KorAP: Find »[drukola/base=trist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...87 88 89 ...613 >

15,306 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290

urechi avea niște căști Sony. Asculta The Clash la walkman. Primi tichetul de îmbarcare de la o duduie zâmbitoare și se îndreptă spre controlul de pașapoarte. Dar se opri brusc din mers, își smulse căștile din urechi și privi la mulțimea tristă care îl condusese pe acest ultim drum din România. Părea că vrea să spună ceva, să explice de ce pleacă. Suporterii tăcură. - Oameni buni, mersi că ați venit aici, zise Takamura, cu o voce uscată de tristețe. Vă mulțumesc mult pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
el. Iar el eram acum eu. După numai două luni de îmbrâncituri, pumni, șuturi, urecheli, păruieli, scuipături și ce mai îi plăcea lui să-mi facă, devenisem deja umbra celui de mai dinainte. Dintr-un elev vesel, devenisem un elev trist. Dintr-un elev bun, devenisem un elev prost. Dintr-un elev amator de orice fel de jocuri, mai ales fotbal, devenisem un elev care în pauze se învârtea pe lângă profesori, ferindu-se de activități fizice. Asta pentru că la fotbal Alexandru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
Văzusem în doisprezece ani doar o bătaie, și nici atunci nu înțelesesem nimic; mi se păruse ceva lipsit de sens, ceva ce nu făcea parte din viața mea. Și acum mă aflam în mijlocul unui cerc format din ființe vesele și triste, venite să asiste la execuția mea, față în față cu Alexandru Gheorghe, care era cât un munte, cât o mare, uriaș, de beton, de oțel inoxidabil. Când băiatul care făcea pe arbitrul zise „start“, m-am pomenit cu o palmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
voi, urșii? - Suntem leneși, greoi și drăguți, iar uneori foarte jucăuși. Suntem simpatici. Dar oamenii... - Da, oamenii nu vă văd așa, din păcate. Cei care vor viziona filmul, ce părere vor avea despre voi? - Că suntem răi, nu? zise ursul trist. - Da. Și mai ce? - Ce? - Vor generaliza. - Oh! zise ursul. Ceva în mintea lui făcuse „clic“, destul de tare cât să sperie o coțofană care ne urmărea de pe o creangă de brad sau pin. - Adică vrei să spui că comportamentul meu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
Acasă. - Bine, n-ai decât. Deschise ușa și se opri. - Ești un bou, zise. - Și tu. Se abținu să nu zâmbească. - Ha-ha, făcu. - Da, ha-ha. - Și nici nu mă iubești, zise, și de data asta chiar zâmbi. Un zâmbet cam trist. - Vezi? Ești un bou, am spus. Sigur că te iubesc. Și ciudat, chiar eram sigur. - Dar mă lași să plec? - Nu, am zis, luându-i vioara și rucsacul din mână. Nu te las. - Nu? - Nu. O să te sărut. - Și? - Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
presei și televiziunii veniți puhoi în sala de judecâtă. Era un tip între două vârste, pipernicit, ghebos și cumpătat. Sub nas i se bălăngănea o mustață portocalie. - Onorat public, zise. Eu, și poate și dumneavoastră, am învățat o lecție deosebit de tristă din acest proces. Apărarea a susținut că acuzatul a acționat pentru a salva viața bunicii și până la un punct înțeleg această argumentație. Dar nu pot în ruptul capului să pricep de ce inculpatul i-a pus victimei bolovani în burtă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
ochi, la cur, la gură, nu știu. Blondă. Vopsită. - Bună ziua, am salutat-o. Doamna Popescu? - Da, bună ziua, a răspuns. - Mă numesc Tocilescu, locuiesc în blocul de vizavi, și aș dori să vorbesc cu soțul dumneavoastră. - Oh, a zis femeia oarecum tristă, nu am soț. - Adica sunteți necăsătorită? m-am mirat eu. - Adică sunt văduvă. - Scuzați-mă, nu știam. Atunci aș dori să vorbesc cu dumneavoastră. - Da, desigur, intrați. Am intrat. Apartamentul era mobilat de mântuială, pereții era cojiți, era clar că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
unsprezece dimineața, mergând la cumpărături. - Exact. - Voia să meargă în centru, v-a zis. - Da. - Și când nu s-a întors după nouă ore, ați informat poliția. - Da. Adică nu eu, recepționerul. Lantz mă privi. În ochi. Făcui o față tristă, trasei un fum din țigară. - Nu fiți trist, mă consolș. Nu eram. - Ce credeți că s-a întâmplat, domnule inspector? - Știți, zise Lantz privind absent pe fereastră. Afară ningea. Lantz tăcu. Acum mă arestează, mă gândii. - Da? zisei totuși. - Ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
spui cu asta despre ea? Că este o curvă, că poate fi redusă la un trofeu ridicol, o pereche de chiloți?!? - Dar nu asta e ideea, nu asta este poanta, am zis. I-am atârnat, știi, brăduții ăia... Anca zâmbi tristă. - Ce brăduți? zise cu o voce liniștită. Știi cum m-am simțit? Să fiu văzută în mașină de rudele mele, cu chiloții ăia atârnând de oglindă? Nu înțelegi că toate femeile care se urcă în mașina ta sunt reduse prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250

