de trupe și „secreturile” armamentului epocii. „Nemții” (austriecii) ca și turcii pradă Oltenia, ajungând până la București. Vizirul, copleșit de dușmanii împărătești
DIONISIE ECLESIARHUL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286789_a_288118]
-
pentru Imperiu, se produce retragerea din Dacia, sub împăratul Aurelian (270-275). Priveliștea Daciei în momentul primelor năvăliri barbare, a doua jumătate a secolului al III-lea, se poate reconstitui prin cazuri asemănătoare, după retragerea legiunilor, în Galia sau Britania. În sud-estul Europei, constatăm aceeași imagine: Nicopol, Atena, Eleusis erau în ruine. Însă, în ceea ce privește părăsirea Daciei, nu se poate vorbi de o invazie și încă de una distrugătoare. Istoricul Jung spune: "O distrugere a populației unei țări cucerite de ei nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ai Imperiului, nu sunt altă "nație", în altă "patrie", nu există, de fapt, decât un singur Stat-Imperiul, "fermecând și dominând sufletește chiar și pe cei care-l amenințau și-i prădau teritoriul" (Jung). La sfârșitul secolului al III-lea, în sud-estul Europei, hotarele sunt păstrate "cu grijă" (Iorga): o inscripție către împărații Carus și Carinus (282-283) face referire la așezarea unei noi pietre de hotar. Raportul între barbari și Imperiu nu era acela dintre două țări, ci o convenție între foederati
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
decurgeau de-aici. Cu toate acestea, numele și rosturile vechi romane persistă de-a lungul Dunării de Jos, unde constatăm o viață înfloritoare neschimbată, Sucidava și toată seria orașelor de pe malul drept, a celor din Sciția Minor. În armată, în sud-estul romanizat, se mai păstrează numele de trac, ca și cel de bess. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, regiunea din sudul Dunării este plină de oameni-soldați originari din zonă, numeri moesiaci, care luptă și în Apus (Galia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de oameni-soldați originari din zonă, numeri moesiaci, care luptă și în Apus (Galia). Alături, în nordul Dunării, se alcătuiește o nouă sinteză prin amestecul cu barbarii din acest secol IV. Dar, în același timp, și caracterul popular al vieții din sud-estul roman se păstrează, latinismul rural invadează chiar orașul. De la Dioclețian înainte, odată cu începutul secolului al IV-lea, toate vechile deosebiri au dispărut: satul se impune ca formă generală, orașul-oppidum este numai un sat mai mare și întărit. Este o întoarcere
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și funcționând ca un mijloc de apropiere, de simbioză cu Apusul. Este îndreptățită întrebarea: care este sensul acestei "fundațiuni" religioase a lui Justinian? Este o nouă creațiune organică, țâșnind din substratul popular al regiunilor din sudul Dunării, a latinității din sud-estul Europei și ea cuprinde, prin solidaritatea și interferența malurilor dunărene, și influența, conștiința de drept și așteptarea de viitor asupra vechii Dacii. Noua lume romană care se încheagă acum, epoca lui Justinian, evocă trecutul latin. Pe vremea lui Justinian se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în apropiere de Olt, s-au descoperit așezarea și cimitirul de incinerație din a doua jumătate a secolului al III-lea. Urmele descoperite, cum ar fi ceramică, urne funerare, aparțin dacilor liberi din Muntenia. În partea de mijloc și în sud-estul Transilvaniei se constată o îmbinare a patru elemente de cultură: dacică locală, romană provincială, daco-carpică extracarpatică și gotică. Pe baza urmelor descoperite, se poate afirma cu certitudine prezența dacilor liberi și a carpilor în fosta provincie romană, în a doua
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
instalată în clădirea judecătorească a basilicei romane, cu trecerea sfântului îngropat în încăperea de sub pământ, lângă fântâna de apă binecuvântată, în locul zeului detronat de la Sf. Dasius, la Durostorum, la Sf. Vasile și Trifon, în orașele dalmațiene. În ceea ce privește întinderea creștinismului în sud-estul și estul Europei este cert că ea a trebuit să se folosească de unitatea elenică în jurul Mării Negre. Și în această privință, răspândirea noii credințe, rolul cetăților grecești a fost mare ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creștinismul în Galia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică și culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmația, Illyricum, iar nu spre est și sud-est, Constantinopolul, de pildă, s-a impus după prima jumătate a secolului al IV-lea. Relațiile Daciei romane se desfășurau cu Moesia superioară, Panonia și Dalmația, nu cu Moesia Inferioară și Sciția Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