răsfoiri de pagini, mișcate de vânt sau de privire. O mai mare rezistență opune latura orizontală, mai ales dacă e alcătuită din pagini duble, care necesită o mișcare lentă înapoi; atunci, sunetul seamănă cu o sfâșiere sufocată, cu note mai triste. Marginea foilor se destramă, dezvăluind țesutul filamentos; se desprind fâșii subțiri, numite „bucle“, plăcute la vedere, ca spuma unui val pe plajă. A-ți croi drum prin bariera filelor implică gândul la ceea ce cuvântul închide și ascunde în sine: îți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
fiind că ea o dorește, nu se poate să nu existe? Profesorul e acolo, la biroul lui; în conul de lumină al unei lămpi de masă se ivesc mâinile lui în aer sau abia atingând volumul închis, cu o mângâiere tristă. — Pentru a citi - spune el - e nevoie să existe un obiect, un obiect făcut din scriere, un obiect solid, material, ce nu poate fi schimbat; prin acest obiect ne confruntăm cu alt lucru, care nu e prezent, dar face parte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
când cer un volum cu fișa reglementară în catalog, mă trezesc cu câteva foi rupte! Mă întreb cum vă puteți propune reeducarea deținuților cu un asemenea sistem! Bărbatul de la birou își scoate încet ochelarii. Dă din cap cu un aer trist: — Nu discut substanța reclamației dumneavoastră. Nu e de competența mea. Oficiul nostru, deși cu legături strânse atât cu închisorile cât și cu bibliotecile, se ocupă de probleme mai vaste. Am trimis să vă cheme, știindu-vă cititor de romane, pentru că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364

Pe pereți erau atârnate un tablou înfățișând un munte pictat pe catifea neagră, un cap kudu din lemn și o fotografie mică a lui Nelson Mandela. Efectul e foarte plăcut, își zise Mma Ramotswe, deși, hotărât lucru, are aspectul acela trist, caracteristic unei camere de burlac. — E o cameră frumoasă, remarcă Mma Ramotswe. Domnul J.L.B. Matekoni se lumină de plăcere. — Încerc să păstrez ordinea în camera asta, zise el. E important să ai o cameră în care să-i primești pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
luă de mână pe Mma Ramotswe, atingând, un moment, inelul strălucitor. Se uită la ea și văzu că are ochii umezi de lacrimi. Îmi cer scuze, spuse ea. N-ar trebui să plâng, dar nu mă pot abține. — De ce ești tristă? o întrebă el. Nu trebuie să fii tristă. Își șterse o lacrimă și clătină din cap. Nu sunt tristă, replică ea. Doar că nimeni nu mi-a mai dăruit niciodată nimic comparabil cu acest inel. Când m-am măritat cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
moment, inelul strălucitor. Se uită la ea și văzu că are ochii umezi de lacrimi. Îmi cer scuze, spuse ea. N-ar trebui să plâng, dar nu mă pot abține. — De ce ești tristă? o întrebă el. Nu trebuie să fii tristă. Își șterse o lacrimă și clătină din cap. Nu sunt tristă, replică ea. Doar că nimeni nu mi-a mai dăruit niciodată nimic comparabil cu acest inel. Când m-am măritat cu Note, nu mi-a dat nimic. Sperasem să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
ochii umezi de lacrimi. Îmi cer scuze, spuse ea. N-ar trebui să plâng, dar nu mă pot abține. — De ce ești tristă? o întrebă el. Nu trebuie să fii tristă. Își șterse o lacrimă și clătină din cap. Nu sunt tristă, replică ea. Doar că nimeni nu mi-a mai dăruit niciodată nimic comparabil cu acest inel. Când m-am măritat cu Note, nu mi-a dat nimic. Sperasem să-mi dea un inel, dar nu mi-a dat. Acum am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
Matekoni coborî, înconjură mașina și-i deschise portiera. Vor intra în casă să bea un ceai de rooibos și ea îi va arăta lui Rose inelul și diamantul care o făcuseră atât de fericită și, în același timp, atât de tristă. CAPITOLUL ȘASE Ținutul secetos Mma Ramotswe stătea în biroul ei de la Agenția de detective nr. 1 și se gândea cât de ușor este să promiți ceva pentru simplul motiv că-ți lipsește curajul să spui nu. Nu ținea cu adevărat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
făcut o operație și au văzut că-i ceva foarte rău în el. Lucrul ăla îl făcea să râgâie. Apoi a murit. Urmă un moment de tăcere, după care Mma Ramotswe spuse: — Îmi pare tare rău. — Mulțumesc. Am fost foarte tristă când s-a-ntâmplat treaba asta, fiindcă a fost un bărbat foarte bun și-un tată minunat copiilor mei. Noroc că mama mea era încă în putere și mi-a spus că o să aibă ea grijă de ei. Am reușit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334