creștinismul românesc, în aceste secole ale începuturilor sale, sunt și o serie de aspecte doctrinare și de organizare pe care trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV-lea, este un fenomen sud-est european, ce își exercită influența în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciția, soboarele ariene sunt convocate la Serdica și Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit și ea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene. Acești numeroși și modești episcopi locali, "asemenea cu stareții din primele timpuri ale vieții noastre naționale" (Iorga), corespund chor episcopilor, "episcopi de țară" (sate), al căror rol a fost mare, nu numai în sud-est, dar și în Noricum, Raetia, Galia și Irlanda. Chorepiscopii fără reședință apar în secolul al IV-lea și în Panonia-Wulfila însuși, episcop fără diecesă, este la originea acelor chorepiscopi germani pe care i-au avut și românii. În altă ordine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Biserica s-a organizat în parohii, conduse de preoți, dioceze (eparhii), conduse de episcopi și provincii ecleziastice, coordonate de mitropoliți. Pe vremea lui Teotim I (390-407), se situează începutul dependenței canonice a unei părți a pământului românesc (Dobrogea, sudul Moldovei, sud-estul Munteniei) față de centrul bisericesc al Constantinopolului și consolidarea raporturilor dintre episcopia Tomisului și nucleele creștine din nordul Dunării. Din secolul al IV-lea, suntem martori la rapida ascensiune a creștinismului în Scythia Minor, înmulțirea numărului de credincioși, sporirea complexității actelor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
problema jurisdicției scaunului roman în spațiul românesc, care se exercita prin vicariatul de Thessalonic. Ideea este reluată, în 1911, de V. Pârvan, în Contribuții..., cu argumente epigrafice, literare, arheologice, și apoi reluată de alți istorici, precum A. Sacerdoțeanu.24 În sud-estul Europei, între 325-381, s-au impus două scaune episcopale: Heraclea și Sirmium, pentru diocezele Illyricum, Dacia și Macedonia. Dar, în 381, prin conciliul (sinodul) II Constantinopol, scaunul episcopal de-aici își extindea jurisdicția asupra unor eparhii din sudul Dunării și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
blocarea legăturilor cu vestul și sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi și avari, instalați în Pannonia, consecințele au fost dramatice. Urme și obiecte creștine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparțin autohtonilor daco-romani, însă la populațiile "barbare" din estul și sud-estul Europei nu s-au găsit urme creștine, răspândirea spontană a creștinismului nu era posibilă în lumea "barbară". Dacii liberi, în schimb, veniți în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat și creștinat după această dată, prin contactul și amestecul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
latină s-a constituit și consolidat populația romanică nord-danubiană, singura creștină în afara Imperiului, la Dunărea de Jos și mijlocie, populație care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor, s-au născut și au fost cei dintâi creștini în sud-estul Europei, toate celelalte popoare creștinându-se mult mai târziu"57. Creștinarea românilor, ca și formarea neamului nostru s-au dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul romanității răsăritene, și având legături neîntrerupte cu Imperiul. Examinarea istoric-culturală a termenilor creștini de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
deplin închegat. De aceea, coloniștii daco-romani n-au pierit, ci au dăinuit și s-au înmulțit, extinzându-se în spațiul vechii Dacii.58 Sfârșitul creștinismului antic Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluția creștinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creștinismului între Dunăre și Peloponez, din Illyricum până pe coastele Egeei, datorat restrângerii teritoriale a Imperiului (după 602), existenței khaganatului avar (568-796), formării "sclaviniilor" (uniunilor tribale slave) în sudul Dunării și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