avut chipul ăsta și toți m-ar fi respins la fel - Îl privi drept În ochi. La ce-ți slujește să știi să citești? - La a Înțelege ce au scris alții, răspunse francezul cu naturalețe. Uneori, cînd ne simțim singuri, triști sau aproape disperați, ceea ce ne povestesc alții ne poate liniști... Să știi cum au trecut ei prin experiențe similare și cum au reușit să le facă față e de mare folos... Iguana Oberlus stătu cîteva clipe pe gînduri și tăgădui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
aproape obsesiv de fostul ei soț, Rodrigo de San Antonio. Pe de altă parte, Diego Ojeda se Îndrăgosti de Carmen de Ibarra de Îndată ce o văzu, iar ceea ce-l făcu să se Îndrăgostească fu silueta ei, acum extrem de subțire, privirea ei tristă și mai ales acel aer de femeie neajutorată, de care nici măcar ea nu era conștientă, dar care Îi atrăgea și mai mult pe bărbați. Începu s-o viziteze deseori, În pofida faptului că rigida lui familie era Împotrivă, convinsă că acea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229

piept e simetric, cu excepția găurii din care țâșnește sângele. Apoi Evie începe să bocească, acolo-n picioare, la jumătatea scărilor. Evie, virusul ăsta mortal al momentului. Pentru noi, ăsta-i semnalul să ne uităm toți la sărmana Evie, sărmana și trista Evie, fără păr, îmbrăcată doar în cenușă și-n cușca de fire metalice a rochiei sale arse. Apoi Evie lasă pușca să cadă. Cu fața murdară în palmele murdare, se așază și-ncepe să hohotească, de parcă plânsul ar rezolva ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
de douăzeci și ceva de ani care a fost răpită și sodomizată și jefuită și apoi ucisă, și-alături e-o fotografie cât toată pagina cu ea tânără și zâmbind, în loc să mă gândesc că asta-i o crimă urâtă și tristă, reacția mea viscerală este, oau, ar fi o bucată bună de tot dacă n-ar avea un bornău așa de mare. A doua reacție e c-ar fi mai bine să am pregătit un prim-plan frumos în caz că, știi, o să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
lumea în care trăim. Condițiile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. Așa că, sigur, spectacolul ăsta o să fie despre Brandy, prezentat de mine, cu apariția extraordinară a lui Evelyn Cottrell și-a virusului HIV. Brandy, Brandy, Brandy. Sărmana și trista de Brandy întinsă pe spate, Brandy atinge gaura prin care i se scurge viața pe podeaua de marmură și zice: — Te rog. Povestește-mi viața mea. Spune-mi cum am ajuns noi aici. Așa că eu, eu sunt aici și-nghit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
felul cum arăta transformau restul lumii într-o realitate virtuală. Își schimba culoarea din fiecare nou unghi. Devenea verde la un pas de-al meu. Roșie la următorul. Devenea argintie și aurie și apoi rămase undeva în spatele nostru, dispăru. — Sărmana, trista și dezorientata de ea, zise sora Katherine și scuipă pe podeaua de ciment. Se uită la mine cum lungesc gâtul ca să mă uit înapoi pe coridor și mă întrebă dacă am familie. Am scris: Mda, e fratele meu gay, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
am găsit curajul de-a nu culege aceleași vechi cioburi. — Acum, zic buzele ei Plumbago, o să-mi spui povestea ta, așa cum deja ai făcut-o. Scri-o de la un capăt la altul. Spune povestea aia iar și iar. Spune-mi trista ta poveste de tot căcatu’ toată noaptea. Apoi regina Brandy îndreaptă spre mine un deget lung și osos. — Până înțelegi, zice Brandy, că ceea ce spui e doar o poveste. Care nu se mai petrece. Când îți dai seama că povestea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]