religioase și instituționale: organizarea ecleziastică, ruperea creștinătății dunărene (veche de secole), un reflux al romanității care avea să influențeze negativ evoluția creștinismului din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situație foarte gravă, creștinismul n-a fost șters cu desăvârșire din regiunile sud-est europene (dar s-a susținut acest lucru), el a fost "total dezrădăcinat" (Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban și episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma și Constantinopol, a avut loc slavizarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
viață bisericească simplificată, la slăbirea disciplinei, la practici locale străine de practica Bisericii universale, această realitate explică acele aspecte particulare ale creștinismului românesc în secolele următoare. Însă, începând cu secolul al IX-lea, contextul politic și religios al Europei de sud-est s-a schimbat radical, ceea ce a dus la revitalizarea creștinismului din nordul Dunării. Astfel, misiunile bizantine în regiunea dunăreană și panonică au dus, în cele din urmă, la creștinarea bulgarilor, moravilor, sârbilor și rușilor, s-au constituit structuri politice și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prea bine, dar în conviețuirea dintre ei împrumuturile au fost reciproce. Goții, veniți din Moldova și Muntenia, așadar de la est și sud de Carpați, s-au așezat pe teritoriul fostei provincii romane doar în Transilvania, și anume în nordul și sud-estul acesteia. În Oltenia și Banat, goții nu au pătruns, conform informațiilor deținute până în prezent. Goții au trecut munții în Transilvania, pe la mijlocul secolului IV sau (abia) după 376, când au fost dislocați și îndepărtați de huni. În acel moment, majoritatea goților
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lingvistic, ci și-au păstrat ființa și identitatea proprie, și au constituit temelia procesului istoric din spațiul ex-provincial roman. 5 Primele valuri ale migrațiilor au produs panică, dislocări de populație și mari perturbări în viața social-economică și politică din întregul sud-est european. Situația politică a fost extrem de instabilă în această perioadă. O stabilitate mai mare și o durată mai îndelungată a așezărilor autohtone, orașe și sate, se remarcă până la venirea hunilor (275-375). Năvălirea hunilor în Europa, în 375, a provocat dislocarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost doar elemente demografice secundare, care au fost (asimilate) de populația romanică majoritară. Odată cu așezarea slavilor în Dacia (nordul Dunării) și Peninsula Balcanică, după căderea definitivă a limesului danubian, în 602, sub loviturile avaro-slave, începe o nouă perioadă în istoria sud-estului european.6 Populațiile migratoare pe teritoriul Daciei după 275 Timp de un mileniu (secolele III-XIII), în spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au perindat douăsprezece seminții, cele mai multe fără a influența evoluția societății locale. Sarmații Făceau parte din ramura vestică a populațiilor iraniene și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
noi valuri de migrațiune cu o populație amestecată, în care predomină roxolanii. Se înregistrează un aflux masiv de sarmați în șesurile Bugeacului (Basarabia) și în spațiul dintre Prut și Siret. Nomazii sarmați înaintează mai adânc pe teritoriul Daciei și ocupă sud-estul Munteniei, în secolul II d. H., mai ales teritoriul dintre râurile Buzău și Călmățui, apoi, treptat, dintre Argeș și Ialomița. Descoperirile răzlețe de morminte sarmatice ajung până la Olt, dar ei nu stăpâneau efectiv această zonă a Munteniei. Infiltrările sarmatice erau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Inventarul mormintelor sarmatice era diferit pentru bărbați și femei, la primii se aflau arme, săbii și pumnale, vârfuri de săgeți, piese de harnașament, iar la femei, accesorii vestimentare și obiecte de podoabă. Istoria sarmaților din teritoriile dacice de la est și sud-est de Carpați (Basarabia și Muntenia) s-a schimbat odată cu migrația goților în regiunile de la nordul Mării Negre și Dunării de Jos. În scurt timp, în secolul al III-lea, ei au fost înglobați și asimilați în marele conglomerat etnic, constituit sub
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și până la părăsirea ținuturilor din nordul Europei, țărmul de sud al Mării Baltice, când se produce migrația lor spre sud, în a doua jumătate a secolului II d. H. 2. Acoperă epoca migrației lor, a deplasărilor lor succesive spre sud și sud-est și așezarea temporară în regiunile dintre Carpați și Nistru până la pătrunderea definitivă în Imperiul roman (sudul Dunării), în urma invaziei hunice în Europa, în anii 376-378. 3. Se referă la istoria goților după trecerea lor în Imperiu (376) și încercările repetate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]